ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 300/2020

Ședința publică din data de 5 februarie 2020

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

La data de 30 decembrie 2019, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată contestația în anulare formulată de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În susținerea căii de atac, contestatorul A. a arătat următoarele:

Motivarea hotărârii nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă este neclară și contradictorie, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția nu se raportează la situația de fapt și la probele administrate, iar prin neanalizarea criticilor de recurs au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (5) și art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

În continuare, apreciază că se impune anularea deciziei și din perspectiva în care, deși a fost admisă proba cu înscrisuri noi în recurs, înscrisuri care relevau o altă situație de fapt, instanța nu le-a avut în vedere în soluționarea pricinii, eludând astfel prevederile art. 316, art. 298, art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

Motivul de casare, neanalizat de către instanța de recurs, "este prezentat în considerentele deciziei civile nr. 1587 din 02.10.2019, pagina 6, motivare care nu s-a regăsit în cuprinsul deciziei civile nr. 1717 din 02.04.2019 a Curții de Apel Pitești."

De asemenea, reținerea instanței conform căreia "critica reclamantului privind încălcarea de către judecătorii fondului, în rejudecare, a dezlegărilor date de instanțele de control judiciar prin hotărârile pronunțate, mai sus arătate, nu poate fi primită nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 și nici a motivului prevăzut pct. 9 al aceluiași articol din vechiul C. proc. civ.." este în contradicție cu motivarea din paragraful anterior, din perspectiva în care se constată că judecătorii de la fond au încălcat prevederile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ.

Așadar, în mod greșit, s-a reținut de către instanță că nu a fost încălcată legea, și că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Reținerile instanței referitoare la împrejurarea că "reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu moral (care nu se confundă cu prejudiciul materiale reprezentat de cheltuielile de deplasare la instanță ori la instituții medicale pentru consultații etc), prejudiciu care să-i fi fost cauzat prin pronunțarea respectivei sentințe și nici legătura de cauzalitate între factorii stresogeni, specifici procesului civil finalizat prin pronunțarea sentinței (cu luarea în considerare și a duratei acestuia) și afecțiunile medicale de care suferă reclamantul. De altminteri, fiind vorba de chestiuni de fapt ale procesului, stabilite prin analiza și aprecierea probatoriilor administrate, Înalta Curte constată că acestea nu pot face, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., obiectul controlului exercitat de către instanța de recurs" încalcă dispozițiile legale din perspectiva în care, potrivit Ordonanței nr. 1/2000, a Ordinului nr. 1134/C din 25.05.2000 privind aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizei medico-legale, Institutul de Medicină Legală Mina Minovici și Birourile Județene de Medicină Legală nu au atribuții în efectuarea rapoartelor medico-legale. Prin urmare, raportul medico-legal dispus în cauză este lovit de nulitate.

De asemenea, potrivit art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., "instanța de recurs era îndrituită să cerceteze dacă judecătorii de la fond au stăruit în aflarea adevărului și au prevenit orice greșeală în cunoașterea faptelor, să analizeze dacă soluția corespunde probelor de la dosar și să înlăture probele administrate ilegal."

Instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs privitor la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. din perspectiva în care nu a ținut cont de considerentele deciziei civile nr. 103 din 25.06.2015 a Curții de Apel Pitești și a deciziei civile nr. 1334 din 02.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora decizia nr. 209 din 24.06.2008, emisă de pârâta S.C. B. S.R.L. este netemeinică și nelegală, și ca atare, "acordarea cheltuielilor de judecată cu titlu de daune morale au o legătură de cauzalitate cu pronunțarea sentinței civile nr. 869 din 26.10.2009".

Constatarea caracterului nelegal al concedierii dispuse de către pârâtă a avut efecte negative asupra stării de sănătate fizică și psihică care a accentuat afecțiunile hepatice ale contestatorului, așa cum reiese și din probele aflate la dosarul cauzei.

Examinând motivele de contestație în anulare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ., în temeiul căreia a fost formulată prezenta contestație în anulare, reglementează două motive de contestație în anulare specială care vizează hotărârile instanței de recurs: atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de textul legal menționat (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs, și nu în contestația în anulare.

Pentru ca o contestație în anulare specială, întemeiată pe teza a doua a art. 318 C. proc. civ., să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare; această omisiune să se fi produs din greșeală.

În cauza de față, se reține că prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2011, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unei despăgubiri reprezentând cheltuieli de judecată și la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, ca urmarea a pronunțării sentinței civile nr. 869/26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea susținând, pentru motivele expuse în cuprinsul cererii, că sunt întrunite condițiile angajări răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 1277/9 noiembrie 2018, pronunțată în cel de-a doilea ciclu procesual, Tribunalul Vâlcea a respins cererea, ca neîntemeiată, și a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecata în cuantum de 8.092,65 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 1717/2 aprilie 2019, a respins apelul declarat de reclamant și a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1587 din 02 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1717 din 2 aprilie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

În cuprinsul cererii de contestație în anulare, în esență, s-a susținut de către contestator că instanța de recurs nu a examinat niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.

Verificând conținutul cererii cu care reclamantul A. a învestit instanța de recurs, se reține că acesta a criticat soluția curții de apel invocând următoarele aspecte de nelegalitate:

Instanța de trimitere nu a respectat considerentele deciziei civile nr. 133 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar x/2011), încălcând astfel autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor statuate prin respectiva hotărâre, cu precizarea că pretențiile de despăgubire formulate prin cererea de chemare în judecată înregistrată în procesul pendinte, la data de 23.06.2011, nu au făcut obiectul vreunei alte cereri de chemare în judecată.

Considerentele instanței de apel relative la lipsa prejudiciului ce i-ar fi fost cauzat ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 869/2009 a Tribunalului Vâlcea, sunt nedemne, întrucât, pe durata procesului finalizat cu pronunțarea sentinței menționate a fost nevoit să avanseze diverse sume de bani în scopul obținerii efective a drepturilor sale, pentru deplasările în instanță ori la spital, pentru consultații, asigurări de sănătate, sume de bani care trebuiau să-i fie restituite cu titlu de daune morale, prin luarea în considerare și a degradării stării sale de sănătate ca urmare stresului la care a fost supus în toată această perioadă de timp.

Soluția de admitere a pretențiilor sale de despăgubire se impunea cu atât mai mult cu cât sentința civilă nr. 277/9 februarie 2012 a Tribunalului Vâlcea, prin care i-a fost respinsă inițial cererea de despăgubire, a fost anulată, ulterior, prin decizia civilă nr. 103/25.06.2013 a Curții de Apel Pitești, astfel încât, în cauză, nu se putea invoca excepția autorității de lucru judecat.

Era îndreptățit să-și modifice, în rejudecare, cererea de chemare în judecată, dat fiind că pârâtul nu a invocat excepția tardivității până la primul termen de judecată acordat ulterior formulării cererii modificatoare.

Analizând considerentele deciziei împotriva căreia a fost formulată prezenta contestație în anulare, se constată că instanța de recurs a reținut, în legătură cu criticile de nelegalitate invocate, următoarele:

"Prin hotărârile date de instanțele de control judiciar în primul ciclu procesual mai sus menționate s-a statuat, pe de o parte, că soluția de anulare a sentinței se impune întrucât prima instanță a omis să soluționeze și pretenția reclamantului privind plata de daune morale cu privire la efectele sentinței civile nr. 869/26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea iar, pe de altă parte, că soluția dată de prima instanță asupra excepției autorității de lucru judecat cu privire la cererea de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin emiterea de către pârâtă a deciziei de desfacere a contractului de muncă, în raport de dispozițiile sentinței civile nr. 869/26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, se impune a fi menținută.

Or, dezlegarea dată problemelor de drept de instanțele de control judiciar, în primul ciclu procesual al cauzei, era obligatorie pentru judecătorii fondului, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. de la 1895.

Așa fiind, critica reclamantului privind încălcarea de către judecătorii fondului, în rejudecare, a dezlegărilor date de instanțele de control judiciar prin hotărârile pronunțate, mai sus arătate, nu poate fi primită nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 și nici a motivului prevăzut pct. 9 al aceluiași articol din vechiul Cod de procedură."

Se constată, așadar, că instanța de recurs a analizat motivul de recurs referitor la nerespectarea de către instanța de trimitere a considerentelor deciziei civile nr. 133/2 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar x/2011).

În ceea ce privește critica privind soluția de respingere a cererii de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat prin pronunțarea sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2019 de Tribunalul Vâlcea, se constată că instanța de recurs a analizat aceste aspecte de nelegalitate și a reținut că, din considerentele hotărârilor instanțelor de fond, reiese că reclamantul nu a probat existența prejudiciului moral, distinct de prejudiciul material reprezentat de cheltuielile de judecată, și nici legătura de cauzalitate între factorii stresogeni, specifici procesului civil, finalizat cu pronunțarea sentinței menționate, și afecțiunile medicale de care suferă reclamantul, chestiuni care repune în discuție situația de fapt, inadmisibil a fi reanalizată în calea extraordinară de atac a recursului.

Se constată că instanța de recurs a analizat și critica privitoare la greșita aplicare a sancțiunii decăderii reclamantului din dreptul de a-și modifica, în rejudecare, cererea de chemare în judecată, reținând că "în rejudecare, instanța de trimitere are a soluționa același litigiu în acord cu dispozițiile instanței de trimitere, și nu un alt litigiu, care ar putea rezulta din modificarea ori completarea cererii inițiale de chemare în judecată cu pretenții distincte de cele inițial deduse judecății, fapt ce ar putea lipsi de efecte decizia de trimitere.

Referitor la această critică, astfel cum a statuat și instanța de apel, reclamantul pune în discuție, în mod eronat, incidența dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., în realitate, interpretarea potrivit căreia rejudecarea litigiului se face în raport de pretențiile deduse inițial judecății și nu a unora noi, fără legătură cu cele care au făcut obiectul cererii inițiale de chemare în judecată, impunându-se în raport de prevederile art. 297 C. proc. civ.."

De asemenea, instanța de recurs, examinând excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 500.00 RON cu titlu de daune morale către reclamantul A., a apreciat că aceasta nu poate fi primită, reținând că, nici nu este dezvoltată această critică, reclamantul rezumându-se a afirma că pretențiile deduse judecății, prin cererea de chemare în judecată, înregistrate la data de 23 iunie 2011, nu a mai făcut obiectul unui alt proces.

Înalta Curte constată că deși invocă omisiunea instanței de a analiza motivele de recurs, contestatorul este nemulțumit de modul în care instanța de recurs a răspuns acestuia, analiză la care nu este îndreptățită instanța sesizată cu soluționarea contestației în anulare.

Totodată, susținerile contestatorului privind ignorarea de către instanța de recurs a probelor, nelămurirea situației de fapt și aplicarea greșită a legii nu pot fi primite, câtă vreme aceste critici vizează fondul litigiului. Instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe eventual hotărârea pronunțată în cauză, așa cum solicită contestatorul. A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele, a interpretat legea și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt sau greșitei aplicări sau interpretări a legii.

Susținerile contestatorului nu se pot încadra nici în noțiunea de "greșeală materială" avută în vedere de motivul de contestație în anulare specială prevăzut de art. 318 teza întâi C. proc. civ.. Textul se referă la erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Este, deci, vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

În consecință, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru niciunul dintre motivele de contestație în anulare invocate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ca nefondată

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", va admite cererea formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. și va obliga pe contestatorul A. la plata către aceasta a sumei de 3,411.06 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse în dovedirea acestora, aflate la filele x al dosarului nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ca nefondată.

Obligă pe contestatorul A. la plata către intimata S.C. B. S.R.L. a sumei de 3,411.06 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 februarie 2020.