ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3104/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamantul R.C. a înregistrat la 2 februarie 2011 o acțiune formulată împotriva pârâtului P.T., director al publicației „Z.V.”, pentru obligarea acestuia la 550.000 lei daune morale în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. și la publicarea de scuze pentru denigrarea sa și a hotărârii pe care instanța o va pronunța în cauză, în publicația menționată, timp de două săptămâni. Tribunalul Vâlcea, secția I a civilă, prin sentința civilă nr. 850 din 4 mai 2012 a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes invocate de pârât.

A fost admisă în parte acțiunea și obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale către reclamant și 2.500 lei cheltuieli de judecată. A fost obligat pârâtul să publice pe prima pagină a publicației „Z.V.” sentința Tribunalului, timp de o lună. A fost respins capătul de acțiune. În considerentele sentinței Tribunalul a reținut următoarele: În perioada 8-17 noiembrie 2010 în publicația Z.V. au fost publicate mai multe articole în care se afirmă că anumite societăți căpușează de ani de zile combinatul chimic, că SC O. SA, sub oblăduirea lui C.R., combinat care este sugrumat de o adevărată caracatiță economică, că R. ia o căruță de bani de pe urma brevetelor altor persoane, că sunt cunoscute afacerile cu țiganii de la Strehaia ale directorului general de la Oltchim.

Jurnalistul îl numește pe reclamant, în articolele publicate, „doctor inginer de renume mondial”, „cercetător extraordinar”, „cel dintâi chimist al României”, „manager genial”, „Roibu inventatorul” și promite că se vor relua dezvăluirile despre D.C.R., când se vor publica fotografii cu palatul pe care acesta îl deține în Spania. Față de starea de fapt constatată, instanța a analizat dacă afirmațiile și termenii utilizați de pârât se constituie în fapte ilicite, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală a acestuia în condițiile art. 889-999 C. civ., sau dacă se încadrează în limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare al pârâtului, astfel cum sunt circumscrise acestea de art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și din jurisprudența dezvoltată de C.E.D.O.

Au fost avute în vedere dispozițiile art. 30 alin. (1) din Constituția României și art. 10 din Convernția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale care consacră libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel prin viu grai, prin scris și prin imagine, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. Alin. (6) al art. 30 prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

S-a mai reținut că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități - în condițiile art. 30 alin. (6) al Constituției și alin. (2) art. 10 al Convenției - poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru societatea națională, integritatea națională sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea sau imparțialitatea puterii judecătorești. Examinând speța de față prin prisma principiilor desprinse din jurisprudența C.E.D.O., instanța de fond a reținut că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice.

Sub rezerva parag. 2 al art. 10, ea este valabilă nu numai pentru informațiile sau ideile primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care lovesc, șochează sau neliniștesc, așa impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există societate democratică. S-a mai reținut că libertatea de exprimare impune totuși o interpretare restrictivă, iar nevoia de a o limita trebuie să fie stabilită în mod convingător, una din aceste situații fiind necesitatea de a proteja reputația sau drepturile altora. S-a apreciat că libertatea de exprimare a jurnalistului nu trebuie înțeleasă ca o libertate absolută, care îi permite acestuia să facă orice afirmație.

Jurnalistul are obligația să efectueze un minim de verificări pentru a cunoaște veridicitatea informației, precum și sensul exact al acesteia, în vederea difuzării sale către publicul larg. Pentru ca afirmațiile pârâtului din cadrul articolelor publicate să intere sub protecția art. 10 din Convenție și art. 30 din Constituția României, și pentru ca fapta pârâtului să fie considerată ilicită și să fie sancționată, instanța a apreciat că trebuie să se țină cont, în primul rând, de termenii utilizați în afirmațiile făcute, de contextul în care aceștia au fost folosiți, inclusiv de modalitățile în care au fost făcute afirmațiile. În speță, s-a apreciat că fapta pârâtului, de a publica articolele menționate în cadrul cărora reclamantul este catalogat drept „doctor inginer de renume mondial”, „cercetător extraordinar”, „cel dintâi chimist al României”, „manager genial”, „R.

inventatorul”, „D.C.R.”, „cel dintâi chimist al Vâlcii”, precum și afirmația că reclamantul „ia o căruță de bani de pe urma brevetelor altor specialiști”, au fost de natură să aducă atingere imaginii și reputației acestuia, cauzându-i un prejudiciu moral prin prezentarea unor informații de natură să creeze cititorului impresia că reclamantul obține venituri ilicite și că ar fi decapitalizat Oltchim-ul, prin căpușarea acestuia prin societăți conduse de către amici ai lui R., cum ar fi omul de afaceri C.N., ce a obținut contracte grase cu firma acestuia, C.C.C., aspecte care îl îndreptățesc la o justă reparație din partea pârâtului. S-a reținut că în jurisprudența C.E.D.O. se face distincție între imputări de fapt și judecăți de valoare, în sensul că în timp ce materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactității lor.

În acest context, în speță s-a reținut că afirmațiile pârâtului constituie imputări ale unor fapte determinate și, prin urmare, trebuie să aibă la bază un minim de probe pentru a se bucura de protecția art. 10 din Convenție. Instanța a avut în vedere și atitudinea pârâtului în cadrul procedurii desfășurate în prezenta cauză. Pârâtul și-a reiterat și dezvoltate acuzațiile aduse reclamantului, lansând o serie de afirmații cu maximă ușurință și lipsite de orice fel de fundamentare cu privire la presupuse fapte ilicite. Ușurința cu care pârâtul a lansat astfel de acuzații consolidează imaginea lipsei moderației și a unei minime autocenzurări necesare în publicarea unor articole. Instanța a considerat că afirmațiile litigioase ale pârâtului la adresa reclamantului nu se încadrează în limitele unei dezbateri de bună-credință, a unui subiect de interes general și au fost făcute cu rea-credință cu intenția de a-l denigra și a-l leza pe acesta din urmă.

S-a apreciat că dacă susținerile pârâtului cu privire la faptele săvârșite de reclamant în exercițiul profesiei, ar fi avut o bază factuală suficientă și ar fi fost formulate cu bună-credință, s-ar fi încadrat în protecția art. 10 din Convenție. În speță, însă - reținându-se că utilizarea unor termeni tendențioși precum cei mai sus citați, nu poate fi considerată ca încadrându-se în limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare - instanța a apreciat că folosirea unor termeni ofensatori nu era în niciun fel necesară pentru transmiterea, de către pârât, a mesajului, chiar critic. Ca urmare, s-a reținut că afirmațiile jignitoare ale pârâtului, privitoare la reclamant, constituie o faptă ilicită ce antrenează răspunderea civilă delictuală a acestuia, în speță fiind întrunite și celelalte condiții ale răspunderii, desprinse din prevederile art. 998-999 C. civ.

Astfel, acuzațiile lansate de pârât cu privire la fapte pretins-săvârșite de reclamant în exercițiul funcției publice pe care o deține, au fost de natură să-i producă un prejudiciu, lezându-i demnitatea, onoarea și imaginea, atât în comunitate, cât și la locul de muncă. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă ex re, din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale ocrotite, de normele interne și internaționale. S-a apriat, de asemenea, dovedită și vinovăția pârâtului care, prin modalitatea mai sus reținută, a acționat cu rea-credință, respectiv cu intenția de a jigni și de a denigra.

Evaluarea consecințelor lezării valorilor nepatrimoniale se realizează avându-se în vedere intensitatea faptelor de lezare, constanța lor, sau, după caz, caracterul lor izolat, modul cum a fost resimțită fapta antisocială prin prisma relațiilor de serviciu, de familie ori în colectivitate, respectiv în mod obiectiv în ce măsură acestea au putut fi atinse, aplicarea anumitor criterii neputându-se face disociat de nivelul cultural al părților, al colectivității însăși. Toate acestea trebuie să asigure o justă reparație morală și nicidecum să depășească strictul necesar, în acest sens, putându-se realiza o îmbogățire fără just temei a părții reclamante.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamant, pentru repararea prejudiciului moral suferit, instanța a apreciat că deși legea sau jurisprudența nu oferă criterii precise de cuantificare a daunelor morale, suma de 4.000 lei este potrivită raportat la gravitatea atingerii adusă onoarei, demnității și reputației reclamantului și constituie o reparație necesară, rezonabilă și suficientă, astfel că s-a dispus obligarea pârâtului la plata acestei sumei către reclamant, cu titlu de daune morale. Capătul trei al acțiunii, privind obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al Z.V. hotărârea judecătorească, a fost admis în parte.

Conform art. 54 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data formulării acțiunii în justiție, „persoana care a suferit o atingere în dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanța judecătorească sa oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, sa publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanța, hotărârea pronunțată ori sa îndeplinească alte fapte destinate sa restabilească dreptul atins”.

În raport de împrejurarea că s-a reținut că reclamantul a suferit o atingere a onoarei, a reputației, a demnității, în temeiul susmenționat, a fost obligat pârâtul să publice pe prima pagină a Ziarului de Vâlcea prezenta sentință timp de o lună, timp considerat ca fiind suficient pentru ca publicul cititor să ia cunoștință și, astfel, să se restabilească dreptul atins. Față de admiterea acestui capăt de cerere, s-a apreciat ca nefundat, fiind respins, cel de-al doilea capăt al acțiunii, prin care s-a solicită obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care să-și ceară scuze pentru denigrarea reclamantului.

Cele două excepții, privind lipsa calității procesuale pasive și lipsa interesului formulării acțiunii, invocate prin întâmpinare, au fost respinse. S-a reținut, sub acest aspect, că interesul nu este reglementat de C. proc. civ., dar că în doctrină s-a susținut că prin interes se înțelege folosul practic pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Interesul poate să fie material, patrimonial, sau moral, nepatrimonial. S-a apreciat că reclamantul justifică un interes moral în persoana sa în a promova acțiunea, constând în despăgubirea pentru lezarea dreptului la propria imagine, demnitate, reputație, onoare și, urmărește, totodată, încetarea activității denigratoare la adresa sa.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în raportul juridic. În speță s-a apreciat că este evident că pârâtul are calitate procesuală pasivă, acesta fiind autorul articolelor ce au format obiectul litigiului, numele său fiind menționat în dreptul câtorva din aceste articole, iar martorii audiați confirmând fără dubiu că autorul articolelor denigratoare este P.M.T.C.

2. Instanța de apel Curtea de Apel Pitești prin Decizia civilă nr. 86 din 31 octombrie 2012 a respins apelurile reclamantului și pârâtului ca neîntemeiate pentru următoarele considerente: Primul motiv de apel formulat de către reclamant - prin care s-a susținut nelegalitatea soluției pronunțată de prima instanță pentru faptul că nu s-a făcut o corectă cântărire a gravității faptei comise de către pârât și drept consecință suma acordată cu titlu de daune morale ar fi derizorie în raport de dimensiunea prejudiciului moral provocat - a fost calificat ca neîntemeiat. S-a constatat că prima instanță a procedat corect la cuantificarea daunelor morale, suma acordată fiind potrivită în raport de gravitatea atingerii aduse onoarei, demnității și reputației reclamantului și constituind o reparație rezonabilă și suficientă.

Daunele personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi estimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, integritate fizică, la onoare și demnitate). Acoperirea acestor prejudicii se asigură prin compensarea lor cu plata unor sume de bani (daune morale), iar nu prin reparare, aceasta neavând o valoare materială și fiind imposibil de înlocuit cu o compensație bănească sau de acoperit în totalitate printr-o sumă de bani. În speță, s-a constatat că în mod corect s-a apreciat că suma de 550.000 lei, solicitată prin acțiunea introductivă, este exagerată, iar recunoașterea în sine a dreptului la despăgubire oferă satisfacția pentru lezarea adusă prin fapta ilicită a pârâtului.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral s-a apreciat necesar a fi avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra gravității atingerii adusă demnității și reputației reclamantului. În materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Al doilea motiv de apel formulat de reclamant - prin care s-a susținut că prima instanță a omis să se pronunțe asupra cererii privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi în folosul statului și anume asupra capătului trei din acțiune - a fost apreciat ca neîntemeiat întrucât, așa cum rezultă din considerentele și dispozitivul hotărârii, instanța s-a pronunțat asupra capătului trei al acțiunii, admițându-l în parte. S-a constatat că instanța de fond a apreciat corect faptul că nu se impune admiterea în totalitate a acestui capăt de acțiune din moment ce pârâtul a fost obligat să publice pe prima pagină a publicației „Z.V.” sentința pronunțată în cauză timp de o lună.

Fiind vorba de o obligație de a face, aducerea la îndeplinire a acesteia urmează a se face după rămânerea definitivă a soluției, iar în situația în care autorul faptei nu îndeplinește această obligație impusă în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, creditorul are posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 580 2 și următoarele C. proc. civ. de a cere instanței constrângerea la îndeplinirea ei. Al treilea motiv de apel - prin care s-a susținut că instanța a respins greșit cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată și fără o motivare în sensul prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - a fost și acesta apreciat ca neîntemeiat.

S-a observat că în considerente prima instanță a reținut că în raport de admiterea capătului trei al acțiunii se impune respingerea celui de al doilea capăt prin care s-a solicitat obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, timp de 2 luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care să-și ceară scuze pentru denigrarea reclamantului. Se constată că această motivare este suficientă în raport de considerentele reținute în analiza capătului III al cererii de chemare în judecată. Apelul formulat de către pârât prin care se susține, în esență, că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât în mod greșit a fost admisă acțiunea formulată de către reclamant, reținându-se că ar fi întrunite condițiile prevederilor art. 998-999 C. civ.

și că au fost încălcate dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind exercitarea libertății de exprimare a autorului articolelor, precum și art. 11 și art. 20 din Constituția României, s-a constat a fi neîntemeiat, având în vedere următoarele considerente: Art. 10 din C.E.D.O. consacră dreptul la libera exprimare al oricărei persoane, însă exercitarea acestei libertăți presupune îndatoriri și obligații care pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, ce constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecția reputației sau a drepturilor altuia.

Aceste garanții se regăsesc și în art. 30 din Constituția României, care prevede că: „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile, însă această libertate de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine”. Prin urmare, răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, în condițiile legii. Protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință, în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane, presupune o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea informațiilor.

În speță, având în vedere conținutul și termenii folosiți în articolele semnate de pârât în „Z.V.” la adresa reclamantului, în perioadele 8-10 noiembrie, 11-14 noiembrie și 15-17 noiembrie 2010, s-a apreciat că s-a adus atingere onoarei, demnității și imaginii acestuia, atât în comunitate, cât și la locul de muncă, așa cum corect a reținut prima instanță, fapt ce a condus la admiterea acțiunii și la obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru daune morale. Sub acest aspect, s-a constatat că nu pot fi admise susținerile apelantului-pârât în sensul că nu s-ar fi îndeplinit în cauză condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ. și că afirmațiile litigioase publicate la adresa reclamantului s-ar încadra în limitele unei dezbateri făcută cu bună-credință și nu cu intenție denigratoare.

S-a constatat că termenii folosiți în articolele publicate au fost corect calificați de instanța de fond, ca fiind tendențioși și ofensatori, de natură a aduce atingere imaginii și reputației reclamantului. Curtea de apel a constat că întreaga manieră de redactare a articolelor este vexatorie, de natură să prejudicieze demnitatea și imaginea reclamantului, care îndeplinea funcțiile de director general și președinte al Consiliului de Administrație la SC O. SA, situație în care acesta din urmă beneficiază de protecția instituită de art. 30 alin. (6) din Constituția României, precum și art. 8 din Convenția europeană. S-a constatat că apelantul-pârât a depășit limitele firești ale libertății de exprimare și a adus atingere onoarei, demnității și imaginii reclamantului și că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică ce se impune a fi menținută.

3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel Pitești pârâtul a declarat în termen recurs, criticând decizia ca nelegală sub cele două aspecte ale motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub aspectul greșitei aplicări a legii, recurentul a susținut că reclamantul nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu, cert, sigur sub aspectul existenței acestuia și al posibilităților de evaluare, care să nu fi fost reparat încă. Recurentul a susținut că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor impuse pentru angajarea răspunderii civile delictuale în termenii art. 998, 999 C. civ. S-a susținut că cele două instanțe (de fond și de apel) au reținut fără temei că acuzațiile aduse de pârât ar fi fost lansate de acesta cu privire la fapte pretinse a fi fost săvârșite de reclamant în exercițiul funcției publice deținute, de natură să-i producă un prejudiciu, lezându-i demnitatea, onoarea și imaginea atât în comunitate cât și la locul de muncă.

În cauză chiar martorii propuși de reclamant au arătat că publicarea articolelor în discuție nu i-a determinat să își schimbe părerea față de reclamant. Cât privește sintagmele folosite în articolele incriminate, recurentul a arătat că acestea sunt figuri de stil menite să dea aspect comercial, o „pată de culoare” articolelor scrise. Ca urmare, articolele - pentru care pârâtul a fost chemat în judecată în 16 procese diferite pentru aceleași expresii folosite - nu pot cauza prin ele însele nici un prejudiciu și nici nu justifică nici suma pretinsă de reclamant de 550.000 lei nici cea acordată de instanța de fond de 4.000 lei. Recurentul a concluzionat că prin articolele sale nu a adus atingere vieții private a reclamantului și nici nu a intenționat să-i lezeze acestuia demnitatea, onoarea și dreptul la propria imagine.

În realitate articolele sale reprezintă demersuri jurnalistice, cu accente critice, referitoare la situația SC O. SA al cărei director general a fost reclamantul. Informațiile furnizate în presă provin din documente ale unității și din declarațiile unor foști angajați a căror protecție este recunoscută ca unul din fundamentele libertății de exprimare, C.E.D.O. admițând că obligația jurnaliștilor de a furniza o bază factuală solidă pentru alegațiile litigioase nu implică obligația de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat acele informații. S-a mai susținut că reclamantul nu a probat pretinsa lipsă de temeinicie a afirmațiilor făcute în articolele în discuție. S-a criticat decizia deoarece nu s-a ținut cont de faptul că libertatea e exprimare este inviolabilă iar dreptul la informația de interes public nu poate fi îngrădit.

Presei - care nu trebuie să depășească anumite limite - îi revine sarcina de a comunica informații și idei asupra unor subiecte de interes general. Recurentul a mai susținut că în cauză nedovedindu-se existența unui prejudiciu nu există nici un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat. Cât privește vinovăția, instanța a reținut că a acționat cu rea - credință deși buna - credință se prezumă și în această materie iar din probele administrate nu s-a putut trage concluzia relei sale credințe. Cât privește temeiul juridic pentru admiterea capătului trei din acțiune (art. 54 și 55 din Decretul nr. 31/1954).

Recurentul a susținut că, în conformitate cu dispozițiile invocate, reclamantul putea să ceară instanței încetarea săvârșirii faptei care în opinia sa i-ar aduce atingere drepturilor sale și îndeplinirea oricăror măsuri pentru restabilirea dreptului atins, având în vedere că drepturile pretinse de reclamant că i-au fost încălcate sunt drepturi nepatrimoniale. Sub aspectul încălcării legii recurentul a invocat încălcarea - prin soluția dată - a dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Constituție și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care consacră libertatea de exprimare și libertatea presei ca drepturi inviolabile. S-a mai susținut încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească or, reclamantul nu a probat pretinsa lipsă de temeinicie a afirmațiilor din articolele apărute în prestă și nici că reclamantul a fost supus unei campanii de defăimare prin presă.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Convenția europeană, o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare este permisă dacă îndeplinește trei condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică. Or, în cauză nu s-au dovedit îndeplinite aceste trei condiții. S-a mai invocat jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia chiar și obligarea la plata unor daune interese chiar simbolică reprezintă o sancțiune care nu poate justifica atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare, o atare sancțiune putând avea un efect descurajant cu privire la exercitarea libertății de exprimare prin presă. Potrivit art. 11 și 20 din Constituție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată în România) face parte din dreptul intern și este direct aplicabilă.

4. Analiza instanței de recurs Cu ocazia cuvântului acordat părților în dezvoltarea recursului reclamanta intimată a invocat excepția nulității recursului, invocând împrejurarea că printr-o altă decizie pronunțată într-un alt dosar ce privește aceleași părți, pentru aceleași motive invocate în recurs s-a constatat nulitatea recursului. Examinând cu precădere conform art. 158 C. proc. civ. excepția ridicată, instanța a respins-o ca nefondată. În primul rând este de observat că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat - invocată de intimată în susținerea excepției - Decizia nr. 504 din 12 februarie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cauza invocată, obiectul recursului l-a format o altă decizie a Curții de Apel Pitești (Decizia nr. 29 din 28 mai 2012), or în cauză obiectul recursului îl formează Decizia nr. 86 din 31 octombrie 2012, iar în cauză, pe fondul ei, nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat.

Examinarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de C. proc. civ. a căror neîndeplinire se sancționează cu nulitatea potrivit art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ., se face prin cercetarea cererii de recurs și conținutului deciziei atacate, în concret. Sub acest aspect se constată că recurentul a indicat temeiul de drept, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru motivul de recurs invocat și în susținerea acestuia a dezvoltat mai multe critici referitoare la conținutul deciziei curții de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 302 1 lit. a) - d) C. proc. civ., între acesta și motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, cu indicarea expresă a art. 30 din Constituție, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 998, 999 și 1169 C. civ.

Cât privește fondul recursului, criticile de nelegalitate formulate, se constată că sunt nefondate recursul fiind respins pentru următoarele considerente: În cauză instanțele au făcut o corectă examinare a împrejurării dacă informațiile și termenii utilizați de pârât se constituie în fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a pârâtului - ca autor al unor articole apărute în publicația „Z.V.”, în condițiile art. 998 - 999, sau dacă se încadrează în limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare al pârâtului în condițiile circumstanțiate de art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a verificat criticile formulate de pârât prin apelul declarat împotriva sentinței Tribunalului, sub imperiul aceluiași binom: libertatea de exprimare consacrată de art. 30 din Constituție și de art. 10 din Convenție pe de o parte - materializată prin articolele publicate de pârât în „Z.V.” în perioadele 8 - 10 noiembrie, 11 - 14 noiembrie și 15 - 17 noiembrie 2010 pe de o parte și, respectiv, dreptul la onoare, demnitate și propria imagine - garantate prin art. 30 alin. (6) din Constituție și art. 10 alin. (2) din Convenție. Sub acest aspect este nefondată critica referitoare la împrejurarea că în cauză nu au fost avute în vedere aceste dispoziții, textele invocate au făcut obiect de analiză atât la instanța de fond cât și la instanța de apel.

Din această perspectivă - a analizei echilibrului, adesea fragil, dintre întinderea dreptului de exprimare și de opinie, inclusiv prin modalitățile sale de exercitare și garantarea dreptului de care se bucură individul vizat - instanțele au verificat dacă în cauză se angajează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în elementele ei componente (faptă, raport de cauzalitate, prejudiciu, vinovăție), prevăzută de art. 998, 999 C. civ. Instanțele au indicat argumentele pentru care au apreciat că acest echilibru - în binomul examinat - a fost alterat prin depășirea limitelor de exercitare a libertății de exprimare - prin presă - în detrimentul și prin afectarea atributelor personalității reclamantului.

Instanțele în demersul analitic efectuat au sesizat împrejurarea că exercițiul acestei libertăți - de exprimare - căreia îi corespunde dreptul de informare al cetățeanului - este - prin sensibilitatea valorilor puse în ecuație - condiționat de restricții reglementate chiar în corpul normei care consacră libertatea de exprimare. Art. 998 C. civ. reglementează răspunderea pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciu atât din culpă directă chiar și sub formă legitimă (greșeală) cât și din neglijență sau imprudență (în termeni expreși ai art. 999 C. civ.). Instanța de apel a explicat de ce a validat judecata instanței de fond, care a considerat (potrivit interpretării probelor administrate) că pârâtul, prin modalitatea de exprimare în articolele sale, a folosit termeni ofensatori și tendențioși de natură a aduce atingere imaginii și reputației persoanei vizate.

În noțiunea de „prejudiciu” folosită de textul art. 999 C. proc. civ. intră atât prejudiciul material cât și cel moral. Prejudiciul suferit - cel de imagine - este de natură nepatrimonială, pentru acesta putând fi acordate despăgubiri morale. În discuție nu s-a pus veridicitatea informațiilor transmise, ci modalitatea în care faptele au fost prezentate. Înscrisurile prezentate în recurs pentru a demonstra veridicitatea celor afirmate în articolele ce au format obiectul prezentului dosar, sunt irelevante din perspectiva supusă analizei în fața instanței de apel și de fond, iar în recurs nu se pot examina mijloace de apărare noi.

Înscrisurile depuse în recurs de recurent se referă la un „raport privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de „insolvență a debitoarei SC O. SA”, raport efectuat de Rominsolv - fără dată de întocmire - destinat, potrivit antetului de pe document, unei alte cauze, aflate pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, cu nr. de Dosar nr. 887/90/2013. Apărările pe care pârâtul și le-a făcut în cauză - la instanța de fond (în întâmpinarea depusă în dosarul Tribunalului Vâlcea (fila 29 - 35) s-au referit la ridicarea excepțiilor netimbrării acțiunii și, respectiv, a lipsei calității sale procesuale pasive, cât privește primul capăt de cerere. Apărarea pârâtului s-a limitat la susținerea că nu există dovezi că el este autorul articolelor ofensatoare.

Cât privește capetele doi și trei din cerere, pârâtul a solicitat respingerea acestora ca nefondate, invocând o serie de argumente pentru a se disculpa de acuzațiile care i s-au adus prin acțiune, elementele invocate fiind poziția reclamantului în societatea comercială, și existența sau nu a raporturilor dintre acesta și pârât, în calitatea lui de reporter sau prestator de servicii de publicitate pe baza unui contract încheiat cu societatea comercială și împrejurarea că nu a intenționat prin articolele sale să lezeze demnitatea, onoarea și viața privată a reclamantului, autorul articolelor acționând cu bună - credință, în scopul sesizării unor stări de fapt și situații descrise în baza dreptului constituțional la exprimare.

În apel au fost invocate elemente de practică judiciară ale C.E.D.O. (cauzele Dolban, Cumpăna Mazăre împotriva României și Lingens împotriva Australiei) și s-au făcut apărări asupra naturii exprimării conținute în articole. Ca urmare, proba extrajudiciară depusă în recurs, pentru considerentele arătate, a fost apreciată ca fiind neconcludentă cauzei. Nici criticile referitoare la ignorarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. nu pot fi primite. Recurentul a susținut că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 pentru angajarea răspunderii civile delictuale, arătând că nu s-au dovedit prejudiciul și fapta ilicită, în lipsa cărora nu există nici raport de cauzalitate iar buna - credință (cu care acesta a scris și publicat articolele) este prezumată.

În cuprinsul hotărârilor, în analiza pe care instanțele și-au fundamentat soluțiile, sunt indicate probele și valoarea acestora, pentru reținerea elementelor ce conduc la declanșarea răspunderii civile delictuale. Se constată că instanțele au sancționat modul de prezentare al informației și nu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 30 din Constituție. Modalitatea în care instanțele au interpretat probele administrate și valoarea dată acestora nu mai poate forma obiect de cenzură a judecății pe calea recursului. Printre motivele de recurs, limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. civ., nu se mai regăsesc dispozițiile pct. 11 (abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005) care permiteau instanței de recurs să cenzureze o hotărâre când aceasta s-a bazat pe o gravă greșeală de fapt, decurgând dintr-o aprecierea eronată a probelor administrate. Ca urmare, constatând că motivul de nelegalitate invocat (pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.) a fost dezvoltat prin critici referitoare la elemente de fapt, s-a respins recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat recurentul la 2.500 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariul avocatului ales pentru această fază procesuală, conform împuternicirii avocațiale de la fila 21 din dosar și plătit, conform chitanței din 3 iunie 2013 atașată împuternicirii avocațiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant R.C. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M.T.C. împotriva Deciziei nr. 86 din data de 31 octombrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Obligă pe recurent la plata sumei de 2.500 lei către intimatul-reclamant R.C., cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013.