ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3806/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3806/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursurilor de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul D.C.Ș. a chemat în
judecată pe pârâta M.M. pentru ca prin sentința ce se va pronunța aceasta să
fie obligată la plata sumei d 500.000 lei, cu titlu de daune morale și
publicarea hotărârii judecătorești pe cheltuiala sa, în primele trei ziare ca
difuzare la nivel național, precum și în ziarele F. și Z.
Prin
sentința civilă nr. 1554 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București a respins
ca nefondată această acțiune reținând următoarele considerente de fapt și de
drept:
La
data de 6 septembrie 2009, cu ocazia desfășurării seminarului „Reconstrucția
dreptei" în cadrul Școlii de Vară a partidului P.D.L. la Costinești,
pârâta a nominalizat o faptă care, în opinia sa, reprezintă „un caz clar de corupție",
opinie ce a fost preluată și de către cotidianul F.
Pârâta
a exprimat această opinie în contextul în care s-a analizat existența unei
incompatibilități între calitatea de avocat și cea de parlamentar.
În
acest context, respectiv cumularea calității de avocat cu cea de parlamentar, a
fost menționat numele reclamantului alături de numele parlamentarului P.V.
Analizând
afirmațiile pârâtei, tribunalul a apreciat că acestea nu au caracter calomnios
așa cum susține reclamantul.
Termenii
„un caz clar de corupție" nu are o conotație exclusiv priorativă, simpla
alăturare a reclamantului de al cărui nume de politician, neputând conduce la
deteriorarea imaginii sale politice, cât și cea de avocat și de natură a leza
demnitatea și onoarea sa, câtă vreme persoana alături de care a fost
nominalizat nu face obiectul unor anchete penale sau a altor investigații care
să pună la îndoială probitatea sa morală.
Dreptul
la liberă exprimare, ocrotit de Constituția României prin art. 30 și garantat
de Convenția Europeană a Drepturilor Omului cunoaște o interpretare excesivă.
Astfel,
în contextul amintit, afirmațiile pârâtei pot fi considerate insinuante.
Insinuarea este o formă de sugestie, subtextuală, subînțeleasă care nu poate fi
condamnată. în discursul său pârâta a sugerat public o anume situație de fapt,
situație analizată în contextul existenței unei incompatibilități între funcția
de parlamentar și cea de avocat. Sugestia nu are un suport material. Prin ea se
speculează diferitele accepțiuni ale cuvintelor și mai ales modul în care
publicul le percepe, modalitatea direct influențată de gradul de educație a
acestuia. Afirmațiile pârâtei într-adevăr sugestive nu sunt totuși vehemente.
Ironia exprimării și mai ales sugerarea unei anumite situații, sunt modalități
de exprimare a opiniilor. Unul care nu jignește, dar sugerează, nu acuză, dar
nu disculpă.
Sensibilitatea
reclamantului a fost fără îndoială afectată de folosirea numelui său într-un
context de anatemizare a clasei politice și mai ales a acelei părți aflate la
guvernare alături de gruparea parlamentară majoritară a P.D.L.
În
acest context, tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate solicita instanței
să condamne atitudinea pârâtei care s-a situat în limita unei prudențe
sugestive, aspect care de altfel a fost reținut și de către C.E.D.O., care în
repetate rânduri a arătat că în cazul în care critica vizează un politician,
aceasta este de interes public, iar în acest caz standardul stabilit de Curte
este extrem de favorabil criticilor.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul care a susținut că, instanța de
fond a apreciat greșit probele administrate asupra situației de fapt în ceea ce
privește calificarea de către instanța de fond a faptului că termenii „un caz
clar de corupție", folosit de către intimata pârâtă la descrierea unei
fapte pretins săvârșite de reclamant nu au caracter calomnios, și nu pot
conduce la deteriorarea imaginii și reputației acestuia.
Faptul
că persoana alături de care reclamantul a fost nominalizat nu face obiectul
unor anchete penale sau al unor investigații care să pună la îndoială
probitatea sa morală în contextul în care intimata a făcut referire la o faptă
determinată, pe care a explicat-o în detaliu și pe care a calificat-o ca faptă
de corupție. Atât doctrina cât și jurisprudenta C.E.D.O., în analiza libertății
de exprimare și a limitelor acesteia a apreciat, în mod constant, că adevărul
obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în
considerare de instanțe în situația în care se analizează o acuzație de
calomnie, principalele elemente care trebuie avute în vedere sunt buna credință
a autorului afirmațiilor și scopul acestora, criteriile generale în funcție de
care se apreciază prejudiciul moral ce constă în atingerea adusă onoarei,
demnității ori reputației fiind: poziția socială a reclamantului, calitatea
pârâtului, gravitatea afirmațiilor, gradul de lezare al valorilor sociale
ocrotite.
Prin
Decizia civilă nr. 726/ A din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția
a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a
schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea, a
obligat pârâta la plata sumei de 10.000 lei pentru repararea prejudiciului
moral cauzat reclamantului și a dispus publicarea hotărârii judecătorești, pe
cheltuiala pârâtei, în primele trei ziare ca difuzare la nivel național precum
și în ziarele care au preluat afirmațiile calomnioase - Ziarul F. și Ziarul Z.,
a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedit.
Pentru
a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Acțiunea
pendinte s-a întemeiat pe dispoziția art. 998 - 999 C. civ., potrivit cărora,
orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a
cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar în condițiile reglementate prin
dispoziția art. 1169 din același cod, elementele răspunderii civile delictuale
au fost demonstrate.
Fapta
ilicită a intimatei pârâte constă în afirmarea în public la 7 septembrie 2009 a
unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupție care ar fi fost
săvârșită de către apelantul reclamant, în calitatea sa cumulativă de avocat și
de parlamentar. Această afirmație depășește elementele unei simple judecăți de
valoare, ci reprezintă o afirmație concretă, denigratoare, în legătură cu
activitatea desfășurată de către reclamant.
Chiar
dacă reclamantul este o persoană publică cu activitate politică, despre care se
poate afirma că a acceptat implicit și expunerea la criticile care se ivesc în
legătură cu exercitarea mandatului public și care ar fi de interes public,
Curtea a constatat însă că, ușurința cu care au fost comunicate afirmațiile în
cauză, de către o persoană care are reprezentarea consecințelor juridice ale
unei poziții publice nesusținute de suport real, depășesc limitele libertății
de exprimare.
Proiectul
legislativ la care face referire intimata în apărările sale, este într-adevăr,
de ordine publică, el interesează întreaga societate și este una din valorile
democrației, însă afirmațiile directe pe care intimata - pârâtă Ie-a făcut în
legătură cu persoana reclamantului, în cadrul conferinței în discuție,
depășește limitele rezonabile ale exagerării reprezentând o afirmație directă a
unei fapte de corupție cu privire la acesta în condițiile în care orice
persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăției sale.
Imaginea
publică este esențială pentru oricare persoană, cu atât mai mult pentru
persoanele publice, oameni politici, cadre didactice universitare, etc. și
tocmai de aceea legiuitorul a intervenit prin art. 1 alin. (3) din Constituția
României iar C.E.D.O. a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, ca efect
esențial al dispoziției cuprinse în art. 13 din Convenție, că recurgerea la un
proces abilitează instanța națională să ofere o reparație adecvată.
C.E.D.O.
afirmă că trebuie făcută distincție clară între fapte și judecăți de valoare.
Existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul unor judecăți de
valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Expunerea unor fapte așa cum este
cazul speței dedusă judecății are un efect sporit de convingere. în același
timp, necesită demonstrarea veridicității faptelor. Formularea de opinii este
legată de perceperea subiectivă a realității și de aceea este imposibil de a
demonstra corespunderea lor realității, practic, numai expunerea de fapte poate
fi verificată prin suprapunerea cu realitatea obiectivă.
Afirmarea
cu intenție, în legătură cu persoana reclamantului care, cumulând calitatea de
avocat cu cea de parlamentar (aspect infirmat de materialul probator
administrat în cauză din care rezultă că nu a încheiat niciun fel de contract
de consultanță sau de altă natură cu societăți de stat din județul pe care îl
reprezintă în calitate de parlamentar), în perioada de referință, că ar fi
exercitat influențe politice în privința derulării activității de consultanță
juridică a cabinetului de avocatură pe care l-a fondat, de către intimata
pârâtă care este cunoscută opiniei publice în calitatea sa de fost ministru al
justiției, este de natură a afecta cariera didactică, profesională și politică
a apelantului reclamant și îi cauzează acestuia un prejudiciu moral pentru a
cărui reparare, Curtea a apreciat că se impune cumularea reparării pe calea
despăgubirilor morale cu cea a publicării prezentei hotărâri.
Cuantumul
acestor despăgubiri morale a fost apreciat de către Curte, în mod simbolic,
deoarece pe calea acestor despăgubiri, este unanim acceptat de teoria și
practica judiciară, nu se poate asigura un pretium doloris, demnitatea umană
fiind una din valorile ce nu poate fi cuantificată.
Împotriva
acestei decizii au formulat recurs ambele părți.
Pârâta
M.M. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.
Instanța
de apel și-a însușit susținerile intimatului - reclamant, fără a le analiza în
mod critic, prin raportare și la apărările formulate de recurenta - pârâtă.
Din
această cauză, instanța de apel a aplicat greșit legea, atât în privința art.
998 - 999 C. civ., cât și în ceea ce privește art. 10 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Din
relatările din presă lipsește sintagma „un caz tipic de corupție" la care
se referă intimatul și care, în susținerea sa, i-ar fi produs grave prejudicii
de imagine.
Indiferent
de relatările din presă în raport de care se apreciază conținutul afirmațiilor
recurentei, rezultă elemente de fapt clare: recurenta nu s-a referit niciodată
la intimat individual, ci numai în relație cu d-l. V.P., bun prieten cu acesta.
Recurenta a prezentat public o relație Ș.D - P.V. în care, în opinia sa, ambii
s-au susținut în mod profitabil, printr-o schemă încrucișată, pe următorul
sistem: afacerile casei de avocatură Ș.D. derulate în județul în care d-l. V P.
era parlamentar au cunoscut o înflorire în perioada de după cooptarea d-lui
Ponta ca senior partner la casa de avocatură Ș.D., iar veniturile d-lui P.V. au
crescut substanțial, de la an la an, odată cu creșterea și dezvoltarea
afacerilor casei de avocatură Ș.D. în județul Gorj, unde era parlamentar d-l. P.V.
Niciodată
recurenta nu a afirmat că intimatul ar fi cumulat calitatea de parlamentar cu
cea de avocat.
Susținerile
recurentei din septembrie 2009 pe tema incompatibilității dintre calitățile de
avocat și parlamentar nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea
intimatului, ci reprezintă aducerea de noi exemple și argumente în sprijinul
unei inițiative, pentru care a militat în mod constant și anume introducerea în
lege a incompatibilității avocat - parlamentar.
Recurenta
susține că afirmațiile sale au avut o bază factuală rezonabilă și că instanța
de apel a reținut lipsa bazei factuale fără a mai prezenta și motivele pentru
care a ajuns la această concluzie. Atunci când a făcut afirmațiile s-a bazat pe
elemente de fapt relevate anterior de presă, de două rapoarte de control și de declarațiile
publice de avere și de interese.
La
4 august 2009 a fost finalizat un control la SC C.E.R. SA, ocazie cu care a
fost întocmit un Raport în care s-au constatat mai multe încălcări ale legii în
legătură cu contractele dintre S.C.A. Ș.D. și asociații și C.E. Rovinari,
contracte despre care presa semnalase grave nereguli, pe fondul relației Ș.D. -
P.V.
Recurenta
prezintă pe larg în motivele de recurs, articole de presă pentru a-și argumenta
susținerile.
În
raport de aceste elemente, recurenta consideră că a existat o bază factuală
rezonabilă, constând în situații și împrejurări reale, pe care și-a întemeiat
criticile aduse sistemului prin care îmbinarea dintre influența parlamentarului
și avocatură pot duce la obținerea de venituri substanțiale.
Criticile
recurentei pe această temă au fost făcute cu bună -credință și nu au urmărit
atacarea gratuită sau discreditarea intimatului, ci exemplificarea și
argumentarea unei idei pentru care a militat în mod constant, cu mult timp
înainte de a face vreo referire la intimat, respectiv pentru introducerea
incompatibilității între calitatea de avocat și cea de parlamentar.
Cu
privire la greșita aplicare a legii de către instanța de apel în cazul art. 10
din Convenție, recurenta subliniază că instanța de apel nu a verificat dacă, în
cauză, îngrădirea dreptului la libera exprimare îndeplinește condiția de a fi
necesară într-o societate democratică, deși art. 10 din Convenție prevede
expres că restrângerea liberei exprimări nu este conformă Convenției dacă nu
este îndeplinită condiția necesității acelei restrângeri într-o societate
democratică.
Recurenta
subliniază că nu a identificat în baza de date care cuprinde jurisprudența
Curții (H.U.D.O.C.) „Cauza Petrina și Sipoș contra României". Este
adevărat, Curtea a soluționat în anul 2008, cauza Petrina contra România și în
anul 2011, cauza Sipoș contra România, dar o cauză comună așa cum este
prezentată de instanța de apel nu a fost soluționată de Curte.
Protecția
relatării și dezbaterii libere a chestiunilor de interes public include „nu
numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori
considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau
deranjează. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului
deschis, fără de care nu există societate democratică" (între altele,
Lingeus vs. Austria, Oberschlich vs. Austria, Arslan vs.Turcia, Dalban vs.
România).
Având
în vedere jurisprudența Curții, rezultă în mod evident că intimatul, în
calitatea sa de politician trebuie să accepte expunerea la critică, limitele
criticii acceptabile fiind mai largi cu privire la politicieni decât în raport
cu indivizii obișnuiți. Politicianul trebuie să accepte conștient verificarea strictă
a fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte nu dar din partea jurnaliștilor, ci și a
oricărei persoane și să dea dovadă de un grad mai mare de tolerantă.
Reclamantul
D.C.Ș. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Art.
304 pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea greșită a actului juridic dedus
judecății.
Deși
corect a reținut instanța de apel îndeplinirea în cauză a tuturor condițiilor
răspunderii civile delictuale care atrag dreptul reclamantului la repararea
prejudiciului produs, în ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri
instanța nu s-a raportat la criteriile acceptate de instanțele naționale și de
instanța europeană privind determinarea despăgubirilor, respectiv satisfacția
echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau
repetării faptelor vătămătoare și nici nu a ținut cont de condițiile specifice
ale speței pentru determinarea prejudiciului, limitându-se a aprecia în mod
simbolic cuantumul despăgubirilor cu motivația că „este unanim acceptat de
teoria și practica judiciară că nu se poate asigura un prețium doloris,
demnitatea umană fiind una din valorile ce nu poate fi cuantificată".
Existența
faptei ilicite prezumă existența unui prejudiciu moral și raportul de
cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, instanțele române deducând în mod
frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite
de natură să genereze un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de
caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral proba sa directă fiind practic
imposibilă.
În
practica constată a instanței supreme se stabilește cu valoare de principiu, că
aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă,
doar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective
și pot forma obiectul controlului instanței de recurs.
Despăgubirile
trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă
reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale
ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora urmărindu-se
satisfacția echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării
sau repetării faptelor vătămătoare.
Repararea
simbolică a prejudiciului moral la care face referire Curtea de Apel nu este în
niciun caz de natură a împiedica pârâta în a continua activitatea de denigrare
la adresa reclamantului prin repetarea acelorași afirmații vătămătoare ori de
câte ori are ocazia.
Cariera
îndelungată de procuror și de fost ministru al justiției o recomandă pe pârâtă
ca pe o persoană cu credibilitate maximă atunci când descrie fapte de corupție,
un cunoscător în ceea ce privește încadrarea corectă a unei anume fapte ca
reprezentând faptă tipică de corupție, așa cum s-a exprimat aceasta.
Pentru
cuantificarea prejudiciului produs, instanța de apel trebuia să țină cont de
scopul și contextul în care au fost făcute afirmațiile, consecințele pe care
aceste afirmații le-au avut, poziția socială a reclamantului, calitatea
acestuia de avocat și profesor universitar, aspecte pe larg invocate în fața
instanței de apel care trebuia să stabilească un cuantum al despăgubirilor care
să asigure o reparare echitabilă pentru reclamant și care, în principal să o
determine pe pârâtă să nu mai continue săvârșirea unor astfel de fapte.
Prin
încheierea de la 10 februarie 2012, Înalta Curte a admis cererea formulată de
petenta M.M. și a suspendat executarea Deciziei civile nr. 726/ A din 3
octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, privind publicarea hotărârii
judecătorești pe cheltuiala pârâtei, în primele trei ziare ca difuzare la nivel
național, precum și în ziarele care au preluat afirmațiile calomnioase - Ziarul
F. și Ziarul Z., până la soluționarea cererilor de recurs formulate împotriva
acestei decizii.
Analizând
recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte
apreciază că acestea sunt nefondate și urmează să fie respinse pentru
următoarele considerente:
În
cauză sunt întrunite cerințele art. 998 - 999 C. civ. în ceea ce privește
atragerea răspunderii civile delictuale. Acestea sunt: existența unei fapte
ilicite, existența prejudiciului, a culpei și a legăturii dintre fapta ilicită
și prejudiciu.
Fapta
ilicită a pârâtei constă în afirmarea în public la 7 septembrie 2009 a unei
fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupție care ar fi fost săvârșită
de reclamant în calitatea sa cumulativă de avocat și de parlamentar.
Afirmațiile
pârâtei sunt de natură să aducă grave atingeri imaginii publice și reputației
profesionale și politice a reclamantului, iar acesta este prejudiciul adus
reclamantului.
Legătura
de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dată de faptul că
afirmațiile pârâtei sunt de natură a pune sub semnul întrebării corectitudinea
cu care acesta își desfășoară atribuțiile ce decurg din calitatea sa de
politician, cât și reputația din cadru universitar.
Vinovăția
este dată de atitudinea pârâtei care prin afirmațiile directe făcute în
legătură cu persoana reclamantului depășește limitele rezonabile ale exagerării
reprezentând o afirmație directă a unei fapte de corupție cu privire la acesta
în condițiile în care orice persoană este beneficiara dreptului efectiv la
prezumarea nevinovăției sale.
Curtea
de Apel a reținut în mod corect faptul că orice persoană, față de caracterul de
interes public al chestiunilor legale de expresia politică, se bucură de un
drept larg de a critica liberii politici, oficialitățile și instituțiile
statale însă, în egală măsură, ele pot fi și pedepsite pe cale civilă atunci
când criticile lor sunt false din punct de vedere factologic sau excesjv de
ofensatoare.
În
speță, ambele părți au pregătire juridică, au reprezentarea perfectă a
termenilor, a sugestiilor și a judecăților de valoare.
Constituția
României stabilește că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,
prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt
inviolabile".
Libertatea
de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a
persoanei și nici dreptul la propria imagine.
Drepturile
și libertățile constituționale trebuie exercitate cu bună -credință, fără să se
încalce drepturile și libertățile celorlalți.
Convenția
Europeană a Drepturilor Omului la art. 10. Libertatea de exprimare prevede:
„Orice
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori
idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de
frontiere".
Prezentul
articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea
acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă
unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și
prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția
reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de
informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea
puterii judecătorești".
Libertatea
de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie.
Problema
cea mai delicată o constituie aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie
să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția
intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane,
pe de altă parte.
Este
adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om
politic, care acționează în calitatea sa de personaj public. Omul politic se
expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și
gesturilor sale, dar în același timp, are dreptul la protejarea reputației și
demnității sale.
În
jurisprudența C.E.D.O., persoanele publice, cele implicate în politică, au fost
recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenție și
de critică față de persoana lor, în schimbul posibilității de a juca un rol
proeminent în viața și dirijarea societății, însă, în relațiile interumane,
există un feed-back în comunicare, aceiași toleranță și rezervă urmând a fi
manifestate și de către emitentul unei afirmații deoarece nu orice expresie la
adresa politicianului trebuie tolerată de plano.
Astfel,
în cauza Sipoș contra României, Curtea a considerat că afirmațiile contestate
de reclamantă au depășit limita acceptabilă și că instanțele naționale nu au
reușit să mențină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la
reputație și libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenție. în
consecință, Curtea a stabilit ca reclamanta să primească suma de 3.000 euro
pentru prejudiciul moral.
În
jurisprudența sa, Curtea distinge între fapte și judecăți de valoare. Dacă
materialitatea primelor se poate proba, cele din urmă nu se pretează la o
demonstrare a exactității lor. Pentru judecățile de valoare aceste exigențe
sunt irealizabile și aduc atingere însăși libertății de exprimare, element
fundamental al dreptului garantat de art. 10.
Dacă
sunt făcute referiri la persoane determinate, aceasta implică obligarea de a
furniza o bază factuală suficientă și chiar o judecată de valoare poate apărea
ca excesivă dacă este în totalitate lipsită de bază factuală (cauza Petrina
contra României).
Acuzația
de fapte de corupție formulată de un fost ministru al justiției, care este în
același timp fost procuror este de natură a afecta cariera didactică,
profesională și politică a reclamantului și îi cauzează acestuia un prejudiciu.
Problema
faptelor de corupție prezintă un interes major pentru societatea română.
Susținerea
pârâtei că afirmațiile sale pe tema incompatibilității dintre calitățile de
avocat și parlamentar nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea
reclamantului, ci reprezintă aducerea de noi exemple și argumente în sprijinul
unei inițiative și anume introducerea în lege a incompatibilității avocat -
parlamentar nu poate fi primită.
Pârâta
este fost ministru al justiției, este percepută public drept un cunoscător al
legii penale dată fiind cariera sa de procuror, iar afirmarea
În
public a unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupție care ar fi
fost săvârșită de reclamant în calitatea de avocat și senator cauzează un
prejudiciu moral reclamantului.
Daunele
morale reprezintă atingerea adusă demnității, onoarei și prestigiului
profesional al reclamantului prin fapta ilicită a pârâtei.
În
ceea ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul
legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să
repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării integrale a
unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt
explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de
a fi echivalate bănesc.
Ceea
ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar
despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea
satisfacție de ordin moral celui prejudiciat.
Pentru
a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de
referință, de un reper față de care judecătorul să poată aprecia mărimea
daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului. Fiecare are despre sine
un anumit sistem de autoapreciere, iar reputația - aprecierea celorlalți
presupune un număr nedefinit de „imagini" ale unei persoane. Acestea fac
aproape imposibil de stabilit cât valorează onoarea și demnitatea unei
persoane.
În
acest sens, aprecierea instanței de apel în ceea ce privește cuantumul
despăgubirilor morale în mod simbolic la suma de 10.000 lei este una corectă,
demnitatea, onoarea, reputația fiind valori ce nu pot fi cuantificate.
Înalta
Curte apreciază că nu cuantumul ridicat al despăgubirilor o va împiedica pe
pârâtă să săvârșească în continuare astfel de fapte care să aducă atingere
reputației reclamantului, ci, mai ales, obligarea acesteia la publicarea
hotărârii judecătorești în care s-a reținut caracterul ilicit al unor astfel de
fapte.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de
nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe
cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C
I D E
Respinge
ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.Ș.D. și de pârâta M.M.
împotriva Deciziei civile nr. 726/ A din 3 octombrie 2011, pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.