ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1797/2020

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 14 februarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat instanței să constate, în principal, simulația prin interpunere de persoane a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub numărul x din data de 28 iulie 2010 de notarul public E. și precontractul de vânzare-cumpărare aut. sub numărul x din data de 22 iulie 2010 privind imobilul situat în intravilanul orașului Ocnele Mari, strada x, pct. "La F.", imobil compus din teren, casă de locuit din cărămidă acoperită cu țiglă. A solicitat să se constate că, în principal, este cumpărătorul și unicul proprietar al imobilelor și, în subsidiar că, alături de pârâta D., este cumpărător și proprietar al imobilelor deschise, reclamantul având o cotă de 90%, iar pârâta G. o cotă de 10%. În situația în care se va dispune respingerea cererii de constatare a simulație celor două acte juridice, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei D. la plata către reclamant a sumei de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătățirile efectuate de reclamant la imobilele din contract. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1175 C. civ. Ulterior, reclamantul a precizat ce reprezintă suma de 40.000 euro, respectiv contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate la imobile și contravaloarea unor bunuri proprii rămase în imobilele descrise în acțiunea principală. Printr-o altă cerere, reclamantul a precizat capătul subsidiar al cererii și acțiunea principală, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 50.000 euro și 40.000 euro, în situația în care se va respinge capătul principal, respectiv 50.000 euro trimiși prin ordinul de plată din data de 5 iulie 2010 și 40.000 euro contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate de către reclamant la imobile și contravaloarea bunurilor proprii. Prin sentința nr. 4120 din data de 23 septembrie 2014, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă Prin sentința nr. 1756 din data de 29 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, respingând excepțiile invocate, respectiv a lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B. și a prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta D., a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe această pârâtă să restituie reclamantului sumele de 50.000 euro și, respectiv, 40.000 euro, în total, 90.000 euro, fiind respins capătul de cerere privind constatarea simulației. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 3178 din data de 9 iulie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâta D. împotriva sentinței civile nr. 1756 din data de 29 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C.. A schimbat sentința, în sensul că: A constatat că reclamantul este proprietarul casei situate în orașul Ocnele Mari, str. x, punctul "La F.", județul Vâlcea prin contractul simulat prin interpunere de persoane încheiat între pârâții D. și B., personal și pentru C., autentificat sub nr. x din data de 22 iulie 2010 de BNP E.. A constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant pentru terenul aferent. A redus obligația de plată a apelantei-pârâte de la suma totală de 90.000 euro, la sumele de: 144 RON-valoarea unui dispozitiv de scos dopuri, 182 RON-valoarea unui fierăstrău electric, 280 RON-valoarea unei mașini de tuns iarbă și arbuști, 500 RON-valoarea unei chiuvete de exterior din fontă, 1.900 RON-valoarea unei freze pentru găurit pământul, 285 RON-valoarea unei mașini de tocat roșii și 500 RON valoarea unei plăci de travertin. A obligat pe apelanta-pârâtă la plata cu titlu de cheltuieli de judecată a sumei de 5.000 RON taxe de timbru în limita pretențiilor admise fiecărei părți, după compensarea datoriilor reciproce și 3.000 RON cu titlu de onorariu de avocat după aceeași operațiune de compensare proporțional cu limita cererilor admise. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 3178 din data de 9 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. Pârâta D. a declarat recurs incident împotriva aceleiași decizii. II.1. Motivele de recurs II.1.1. Recursul principal declarat de reclamantul A. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat: admiterea recursului așa cum a fost formulat; casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv, exclusiv în privința constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru terenul aferent, după cum este menționat în dispozitivul hotărârii recurate; constatarea dreptului său de proprietate și asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 iulie 2010, calificat de instanța de apel drept un contract simulat prin interpunere de persoane, cu aceeași valoare juridică atât în privința casei de locuit, cât și în privința terenului menționat în actul notarial respectiv; obligarea recurentei-pârâte D. la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, recurentul-reclamant, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut următoarele: - prin considerentele hotărârii recurate, se reține că prin contractul aut. sub nr. x din data de 28 iulie 2010 (instanța de apel omițând a avea în vedere contractul autentificat și menționând, în cuprinsul considerentelor, cât și al dispozitivului, numărul și data antecontractului, respectiv nr. x din data de 23 iulie 2010, în condițiile în care în preambulul considerentelor se reține obiectul cu care a fost învestită, anume constatarea simulației prin interpunere de persoane a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x din data de 28 iulie 2010 la notarul public E., în sensul că reclamantul este cumpărătorul și unicul proprietar al imobilelor descrise în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 iulie 2010) s-a cumpărat, prin persoanele interpuse reținute în cauză, casa de locuit și terenul, reclamantul fiind adevăratul proprietar (așa cum s-a dovedit prin înscrisurile oficiale și celelalte probatorii administrate în cauză), în condițiile în care contractul nr. x/2010 a fost calificat, în mod pe deplin întemeiat și legal, de instanța de apel, sub efectul simulației; - instanța de apel, deși a constatat dreptul său de proprietate exclusivă asupra casei de locuit, reținând, în privința terenului, că acesta ar fi făcut obiectul contractului simulat menționat, la momentul în care art. 4 din Legea nr. 312/2005 interzicea dobândirea de terenuri în proprietate de către cetățenii din statele membre ale Uniunii Europene, nerezidenți în România, decât după 5 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, a constatat, în mod nelegal, nulitatea absolută parțială a contractului simulat în cauză, prin persoane interpuse, a respins dreptul său de proprietate exclusivă și asupra terenului în cauză, care a fost cumpărat în aceleași condiții cu respectiva casă de locuit; - a revendicat dreptul său exclusiv de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul contractului simulat prin persoane interpuse sub nr. x din data de 28 iulie 2010, casa de locuit și terenul constituind un tot unitar, indivizibil și universal, pentru prima oară în anul 2014, moment la care interdicția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 312/2005 nu-i mai era opozabilă; - se bucură de dreptul de rezidență în România, la adresa unde erau situate imobilele respective, atât anterior anului 2014, cât și în prezent, așa cum rezultă din cartea sa de rezidență permanentă și din împrejurarea că a obținut CNP (fiind înregistrat fiscal); - este îndreptățit în condiții de egalitate și tratament juridic, ca orice cetățean român, având interesul legitim de a solicita constituirea și consolidarea dreptului său de proprietate și asupra terenului ce a făcut obiectul contractului simulat prin persoană interpusă (așa cum a fost validat ulterior anului 2012 prin decizia civilă nr. 3178/2019 din același dosar, pronunțată de Curtea de Apel Pitești), interdicția prevăzută de art. 4 al Legii nr. 312/2005 nemaifiindu-i opozabilă în perioada de după anul 2014, când a cerut pentru prima oară constituirea și consolidarea dreptului său de proprietate și asupra terenului în cauză. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut următoarele: - prin considerentele hotărârii recurate, pe care se întemeiază constatarea nulității absolute, în parte, a contractului de vânzare-cumpărare în cauză, respectiv exclusiv în privința terenului de 2.114 m.p., instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material ce reglementează capacitatea sa de a dobândi terenul respectiv, teren cu privire la care a formulat prima solicitare în anul 2014; - instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material aplicabile speței deduse judecății, lipsindu-l de un proces echitabil, prin încălcarea art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, tocmai prin faptul că nu a reținut împrejurarea că solicită constituirea și consolidarea dreptului său de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul contractului simulat prin persoane interpuse, pentru prima oară și ulterior anului 2012, la care face referire instanța de apel (în sensul că anterior anului 2012 i-ar fi fost potrivnică interdicția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 312/2005); - încercarea sa de a frauda legea, în privința încălcării interdicției reținute de către instanța de apel, nu corespunde realității de fapt (fiind doar presupusă și nedovedită), în condițiile în care nu a participat la încheierea contractului în discuție - contractul simulat în cauză s-a făcut prin persoane interpuse și în fața unui notar public autorizat de legea română. II.1.2 Recursul incident declarat de pârâta D. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului pe care l-a declarat, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul în care să fie înlăturată dispoziția vizând obligarea sa la plata către recurentul-reclamant A. a sumei de 8.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a sumei de 3.751 RON reprezentând contravaloarea unor bunuri mobile. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut următoarele: - prin decizia recurată instanța a încălcat dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 9 și art. 22 C. proc. civ., în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, încălcări care i-au produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate; - a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 de RON, din care 5.000 de RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar 3.000 de RON reprezintă onorariu de avocat - instanța de apel a arătat că a reținut aceste sume în sarcina sa după compensarea datoriilor reciproce, în limita pretențiilor admise fiecărei părți; - având în vedere că recurentul-reclamant a achitat în apel, cu titlu de taxă judiciară de timbru doar suma de 3.819 RON, iar suma pe care a fost obligată să o plătească este de 5.000 de RON, rezultă că a fost obligată să achite recurentului-reclamant o parte din taxa de timbru achitată de acesta în fața primei instanțe, deoarece suma de 5.000 de RON la a cărei plată a fost obligată este mai mare decât taxa plătită de recurentul-reclamant în apel; - a fost obligată să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată doar parte din taxa plătită în fața primei instanței, deoarece în apel a plătit aceeași taxă de timbru de 3.819 RON, iar instanța de apel a reținut că a procedat la compensarea cheltuielilor; cum după compensarea taxelor de timbru din apel, a fost obligată să plătească o sumă mai mare decât taxa din apel, dar mai mică decât taxa de la fond, este evident că instanța de apel a obligat-o să plătească o parte din taxa achitată de recurentul-reclamant în fața primei instanțe; - prin obligarea sa la plata către recurentul-reclamant a unei părți din taxa judiciară de timbru achitată de acesta în fața primei instanțe, instanța de apel a încălcat principiul fundamental al disponibilității părților, reglementat de art. 9 alin. (2) și (3) C. proc. civ. - instanța de apel a ignorat faptul că în fața primei instanței, recurentul-reclamant a arătat în mod expres că nu înțelege să solicite cheltuielile de judecată, urmând a le cere pe cale separată (astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 18 noiembrie 2016 a Tribunalului Vâlcea, la pagina 2, paragraful 7); - instanța de apel a obligat-o însă să plătească taxa judiciară de timbru achitată la fond de recurentul-reclamant fără să existe o cerere a acestuia în acest sens, dincolo de limitele învestirii sale; - în ceea ce privește onorariul de avocat în cuantum de 3.000 de RON, sunt aplicabile pe deplin considerațiile privind taxa judiciară de timbru, cu referire la cheltuielile de judecată din fața primei instanțe; pe de altă parte, având în vedere că în apel s-au admis ambele apeluri, instanța nu putea dispune obligarea sa la plata către recurentul-reclamant a unor cheltuieli de judecată aferente apelului, ci numai la plata unor cheltuieli aferente primei instanțe, cheltuieli care nu puteau fi însă acordate în lipsa cererii reclamantului. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut: - prin decizia recurată instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 566 alin. (1) C. civ., obligând-o să plătească recurentului-reclamant contravaloarea unor bunuri mobile cu privire la care nu s-a dovedit că le-ar fi înstrăinat sau distrus; - instanța de apel nu a reținut nici distrugerea bunurilor din culpa sa și nici că le-ar fi înstrăinat, iar recurentul-reclamant nu a pretins niciodată că a înstrăinat sau a distrus bunurile; - cererea reclamantului de a fi obligată să plătească recurentului-reclamant bunurile mobile apare ca nelegală, deoarece acțiunea în despăgubire pentru bunuri are un caracter subsidiar față de acțiunea în restituire și este condiționată de distrugerea bunului revendicat din culpa pârâtului sau înstrăinarea bunului de către pârât. Nu fost identificate motive de casare de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, la data de 24 octombrie 2019, recurenta-pârâtă D. a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurentul- reclamant A., combătând susținerile formulate de acesta și solicitând respingerea recursului și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. La data de 9 decembrie 2019, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare cu privire la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat. În susținerea inadmisibilității căii de atac declarate de către recurenta-pârâtă D., recurentul-reclamant a arătat că aceasta a formulat critici care vizează netemeinicia deciziei recurate și nu nelegalitatea acesteia, astfel de susțineri neputând fi supuse analizei în faza procesuală a recursului. II.3. Răspunsul la întâmpinare: În termen legal, la data de 18 noiembrie 2019, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte D., formulând susțineri în combaterea apărărilor formulate de către aceasta. II.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamantul A. și recursul incident formulat de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 3178 din data de 9 iulie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că ambele recursuri sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce urmează. II.5.1. Potrivit celor ce rezultă din expozeul deciziei de față, recurentul-reclamant A. formulează recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., doar în ceea ce privește soluția instanței de apel de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant pentru terenul aferent casei pentru care s-a constatat calitatea acestuia de proprietar, casă situată în Orașul Ocnele Mari, str. x, punctul "La F.", jud. Vâlcea, prin contractul simulat prin interpunere de persoane încheiat între pârâții D. și B., personal și pentru intimata-pârâtă C., aut. sub nr. x/22.06.2010 de BNP E., pentru motivul nesocotirii dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine. Pentru acuratețea analizei ce se va efectua în recurs, se impun două precizări de ordin terminologic, una dintre acestea fiind menționată și de către recurent prin motivele de recurs. Astfel, deși instanța de apel în dispozitivul deciziei recurate individualizează contractul de vânzare cumpărare cu privire la care a constatat caracterul simulat ca fiind cel cu nr. de autentificare x/22.07.2010 de BNP E., se va considera însă că aceasta este o eroare materială și că, în realitate, mențiunea din dispozitiv privește însuși contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/28.07.2010 de BNP, având în vedere că acesta act juridic este cel cu privire la care s-a constatat caracterul translativ de proprietate în patrimoniul reclamantului, prin efectul simulației prin interpunere de persoane, pentru imobilul casă, indicată în decizie; actul juridic autentificat sub nr. x/22.07.2010 de BNP E. reprezintă antecontractul de vânzare-cumpărare care dă naștere unei obligații de a face, neavând efect translativ de proprietate. În al doilea rând, se va avea în vedere că numele corect al pârâtei vânzătoare este C., iar nu C., astfel cum apare în dispozitivul deciziei recurate, corecție permisă de cele reținute în considerentele deciziei recurate, coroborate cu primul alineat al dispozitivului. Înalta Curte constată că recurentul critică această dispoziție a instanței de apel atât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, cât și al art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același cod, urmează ca unele dintre criticile dezvoltate să fie analizate în baza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, întrucât în memoriul de recurs nu au putut fi identificate critici susceptibile de analiză în baza tezei de la pct.

Astfel, referitor la această dispoziție a curții de apel, recurentul pretinde încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța de apel nu ar fi analizat o serie de circumstanțe sau apărări ale sale (indicate prin motivele de recurs) în legătură cu sancțiunea aplicată în privința caracterului translativ de proprietate al contractului și pentru terenul aferent casei (în suprafață de 2.113,74 mp) în temeiul prevederilor art. 4 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine și, în plus, prin motivele de recurs, reclamă și greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005, cele din urmă susțineri fiind susceptibile de analiză în baza art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Potrivit situației de fapt reținute în cauză, precum și dezlegărilor date de instanțele de fond, intrate sub autoritate de lucru judecat prin nerecurare, s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/28.07.2010 de BNP de BNP E. încheiat între intimații pârâți B. și C., în calitate de vânzători și, respectiv, pârâta D., în calitate de cumpărător al imobilului compus din casă și teren în suprafață de 2.113,74 mp, situat în Orașul Ocnele Mari, str. x, punctul "La F.", jud. Vâlcea este un contract simulat prin interpunere de persoane, astfel că, în apel, s-a constatat că reclamantul este proprietarul casei, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant pentru terenul aferent. Pentru a dispune sancțiunea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare pentru terenul aferent construcției, având în vedere că la data încheierii actului juridic de către reclamantul, cetățean italian, nerezident în România, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005, potrivit cărora: "Cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoana juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu legislația unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană." La pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că din cauza acestei interdicții legale pentru dobândirea dreptului de proprietate de către reclamant asupra unui teren în România, s-a evidențiat necesitatea încheierii uni act simulat public, apreciindu-se că părțile actului secret au dorit să ascundă intenția de fraudare a legii. Totodată, s-a constatat că, ulterior expirării termenului de 5 ani prevăzut de textul evocat, anume, după anul 2012, nu a intervenit o validare pentru terenul cumpărat în ciuda interdicției, astfel încât, s-a constatat că actul public intră sub sancțiunea nulității absolute, întrucât a fost încheiat pentru fraudă la lege în partea referitoare la teren. În consecință, s-a constatat simulația pentru întregul act, dar s-a dispus invalidarea lui în partea privitoare la teren. Recurentul susține că interdicția nu mai funcționa în anul 2014 când a demarat prezentul demers judiciar, astfel că, norma aplicată de instanța de apel nu mai era eficientă, interdicția nemaifiind opozabilă. În plus, a arătat, că începând din anul 2014, dar și în prezent, se bucură de dreptul de rezidență în România, la adresa unde este situat imobilul, așa cum rezultă din cartea sa de rezidență permanentă și din împrejurarea că a obținut CNP (fiind înregistrat fiscal), astfel încât se consideră îndreptățit, în condiții de egalitate de tratament juridic, ca orice cetățean român, și are un interes legitim să solicite constituirea și consolidarea dreptului său de proprietate și asupra terenului ce a făcut obiectul contractului simulat prin persoană interpusă. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant invocă aceste apărări pentru prima dată în această etapă procesuală, însă, nu din cauza unei conduite procesuale culpabile, ci pentru că sancțiunea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare al cărui caracter simulat a fost constatat a fost aplicată de instanța de apel prin analiza realizată în cuprinsul considerentelor, analiză ce își găsește corespondent în cuprinsul unei dispoziții distincte din dispozitivul deciziei recurate. În primul rând, se constată că aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005 poate avea loc în analizarea unei cereri în constatarea nulității absolute a unui act juridic încheiat cu nesocotirea acesteia. Ca atare, aceasta poate fi solicitată de părțile cauzei prin formularea unei cereri sau invocarea unei excepții procesuale de fond cu un atare obiect, sau poate fi luată spre analiză din oficiu, cu respectarea regimului de invocare și soluționare a acestei sancțiuni de drept material. Înalta Curte constată însă că părțile cauzei nu au formulat o astfel de cerere în dosar și nici nu au invocat excepția procesuală de fond a nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare constatat ca simulat prin interpunere de persoane. Totodată, trebuie precizat că actul juridic a cărui nulitatea absolută parțială a constatat-o instanța de apel a fost perfectat la data de 28 iulie 2010, astfel încât, în aplicarea principiului tempus regit actum, precum și potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din noul C. civ., acesta se supune dispozițiilor legii vechi, așadar C. civ. din 1864, atât în privința condițiilor pentru încheierea sa valabilă, cât și în privința motivelor de nulitate expresă sau virtuală de la data perfectării lui. Analizând decizia recurată, se constată că după intrarea în dezbaterea pe fond a apelurilor, instanța de apel a solicitat părților un punct de vedere cu privire la posibilitatea cetățenilor străini de a dobândi terenuri în România după aderarea la Uniunea Europeană, împrejurare ce rezultă din următoarea mențiune din practicaua deciziei: "La cererea instanței, arată că (apelantul-reclamant, prin apărător-n.n.) după data aderării României la Uniunea Europeană, pe baza condițiilor de reciprocitate, cetățeanul străin putea achiziționa teren pe teritoriul României." Ca atare, Înalta Curte reține că nulitatea parțială a contractului de vânzare cumpărare simulat prin interpunere de persoane nu a fost invocată în mod explicit de către instanță, în condițiile permise de lege, pe calea unei excepții de fond, absolute și cu punerea ei în dezbaterea contradictorie a părților, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 245-246 coroborate cu prevederile art. 479 alin. (2) teza finală, art. 22 alin. (2), precum și art. 6 din C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, astfel cum corect susține acesta prin motivele de recurs. Procedând astfel, instanța a pus părțile, și în special pe reclamant, în situația de a nu cunoaște riscul constatării nulității absolute parțiale a contractului și, în plus, în imposibilitatea de a invoca apărările în fața instanței de apel pe care le considera corespunzătoare în combaterea acestei excepții de fond, de natura celor arătate prin memoriul de recurs. Cum acestea nu au fost evaluate de către instanța de apel și cum instanța de apel s-a pronunțat asupra nulității absolute parțiale a contractului direct în cuprinsul deciziei, fără o dezbatere contradictorie a acestei excepții, acestea nu ar putea fi analizate pentru prima dată de instanța de recurs, recurentul fiind îndreptățit să fie analizate de către instanța care judecă în calea devolutivă de atac; în plus, instanța de recurs realizează exclusiv o cenzură de nelegalitate a deciziei atacate, iar într-o atare situație este lipsită de posibilitatea efectuării controlului judiciar. Mai mult decât atât, se reține că, adiacent motivului de nulitate valorificat de curtea de apel a reținut că "reclamantul nu a adresat o cererea de despăgubire nici cu valoarea terenului, stabilită de instanță prin proporție procentuală din valoarea întregii vânzări, nici cu valoarea îmbunătățirilor aduse." Or, imputarea unei astfel de deficiențe a apărării reclamantului nu are suport legal, întrucât, în absența invocării explicite a excepției nulității parțiale a contractului de către instanță, reclamantul a fost lipsit de o atare posibilitate. În consecință, în rejudecare, instanța de apel va supune dezbaterii părților, în condițiile legii, excepția invocată, acordând acestora posibilitatea de a invoca apărări cu privire la excepția nulității parțiale a contractului. De asemenea, în contextul creat, instanța de apel va fi ținută să aprecieze asupra posibilității reclamantului de a solicita în apel repunerea în situația anterioară, în apărare, cu privire la o excepție invocată din oficiu; în acest sens, instanța va analiza și incidența în cauză a celor arătate în considerentele Deciziei nr. 13 din 16.03.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) și (6) din C. proc. civ. din 1865 (norme similare celor de la art. 22 din C. proc. civ.). Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează a reține ca fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar în rejudecare, instanța de apel va aprecia și asupra celorlalte critici susținute în prezentul recurs de către reclamant pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod, întrucât, așa cum s-a arătat, acestea nu pot fi evaluate pentru prima dată în această cale de atac. II.5.2. În ceea ce privește recursul incident, se constată că pârâta a susținut critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. referitor la dispoziția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, iar cu privire la dispoziția de obligarea sa la restituirea către reclamant a contravalorii anumitor bunuri mobile care ar fi rămas în posesia pârâtei după plecarea acestuia din imobil, recurenta a formulat critici din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că, în aplicarea dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., apelanta-pârâtă a fost obligată la achitarea cheltuielilor de judecată către apelantul-reclamant "în sumă de 5.000 RON taxă judiciară de timbru, în limita pretențiilor admise fiecărei părți, după compensarea datoriilor reciproce și a sumei de 3.000 RON cu titlu de onorariu de avocat, după aceeași operațiune de compensare, proporțional cu limita cererilor admise." Având în vedere această modalitate de redactare a acestei dispoziții în dispozitivul deciziei recurate, în soluționarea cererii accesorii a apelantului-reclamant de obligare a apelantei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată, astfel cum corect susține recurenta, că nu se poate determina modalitatea în care instanța de apel a procedat la cuantificarea părții componente a cheltuielilor de judecată la care aceasta a fost obligată, în ambele părți componente ale acestora: provenind din taxa judiciară de timbru, precum și cea constând în onorariu de avocat. Mai mult decât atât, deși se indică operațiunea de compensare a datoriilor reciproce, nu rezultă că apelantul-reclamant a fost obligat la vreo sumă către apelanta-pârâtă cu acest titlu, după cum nu pot fi identificate pretențiile admise ale pârâtei (în sensul de cereri proprii formulate în contradictoriu cu reclamantul, iar nu simple apărări prin care a intenționat limitarea pretențiilor reclamantului împotriva sa) care să fi generat posibilitatea acesteia de a-și recupera cheltuielile de judecată prin efectul admiterii lor și a se verifica partea corespunzătoare din sumele achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru ori dacă instanța a avut în vedere taxa judiciară de timbru achitată de pârâtă pentru soluționarea apelului său. Totodată, se constată că dispoziția criticată identifică părțile cu calitatea lor procesuală din apel (apelanta-pârâtă), astfel încât nici din acest punct de vedere nu este posibil a se stabili dacă instanța a avut în vedere doar cheltuielile părților din apel sau și pe cele efectuate la prima instanță (atât cele privind taxa judiciară de timbru, cât și cele provenind din cheltuielile cu onorariul de avocat), în condițiile în care apelantul-reclamant a achitat în apel o taxă judiciară de timbru mai mică decât cea la care a fost apelanta-pârâtă obligată; în plus, pârâta susține că la prima instanță reclamantul a învederat că nu solicită cheltuieli de judecată pentru etapa procesuală de la prima instanță, ci le va recupera pe cale separată, mențiune care, într-adevăr, se regăsește la dosar tribunal, în practicaua încheierii de dezbateri. Având în vederea toate aceste neregularități ale deciziei recurate, și din acest punct de vedere, Înalta Curte constată a fi fondate criticile recurentei-pârâte în ceea ce privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 451 și urm. din C. proc. civ., fiind astfel întrunite premisele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Se apreciază că obligarea pârâtei la achitarea cu titlu de cheltuieli de judecată a altor sume decât pe care le datorează în mod legal fiind de natură a-i provoca o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin reluarea soluționării acestei cereri accesorii în apel. Urmează însă a înlătura ca nefondate criticile aceleiași recurente-pârâte dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., critici formulate în legătură cu obligarea sa la achitarea contravalorii unor bunuri mobile proprii ale reclamantului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 566 alin. (1) din C. civ., fiind obligată să achite reclamantului contravaloarea unor bunuri mobile, pentru aceea că nu s-a dovedit că le-ar fi înstrăinat sau distrus. Înalta Curte reține că reclamantul a formulat împotriva pârâtei și un capăt de cerere în revendicarea unor bunuri mobile, bunuri proprii ale acestuia, care ar fi rămas în imobilul în litigiu la data la care nu i s-a mai permis accesul în locuință. Instanța de apel a reținut că reclamantul a probat achiziționarea acestor bunuri și faptul că acestea au rămas în domiciliul comun al părților, la momentul menționat. Corelativ, curtea de apel a înlăturat, pe baza probelor din dosar, apărarea pârâtei că acestea ar fi fost distruse în incendiul provocat de către reclamant, întrucât pârâta era ținută să facă dovada acestei susțineri ori a distrugerii lor în altă modalitate sau cu altă ocazie. Ca atare, cum bunurile nu au fost distruse și nici nu s-a dovedit existența lor în continuare în imobilul în litigiu pentru a fi posibilă soluția de restituire în natură, se apreciază că în mod corect instanța de apel a dispus, în aplicarea prevederilor art. 566 alin. (1) din C. civ., obligarea pârâtei la restituirea contravalorii acestora, prin valorificarea unei prezumții simple de înstrăinare a acestora, dat fiind faptul că la plecarea reclamantului din imobil, paza materială și juridică a acestor bunuri au rămas în sarcina acesteia. Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ. va admite atât recursul principal, cât și recursul incident și, în consecință, se va dispune casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în limitele stabilite prin decizia de față.