ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1780/2013

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 383 din

21 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr,505/90/2011,

au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei

interesului, invocate prin întâmpinare de către pârât.

A fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamantul R.C. în contradictoriu cu pârâtul P.M.T.C.

și a fost obligat pârâtul Ia plata către acesta a sumei de 5.000 RON cu titlu

de daune-morale și a sumei de 3.000 RON cu tiliu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat

pârâtul să publice pe prima pagină a publicației „Z.V." prezenta sentință timp

de o lună.

A fost respins

capătul al doilea ai acțiunii.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că afirmațiile jignitoare

ale pârâtului priyitoare la reclamant constituie o faptă ilicită ce antrenează răspunderea

civilă delictuală a pârâtului, în speță fiind întrunite și celelalte condiții ale

răspunderii, desprinse din prevederile art. 998-999 C. civ.

Cu privire ia

cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamant, pentru repararea prejudiciului moral

suferit, instanța a apreciat că, deși legea sau jurisprudența nu oferă criterii

precise de cuantificare a daunelor morale, suma de 5.000 RON este potrivită raportat

la gravitatea atingerii adusă onoarei, demnității și reputației reclamantului și

constituie o reparație necesară, rezonabilă și suficientă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul R.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicia.

Prin al doilea

motiv apelantul a invocat făptui că instanța de fond a omis să se pronunțe pe cererea

privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi în fotosul statului pentru fiecare

zi de întârziere a executării obligației de a face.

Instanța de apel,

față de dispozițiile art. 84 din C. proc. civ. a pus în discuția părților calificarea

acestei critici, având în vedere dispozițiile art. 282

1

C. proc.

civ. și constatând că acest motiv de apel este de fapt o cerere completatoare, a

dispus disjungerea acestei cereri și formarea unui nou dosar, respectiv cauza de

față.

Tribunalul Vâlcea,

secția

I c

ivilă, prin sentința civilă nr. 1754 din 20 noiembrie

2012, a admis cererea și a completat sentința civilă nr. 383/2012 în sensul respingerii

cererii privind obligarea la plata unei amenzi civile de 5.000 RON, în folosul statului,

pentru fiecare zi de întârziere, în raport de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel în termen legal reclamantul R.C., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea

apelului se arată că, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun,

respectiv art. 580

3

C. proc. civ., ci Decretul nr. 31/1954, ce constituie

legea specială și care prevede aplicarea amenzii chiar și prin hotărârea dată asupra

cererii făcute potrivit art. 54, în acest sens fiind dispozițiile art. 55 din Decretul

nr. 31/1954.

Curtea de Apel

Pitești, secția

I c

ivilă, prin decizia nr. 28 din 7 februarie

2013, a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința iar pe fond a admis cererea

și a dispus obligarea pârâtului să plătească în favoarea statului o amendă în cuantum

de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 7 februarie 2013 și

până la expirarea termenului de o lună stabilit prin sentința civilă nr. 363/2012

pronunțată de Tribunalul Vâlcea.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că modalitatea

de soluționare a acestei cereri este reglementată prin dispozițiile art. 55 din

Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia dacă autorul faptei săvârșite fără drept nu

îndeplinește, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească

dreptul atins, instanța judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul

statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de Ia data expirării

termenului de mai sus, amendă ce poate fi pronunțată și prin hotărârea dată asupra

cererii făcute potrivit art. 54 din același act normativ că deoarece aplicarea acestei

amenzi constituie o garanție a ducerii ia îndeplinire a obligației de a face dispusa

prin sentința civilă nr. 363/2012, în baza art. 55 din Decretul nr. 31/1954 se impunea

admiterea cererii de completare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul P.M.T.C. solicitând în principal admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar

pe fond respingerea cererii de obligare la plata amenzii ca nefondată.

Recurentul-pârât

își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct.

1 și 7 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte.

În cadrul primei

critici de nelegalitate, reglementată de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. recurentul-pârât

arată că decizia atacată a fost pronunțată în cauză de o instanță care nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât potrivit dispozitivului sentinței

apelate hotărârea respectivă este dată cu drept de recurs în termen de 15 zile de

la comunicare.

Sub acest aspect

recurentul-pârât învederează faptul că instanța nu a pus în discuția părților calificarea

căii de atac, calificarea acesteia fiind obligatorie.

Considera recurentul-pârât

că, în cauză, calea de atac ce putea fi exercitată era recursul și nu apelul, hotărârea

fiind pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale

(art. 54 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciară, nr. 304/2004, complet

format de 2 judecători și nu de 3 judecători).

În cadrul celei

de-a doua critici, reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurentul-pârât

precizează că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină față de

faptul că instanța de apel nu a argumentat necesitatea aplicării sancțiunii plății

amenzii către stat, pentru fiecare zi de întârziere, în condițiile în care, prin

sentința respectivă

(

oricum recurentul-pârât fusese obligat la plata unor

sume reprezentând daune morale, cheltuieli de judecată, publicarea hotărârii, timp

de o lună, în „Z.V.

”

, în condițiile în care potrivit art. 55 din Decretul

nr. 31/1954, instanța judecătorească poate obliga partea ta plata în folosul statului,

a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului

de mai sus.

Arată recurentul,

în ceea ce privește aplicarea acestor dispoziții legale situației de fapt, că instanța

de apel se limitează doar la arăta că aplicarea acestei amenzi constituie o garanție

a ducerii ia îndeplinire a obligației de a face dispusă prin sentința civilă

nr. 363/2012, dar fără să aducă argumente care să susțină o asemenea soluție, deci

să motiveze decizia.

Consideră recurentul,

prin raportare la art. 281 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că motivarea era necesară

în speță având în vedere că aplicarea amenzii este doar o posibilitate lăsată la

îndemâna instanței și nu o obligație, normale legale în materie neavând caracter

imperativ.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul

este nefondat.

Cu privire la

critica subsumată motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct1 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit art. 281 C. proc. civ. îndreptarea,

lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate

fi cerută pe calea apelului sau recursului ci numai în condițiile art. 281-281

1

C. proc. civ. iar potrivit art. 281

3

alin. (1) C. proc. civ. încheierile

pronunțate în temeiul art. 281 și art. 281

1

precum și hotărârea pronunțată

potrivit art. 281

2

sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârea

În legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea

dispozițiilor potrivnice ori completarea.

Așadar, întrucât

sentința nr. 283 din 21 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Vâlcea ce a format

obiectul cererii de completare este susceptibilă de a fi atacată cu apel, în condițiile

art. 282 alin. (1) C. proc. civ. și hotărârea de completare pronunțată în condițiile

art. 281 C. proc. civ. este supusă aceleiași căi de atac, astfel că nu se impunea

punerea în discuție și calificarea căii de atac, simpla mențiune în dispozitivul

sentinței cu privire la calea de atac fiind o simplă eroare materială, legalitatea

căilor de atac fiind conferită de lege.

Așadar, calea

de atac exercitată în condițiile art. 281

3

C. proc. civ. fiind apelul,

constituirea completului de judecată s-a făcut cu respectarea art. 54 alin. (2)

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Nici cea de-a

doua critică nu poate fi primită întrucât, astfel cum rezultă din analiza făcută

de instanța de apel se remarcă faptul că aceasta și-a argumentat soluția șt prin

raportare te temeiul de drept avut în vedere, astfel că nu se poate reține nemotivarea

hotărârii recurate sub acest aspect.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă

de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ. va respinge recursul ca nefondat iar în raport de art. 274 C. proc.

civ. va obliga recurentul să plătească intimatului suma de 2.500 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât

P.M.T.C. împotriva deciziei nr. 28 din 7 februarie 2013, pronunțată de Curtea de

Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât

să plătească intimatului-reclamant la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 23 aprilie 2013.