ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1780/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 383 din 21 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr,505/90/2011, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei interesului, invocate prin întâmpinare de către pârât. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul R.C. în contradictoriu cu pârâtul P.M.T.C. și a fost obligat pârâtul Ia plata către acesta a sumei de 5.000 RON cu titlu de daune-morale și a sumei de 3.000 RON cu tiliu de cheltuieli de judecată. A fost obligat pârâtul să publice pe prima pagină a publicației „Z.V." prezenta sentință timp de o lună. A fost respins capătul al doilea ai acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că afirmațiile jignitoare ale pârâtului priyitoare la reclamant constituie o faptă ilicită ce antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în speță fiind întrunite și celelalte condiții ale răspunderii, desprinse din prevederile art. 998-999 C. civ. Cu privire ia cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamant, pentru repararea prejudiciului moral suferit, instanța a apreciat că, deși legea sau jurisprudența nu oferă criterii precise de cuantificare a daunelor morale, suma de 5.000 RON este potrivită raportat la gravitatea atingerii adusă onoarei, demnității și reputației reclamantului și constituie o reparație necesară, rezonabilă și suficientă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul R.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicia. Prin al doilea motiv apelantul a invocat făptui că instanța de fond a omis să se pronunțe pe cererea privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi în fotosul statului pentru fiecare zi de întârziere a executării obligației de a face. Instanța de apel, față de dispozițiile art. 84 din C. proc. civ. a pus în discuția părților calificarea acestei critici, având în vedere dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ. și constatând că acest motiv de apel este de fapt o cerere completatoare, a dispus disjungerea acestei cereri și formarea unui nou dosar, respectiv cauza de față.

Tribunalul Vâlcea, secția I c ivilă, prin sentința civilă nr. 1754 din 20 noiembrie 2012, a admis cererea și a completat sentința civilă nr. 383/2012 în sensul respingerii cererii privind obligarea la plata unei amenzi civile de 5.000 RON, în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, în raport de dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamantul R.C., criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea apelului se arată că, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 580 3 C. proc. civ., ci Decretul nr. 31/1954, ce constituie legea specială și care prevede aplicarea amenzii chiar și prin hotărârea dată asupra cererii făcute potrivit art. 54, în acest sens fiind dispozițiile art. 55 din Decretul nr. 31/1954.

Curtea de Apel Pitești, secția I c ivilă, prin decizia nr. 28 din 7 februarie 2013, a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința iar pe fond a admis cererea și a dispus obligarea pârâtului să plătească în favoarea statului o amendă în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 7 februarie 2013 și până la expirarea termenului de o lună stabilit prin sentința civilă nr. 363/2012 pronunțată de Tribunalul Vâlcea.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că modalitatea de soluționare a acestei cereri este reglementată prin dispozițiile art. 55 din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia dacă autorul faptei săvârșite fără drept nu îndeplinește, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanța judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de Ia data expirării termenului de mai sus, amendă ce poate fi pronunțată și prin hotărârea dată asupra cererii făcute potrivit art. 54 din același act normativ că deoarece aplicarea acestei amenzi constituie o garanție a ducerii ia îndeplinire a obligației de a face dispusa prin sentința civilă nr. 363/2012, în baza art. 55 din Decretul nr. 31/1954 se impunea admiterea cererii de completare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul P.M.T.C. solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond respingerea cererii de obligare la plata amenzii ca nefondată. Recurentul-pârât își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1 și 7 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte. În cadrul primei critici de nelegalitate, reglementată de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. recurentul-pârât arată că decizia atacată a fost pronunțată în cauză de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât potrivit dispozitivului sentinței apelate hotărârea respectivă este dată cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Sub acest aspect recurentul-pârât învederează faptul că instanța nu a pus în discuția părților calificarea căii de atac, calificarea acesteia fiind obligatorie. Considera recurentul-pârât că, în cauză, calea de atac ce putea fi exercitată era recursul și nu apelul, hotărârea fiind pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 54 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciară, nr. 304/2004, complet format de 2 judecători și nu de 3 judecători). În cadrul celei de-a doua critici, reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

recurentul-pârât precizează că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină față de faptul că instanța de apel nu a argumentat necesitatea aplicării sancțiunii plății amenzii către stat, pentru fiecare zi de întârziere, în condițiile în care, prin sentința respectivă ( oricum recurentul-pârât fusese obligat la plata unor sume reprezentând daune morale, cheltuieli de judecată, publicarea hotărârii, timp de o lună, în „Z.V. ” , în condițiile în care potrivit art. 55 din Decretul nr. 31/1954, instanța judecătorească poate obliga partea ta plata în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus.

Arată recurentul, în ceea ce privește aplicarea acestor dispoziții legale situației de fapt, că instanța de apel se limitează doar la arăta că aplicarea acestei amenzi constituie o garanție a ducerii ia îndeplinire a obligației de a face dispusă prin sentința civilă nr. 363/2012, dar fără să aducă argumente care să susțină o asemenea soluție, deci să motiveze decizia. Consideră recurentul, prin raportare la art. 281 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că motivarea era necesară în speță având în vedere că aplicarea amenzii este doar o posibilitate lăsată la îndemâna instanței și nu o obligație, normale legale în materie neavând caracter imperativ. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat.

Cu privire la critica subsumată motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit art. 281 C. proc. civ. îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului ci numai în condițiile art. 281-281 1 C. proc. civ. iar potrivit art. 281 3 alin. (1) C. proc. civ. încheierile pronunțate în temeiul art. 281 și art. 281 1 precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 281 2 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârea În legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea. Așadar, întrucât sentința nr. 283 din 21 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Vâlcea ce a format obiectul cererii de completare este susceptibilă de a fi atacată cu apel, în condițiile art. 282 alin. (1) C. proc.

civ. și hotărârea de completare pronunțată în condițiile art. 281 C. proc. civ. este supusă aceleiași căi de atac, astfel că nu se impunea punerea în discuție și calificarea căii de atac, simpla mențiune în dispozitivul sentinței cu privire la calea de atac fiind o simplă eroare materială, legalitatea căilor de atac fiind conferită de lege. Așadar, calea de atac exercitată în condițiile art. 281 3 C. proc. civ. fiind apelul, constituirea completului de judecată s-a făcut cu respectarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât, astfel cum rezultă din analiza făcută de instanța de apel se remarcă faptul că aceasta și-a argumentat soluția șt prin raportare te temeiul de drept avut în vedere, astfel că nu se poate reține nemotivarea hotărârii recurate sub acest aspect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat iar în raport de art. 274 C. proc. civ. va obliga recurentul să plătească intimatului suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-pârât P.M.T.C. împotriva deciziei nr. 28 din 7 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondat. Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 23 aprilie 2013.