ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2011, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unei despăgubiri reprezentând cheltuieli de judecată și la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, ca urmarea a pronunțării Sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea susținând, pentru motivele expuse în cuprinsul cererii, că sunt întrunite condițiile angajări răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Prin Încheierea de ședință nr. 234 din 20 decembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale, reținând că prin Sentința civilă nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea (dosar nr. x/2009), rămasă irevocabilă, o cerere de despăgubire fundamentată pe aceeași cauză juridică a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin notele de ședință depuse la data de 2 februarie 2012, reclamantul a solicitat completarea cererii de chemare în judecată în sensul constatării nulității Deciziei nr. 5 din 29 ianuarie 2008 emise de pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 277 din 9 februarie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins cererea dedusă inițial judecății și a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a întregi această cerere.

Prin Decizia civilă nr. 103 din 25 iunie 2013, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Prin Decizia civilă nr. 1334 din 2 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva deciziei mai sus-menționate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub număr x/90/2014.

Prin notele scrise depuse la data de 10 noiembrie 2015, reclamantul a solicitat să se ia act că își modifică pretențiile inițiale, solicitând, în plus, acordarea cheltuielilor de judecată avansate în dosarele nr. x/2009, y/2009*, z/90/2009**, w/90/2009 și q/288/2015.

La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2018, Tribunalul Vâlcea a invocat, din oficiu, și a admis (prin practicaua sentinței) excepția decăderii reclamantului din dreptul de a-și modifica cererea dedusă judecății

Prin Sentința civilă nr. 1277 din 9 noiembrie 2018, Tribunalul Vâlcea a respins cererea, ca neîntemeiată, și a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecata în cuantum de 8.092,65 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Prin Decizia civilă nr. 1717 din 2 aprilie 2019, Curtea de Apel Pitești a respins apelul declarat de reclamant și l-a obligat la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) și pct. 6,7 și 8 și alin. (2) din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a susținut că instanța de trimitere nu a respectat considerentele Deciziei civile nr. 133 din 2 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar x/2011), încălcând astfel autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor statuate prin respectiva hotărâre, cu precizarea că pretențiile de despăgubire formulate prin cererea de chemare în judecată înregistrată în procesul pendinte, la data de 23 iunie 2011, nu au făcut obiectul vreunei alte cereri de chemare în judecată.

În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul critică considerentele instanței de apel relative la lipsa prejudiciului ce i-ar fi fost cauzat ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 869/2009 a Tribunalului Vâlcea, sub motiv că această hotărâre judecătorească îi este favorabilă, considerente pe care le apreciază ca fiind nedemne.

Aceasta, întrucât, pe procesului finalizat cu pronunțarea sentinței menționate a fost nevoit să avanseze diverse sume de bani în scopul obținerii efective a drepturilor sale, pentru deplasările în instanță ori la spital, pentru consultații, asigurări de sănătate, sume de bani care, susține reclamantul, trebuiau să-i fie restituite cu titlu de daune morale, prin luarea în considerare și a degradării stării sale de sănătate ca urmare stresului la care a fost supus în toată această perioadă de timp.

În dovedirea acestui aspect, reclamantul a solicitat anularea rapoartelor de expertiză medico-legală, cu mențiunea că va depune înscrisuri doveditoare în recurs.

Reclamantul a susținut că soluția de admitere a pretențiilor sale de despăgubire se impunea cu atât mai mult cu cât Sentința civilă nr. 277 din 9 februarie 2012 a Tribunalului Vâlcea, prin care i-a fost respinsă inițial cererea de despăgubire, a fost anulată, ulterior, prin Decizia civilă nr. 103 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel Pitești, astfel încât, în cauză, nu se putea invoca excepția autorității de lucru judecat.

Reclamantul a mai susținut și că era în drept să-și modifice în rejudecare cererea de chemare în judecată, dat fiind că pârâtul nu a invocat excepția tardivității până la primul termen de judecată acordat ulterior formulării cererii modificatoare.

Pârâta S.C. B. S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu mențiunea că judecata apelului s-a făcut în conformitate cu dispozițiile vechiul C. proc. civ., caz în care criticile formulate de reclamant se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din acest cod.

Pârâta a susținut că reclamantul nu a prezentat argumentele pe care a înțeles să-și fundamenteze critica privind greșita soluționare de către instanțele de fond a excepției autorității de lucru judecat, critică ce, de altminteri, nu poate fi primită, întrucât instanța de apel a explicat care au fost limitele rejudecării procesului în raport de considerentele Deciziei de trimitere nr. 103 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel Pitești, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1334/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusiv din perspectiva acestei excepții, a autorității de lucru judecat, reținută de prima instanță cu privire la petitul privind obligarea pârâtei la plata de daune morale ca efect al deciziei de concediere.

Pârâta a mai susținut că nu poate fi primită nici critica referitoare la nemotivarea deciziei recurate, întrucât aceasta cuprinde raționamentul judiciar care a stat la baza soluției, expus într-o manieră clară și structurată cu privire la toate pretențiile de despăgubire deduse judecății de către reclamant.

Pârâta apreciază ca fiind legală și motivată decizia recurată și în ceea ce privește soluția privind cererea completatoare formulată de reclamant și care a fost depusă cu ocazia rejudecării litigiului, cu depășirea limitelor învestirii instanței de rejudecare.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că judecata cauzei pendinte, în raport de norma prevăzută de art. 3 (1) din Legea nr. 76/2010, cade sub incidența dispozițiilor vechiul C. proc. civ., întrucât, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 iunie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., 15 februarie 2013.

Așa fiind, Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de reclamant din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă partea a doua a unei hotărâri judecătorești și, anume, pe considerentele acesteia, în care sunt prezentate faptele reținute, rezultat al evaluării probatoriilor administrate și, respectiv, dispozițiile legale aplicate și care fundamentează soluția.

Nemotivarea, care presupune lipsa din cuprinsul hotărârii a motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină soluția, nu se confundă cu simpla nemulțumire a părții cu privire la conținutul motivelor de fapt și de drept reținute de instanțele de fond în fundamentarea soluțiilor pronunțate.

Cât privește motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare expresă și reală a legii, anume, când soluția este în contradicție cu legea aplicată raportului juridic dedus judecății și înlăturarea acestei contradicții se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

În speță, se constată că instanța de apel a arătat care au fost motivele de fapt și de drept pentru care, în rejudecare, urmare a anulării sentinței inițiale (nr. 277 din 9 februarie 2012 a Tribunalului Vâlcea) de către instanța de apel, pretențiile reclamantului au fost analizate doar din perspectiva capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale (care nu se confundă cu despăgubirile materiale) pentru prejudiciul pretins a-i fi fost cauzat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea.

Anume, s-a arătat că soluția s-a impus în raport de dezlegările date prin Decizia civilă nr. 103 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel Pitești, menținută prin Decizia civilă nr. 1334 din 2 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, hotărâri prin care au fost stabilite limitele rejudecării procesului.

Astfel, prin hotărârile date de instanțele de control judiciar în primul ciclu procesual mai sus menționate s-a statuat, pe de o parte, că soluția de anulare a sentinței se impune întrucât prima instanță a omis să soluționeze și pretenția reclamantului privind plata de daune morale cu privire la efectele Sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea iar, pe de altă parte, că soluția dată de prima instanță asupra excepției autorității de lucru judecat cu privire la cererea de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin emiterea de către pârâtă a deciziei de desfacere a contractului de muncă (Decizia nr. 209 din 24 iunie 2008), în raport de dispozițiile Sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, se impune a fi menținută.

Or, dezlegarea dată problemelor de drept de instanțele de control judiciar, în primul ciclu procesual al cauzei, era obligatorie pentru judecătorii fondului, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. de la 1895.

Așa fiind, critica reclamantului privind încălcarea de către judecătorii fondului, în rejudecare, a dezlegărilor date de instanțele de control judiciar prin hotărârile pronunțate, mai sus arătate, nu poate fi primită nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 și nici a motivului prevăzut pct. 9 al aceluiași articol din vechiul C. proc. civ.

Cât privește soluția de respingere a cererii de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, ce a făcut obiectul rejudecării, Înalta Curte constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel au arătat considerentele de fapt care pentru care au reținut că reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu moral (care nu se confundă cu prejudiciul materiale reprezentat de cheltuielile de deplasare la instanță ori la instituții medicale pentru consultații etc), prejudiciu care să-i fi fost cauzat prin pronunțarea respectivei sentințe și nici legătura de cauzalitate între factorii stresogeni, specifici procesului civil finalizat prin pronunțarea sentinței (cu luarea în considerare și a duratei acestuia) și afecțiunile medicale de care suferă reclamantul.

De altminteri, fiind vorba de chestiuni de fapt ale procesului, stabilite prin analiza și aprecierea probatoriilor administrate, Înalta Curte constată că acestea nu pot face, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., obiectul controlului exercitat de către instanța de recurs.

Pe cale de consecință, Înalta Curte nu poate primi criticile de netemeinicie aduse de reclamant deciziei recurate și care pun în discuție situația de fapt a cauzei și nici solicitările de anulare ale rapoartelor de expertiză medico-legale administrate ca probe la judecata în fond a procesului.

Cât privește excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON cu titlu daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea Deciziei nr. 209 din 24 iunie 2008 emisă de pârâta S.C. B. S.A., este de observat, astfel cum s-a arătat, că a fost reținută de prima instanță în primul ciclu procesual al cauzei și că a fost tranșată prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele de control judiciar, obligatorii pentru instanța de trimitere, care nu mai putea relua judecata cu privire la acest aspect.

Împrejurarea că reclamantul se prevalează în mod greșit de încălcarea prevederilor art. 1201 C. civ. de către instanțele de fond în soluționarea excepției arătate mai sus a fost reținută în primul ciclu procesual și prin Decizia nr. 1334 din 2 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei civile nr. 103/2013 a Curții de Apel Pitești.

Pe cale de consecință, Înalta Curte nu poate primi critica reclamantului cu privire la greșita aplicare a normelor de drept relative la excepția autorității de lucru judecat, critică care, de altminteri, nici nu este dezvoltată, reclamantul rezumându-se să afirme că pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 iunie 2011 nu a făcut obiectul unui alt proces.

Cât privește critica reclamantului privind greșita aplicare a sancțiunii decăderii din dreptul de a-și modifica/completa cererea dedusă judecății în fața instanței de trimitere (în sensul acordării, în plus, de daune morale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată avansate în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009*, nr. z/90/2009**, nr. w/90/2009 și nr. q/288/2015, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Aceasta, întrucât, în rejudecare, instanța de trimitere are a soluționa același litigiu în acord cu dispozițiile instanței de trimitere, și nu un alt litigiu, care ar putea rezulta din modificarea ori completarea cererii inițiale de chemare în judecată cu pretenții distincte de cele inițial deduse judecății, fapt ce ar putea lipsi de efecte decizia de trimitere.

Referitor la această critică, astfel cum a statuat și instanța de apel, reclamantul pune în discuție, în mod eronat, incidența dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., în realitate, interpretarea potrivit căreia rejudecarea litigiului se face în raport de pretențiile deduse inițial judecății și nu a unora noi, fără legătură cu cele care au făcut obiectul cererii inițiale de chemare în judecată, impunându-se în raport de prevederile art. 297 C. proc. civ.

Așa fiind, criticile formulate de reclamant privind greșeala instanțelor de fond de a nu se fi pronunțat și asupra pretențiilor noi, formulate prin cererea completatoare înregistrată la data de 10 noiembrie 2015, ca urmare a interpretării eronate a normelor de drept procesual civil (respectiv în lipsa invocării de către pârât a excepției tardivității cererii modificatoare la primul termen de judecată acordat) se dovedește a fi, de asemenea, nefondată.

Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății de către reclamant.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., reclamantul urmează a fi obligat să plătească pârâtei suma 2.000 RON, reduse conform alin. (3) al aceluiași articol, cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, apreciind că suma de 4.216.62 RON este disproporționată față de complexitatea activităților presupuse de susținerea apărărilor intimatei în raport de criticile formulate de reclamant și față de împrejurarea că judecata recursului s-a efectuat la primul și singurul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1717 din 2 aprilie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant să plătească intimatei-pârâte, suma de 2.000 RON, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cheltuieli de judecată din recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - CL