ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3104/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3104/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Pe rolul Tribunalului

Vâlcea reclamantul R.C. a înregistrat la 2 februarie 2011 o acțiune formulată

împotriva pârâtului P.T., director al publicației „Z.V.”, pentru obligarea

acestuia la 550.000 lei daune morale în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ.

și la publicarea de scuze pentru denigrarea sa și a hotărârii pe care instanța

o va pronunța în cauză, în publicația menționată, timp de două săptămâni.

Tribunalul Vâlcea, secția

I a civilă, prin sentința civilă nr. 850 din 4 mai 2012 a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes invocate de pârât.

A fost admisă în

parte acțiunea și obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de daune

morale către reclamant și 2.500 lei cheltuieli de judecată.

A fost obligat

pârâtul să publice pe prima pagină a publicației „Z.V.” sentința Tribunalului,

timp de o lună.

A fost respins

capătul de acțiune.

În considerentele

sentinței Tribunalul a reținut următoarele:

În perioada 8-17

noiembrie 2010 în publicația Z.V. au fost publicate mai multe articole în care

se afirmă că anumite societăți căpușează de ani de zile combinatul chimic, că

SC O. SA, sub oblăduirea lui C.R., combinat care este sugrumat de o adevărată

caracatiță economică, că R. ia o căruță de bani de pe urma brevetelor altor

persoane, că sunt cunoscute afacerile cu țiganii de la Strehaia ale directorului general de la Oltchim.

Jurnalistul îl

numește pe reclamant, în articolele publicate, „doctor inginer de renume

mondial”, „cercetător extraordinar”, „cel dintâi chimist al României”, „manager

genial”, „Roibu inventatorul” și promite că se vor relua dezvăluirile despre D.C.R.,

când se vor publica fotografii cu palatul pe care acesta îl deține în Spania.

Față de starea de

fapt constatată, instanța a analizat dacă afirmațiile și termenii utilizați de

pârât se constituie în fapte ilicite, de natură a angaja răspunderea civilă

delictuală a acestuia în condițiile art. 889-999 C. civ., sau dacă se

încadrează în limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă

exprimare al pârâtului, astfel cum sunt circumscrise acestea de art. 30 din

Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

din jurisprudența dezvoltată de C.E.D.O.

Au fost avute în

vedere dispozițiile art. 30 alin. (1) din Constituția României și art. 10 din

Convernția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale care

consacră libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și

libertatea creațiilor de orice fel prin viu grai, prin scris și prin imagine,

prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. Alin. (6) al art. 30

prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,

viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

S-a mai reținut că exercitarea

acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități - în condițiile art.

30 alin. (6) al Constituției și alin. (2) art. 10 al Convenției - poate fi

supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege,

care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru societatea

națională, integritatea națională sau siguranța publică, apărarea ordinii și

prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția

reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații

confidențiale sau pentru a garanta autoritatea sau imparțialitatea puterii

judecătorești.

Examinând speța de

față prin prisma principiilor desprinse din jurisprudența C.E.D.O., instanța de

fond a reținut că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele

esențiale ale unei societăți democratice.

Sub rezerva parag. 2

al art. 10, ea este valabilă nu numai pentru informațiile sau ideile primite

favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci și pentru

acelea care lovesc, șochează sau neliniștesc, așa impun pluralismul, toleranța

și spiritul de deschidere fără de care nu există societate democratică.

S-a mai reținut că

libertatea de exprimare impune totuși o interpretare restrictivă, iar nevoia de

a o limita trebuie să fie stabilită în mod convingător, una din aceste situații

fiind necesitatea de a proteja reputația sau drepturile altora.

S-a apreciat că libertatea

de exprimare a jurnalistului nu trebuie înțeleasă ca o libertate absolută, care

îi permite acestuia să facă orice afirmație. Jurnalistul are obligația să

efectueze un minim de verificări pentru a cunoaște veridicitatea informației,

precum și sensul exact al acesteia, în vederea difuzării sale către publicul

larg.

Pentru ca afirmațiile

pârâtului din cadrul articolelor publicate să intere sub protecția art. 10 din

Convenție și art. 30 din Constituția României, și pentru ca fapta pârâtului să

fie considerată ilicită și să fie sancționată, instanța a apreciat că trebuie să

se țină cont, în primul rând, de termenii utilizați în afirmațiile făcute, de

contextul în care aceștia au fost folosiți, inclusiv de modalitățile în care au

fost făcute afirmațiile.

În speță, s-a

apreciat că fapta pârâtului, de a publica articolele menționate în cadrul

cărora reclamantul este catalogat drept „doctor inginer de renume mondial”,

„cercetător extraordinar”, „cel dintâi chimist al României”, „manager genial”,

„R. inventatorul”, „D.C.R.”, „cel dintâi chimist al Vâlcii”, precum și afirmația

că reclamantul „ia o căruță de bani de pe urma brevetelor altor specialiști”,

au fost de natură să aducă atingere imaginii și reputației acestuia, cauzându-i

un prejudiciu moral prin prezentarea unor informații de natură să creeze

cititorului impresia că reclamantul obține venituri ilicite și că ar fi

decapitalizat Oltchim-ul, prin căpușarea acestuia prin societăți conduse de

către amici ai lui R., cum ar fi omul de afaceri C.N., ce a obținut contracte

grase cu firma acestuia, C.C.C., aspecte care îl îndreptățesc la o justă

reparație din partea pârâtului.

S-a reținut că în

jurisprudența C.E.D.O. se face distincție între imputări de fapt și judecăți de

valoare, în sensul că în timp ce materialitatea primelor poate fi dovedită,

ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactității lor.

În acest context, în

speță s-a reținut că afirmațiile pârâtului constituie imputări ale unor fapte

determinate și, prin urmare, trebuie să aibă la bază un minim de probe pentru a

se bucura de protecția art. 10 din Convenție.

Instanța a avut în

vedere și atitudinea pârâtului în cadrul procedurii desfășurate în prezenta

cauză. Pârâtul și-a reiterat și dezvoltate acuzațiile aduse reclamantului,

lansând o serie de afirmații cu maximă ușurință și lipsite de orice fel de

fundamentare cu privire la presupuse fapte ilicite.

Ușurința cu care

pârâtul a lansat astfel de acuzații consolidează imaginea lipsei moderației și

a unei minime autocenzurări necesare în publicarea unor articole.

Instanța a considerat

că afirmațiile litigioase ale pârâtului la adresa reclamantului nu se

încadrează în limitele unei dezbateri de bună-credință, a unui subiect de

interes general și au fost făcute cu rea-credință cu intenția de a-l denigra și

a-l leza pe acesta din urmă.

S-a apreciat că dacă

susținerile pârâtului cu privire la faptele săvârșite de reclamant în

exercițiul profesiei, ar fi avut o bază factuală suficientă și ar fi fost

formulate cu bună-credință, s-ar fi încadrat în protecția art. 10 din

Convenție.

În speță, însă -

reținându-se că utilizarea unor termeni tendențioși precum cei mai sus citați,

nu poate fi considerată ca încadrându-se în limitele admisibile ale exercițiului

dreptului la liberă exprimare - instanța a apreciat că folosirea unor termeni

ofensatori nu era în niciun fel necesară pentru transmiterea, de către pârât, a

mesajului, chiar critic.

Ca urmare, s-a reținut

că afirmațiile jignitoare ale pârâtului, privitoare la reclamant, constituie o

faptă ilicită ce antrenează răspunderea civilă delictuală a acestuia, în speță

fiind întrunite și celelalte condiții ale răspunderii, desprinse din

prevederile art. 998-999 C. civ.

Astfel, acuzațiile

lansate de pârât cu privire la fapte pretins-săvârșite de reclamant în

exercițiul funcției publice pe care o deține, au fost de natură să-i producă un

prejudiciu, lezându-i demnitatea, onoarea și imaginea, atât în comunitate, cât

și la locul de muncă.

Raportul de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă ex re, din chiar

săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale ocrotite, de normele

interne și internaționale.

S-a apriat, de

asemenea, dovedită și vinovăția pârâtului care, prin modalitatea mai sus

reținută, a acționat cu rea-credință, respectiv cu intenția de a jigni și de a

denigra.

Evaluarea

consecințelor lezării valorilor nepatrimoniale se realizează avându-se în

vedere intensitatea faptelor de lezare, constanța lor, sau, după caz,

caracterul lor izolat, modul cum a fost resimțită fapta antisocială prin prisma

relațiilor de serviciu, de familie ori în colectivitate, respectiv în mod

obiectiv în ce măsură acestea au putut fi atinse, aplicarea anumitor criterii

neputându-se face disociat de nivelul cultural al părților, al colectivității

însăși.

Toate acestea trebuie

să asigure o justă reparație morală și nicidecum să depășească strictul

necesar, în acest sens, putându-se realiza o îmbogățire fără just temei a

părții reclamante.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamant, pentru repararea prejudiciului

moral suferit, instanța a apreciat că deși legea sau jurisprudența nu oferă

criterii precise de cuantificare a daunelor morale, suma de 4.000 lei este

potrivită raportat la gravitatea atingerii adusă onoarei, demnității și

reputației reclamantului și constituie o reparație necesară, rezonabilă și

suficientă, astfel că s-a dispus obligarea pârâtului la plata acestei sumei către

reclamant, cu titlu de daune morale.

Capătul trei al

acțiunii, privind obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, timp de două

luni, în fiecare număr al Z.V. hotărârea judecătorească, a fost admis în parte.

Conform art. 54 din

Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data formulării acțiunii în

justiție, „persoana care a suferit o atingere în dreptul sau la nume ori la

pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal

nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de

inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere

instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingerea

drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere

va putea cere ca instanța judecătorească sa oblige pe autorul faptei săvârșite

fără drept, sa publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de

instanța, hotărârea pronunțată ori sa îndeplinească alte fapte destinate sa

restabilească dreptul atins”.

În raport de

împrejurarea că s-a reținut că reclamantul a suferit o atingere a onoarei, a

reputației, a demnității, în temeiul susmenționat, a fost obligat pârâtul să

publice pe prima pagină a Ziarului de Vâlcea prezenta sentință timp de o lună,

timp considerat ca fiind suficient pentru ca publicul cititor să ia cunoștință

și, astfel, să se restabilească dreptul atins.

Față de admiterea

acestui capăt de cerere, s-a apreciat ca nefundat, fiind respins, cel de-al

doilea capăt al acțiunii, prin care s-a solicită obligarea pârâtului să

publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului

menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care să-și ceară scuze pentru

denigrarea reclamantului.

Cele două excepții,

privind lipsa calității procesuale pasive și lipsa interesului formulării

acțiunii, invocate prin întâmpinare, au fost respinse. S-a reținut, sub acest

aspect, că interesul nu este reglementat de C. proc. civ., dar că în doctrină

s-a susținut că prin interes se înțelege folosul practic pe care îl are o parte

pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Interesul poate

să fie material, patrimonial, sau moral, nepatrimonial.

S-a apreciat că

reclamantul justifică un interes moral în persoana sa în a promova acțiunea,

constând în despăgubirea pentru lezarea dreptului la propria imagine,

demnitate, reputație, onoare și, urmărește, totodată, încetarea activității

denigratoare la adresa sa.

Calitatea procesuală

pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în

raportul juridic.

În speță s-a apreciat

că este evident că pârâtul are calitate procesuală pasivă, acesta fiind autorul

articolelor ce au format obiectul litigiului, numele său fiind menționat în

dreptul câtorva din aceste articole, iar martorii audiați confirmând fără dubiu

că autorul articolelor denigratoare este P.M.T.C.

Curtea de Apel

Pitești prin Decizia civilă nr. 86 din 31 octombrie 2012 a respins apelurile reclamantului și pârâtului ca neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel

formulat de către reclamant - prin care s-a susținut nelegalitatea soluției

pronunțată de prima instanță pentru faptul că nu s-a făcut o corectă cântărire

a gravității faptei comise de către pârât și drept consecință suma acordată cu

titlu de daune morale ar fi derizorie în raport de dimensiunea prejudiciului

moral provocat - a fost calificat ca neîntemeiat.

S-a constatat că

prima instanță a procedat corect la cuantificarea daunelor morale, suma

acordată fiind potrivită în raport de gravitatea atingerii aduse onoarei,

demnității și reputației reclamantului și constituind o reparație rezonabilă și

suficientă.

Daunele personale

nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi estimat material, având în

vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață,

integritate fizică, la onoare și demnitate).

Acoperirea acestor

prejudicii se asigură prin compensarea lor cu plata unor sume de bani (daune

morale), iar nu prin reparare, aceasta neavând o valoare materială și fiind

imposibil de înlocuit cu o compensație bănească sau de acoperit în totalitate

printr-o sumă de bani.

În speță, s-a

constatat că în mod corect s-a apreciat că suma de 550.000 lei, solicitată prin

acțiunea introductivă, este exagerată, iar recunoașterea în sine a dreptului la

despăgubire oferă satisfacția pentru lezarea adusă prin fapta ilicită a

pârâtului.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral s-a apreciat necesar a fi avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra gravității atingerii adusă demnității și reputației

reclamantului.

În materia daunelor

morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un

caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune,

imposibil de echivalat bănește.

Al doilea motiv de

apel formulat de reclamant - prin care s-a susținut că prima instanță a omis să

se pronunțe asupra cererii privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi în

folosul statului și anume asupra capătului trei din acțiune - a fost apreciat

ca neîntemeiat întrucât, așa cum rezultă din considerentele și dispozitivul

hotărârii, instanța s-a pronunțat asupra capătului trei al acțiunii,

admițându-l în parte.

S-a constatat că

instanța de fond a apreciat corect faptul că nu se impune admiterea în

totalitate a acestui capăt de acțiune din moment ce pârâtul a fost obligat să

publice pe prima pagină a publicației „Z.V.” sentința pronunțată în cauză timp

de o lună.

Fiind vorba de o

obligație de a face, aducerea la îndeplinire a acesteia urmează a se face după

rămânerea definitivă a soluției, iar în situația în care autorul faptei nu

îndeplinește această obligație impusă în sarcina sa prin hotărâre

judecătorească, creditorul are posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 580

2

și următoarele C. proc. civ. de a cere instanței constrângerea la îndeplinirea

ei.

Al treilea motiv de

apel - prin care s-a susținut că instanța a respins greșit cel de-al doilea

capăt al cererii de chemare în judecată și fără o motivare în sensul

prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - a fost și acesta

apreciat ca neîntemeiat.

S-a observat că în

considerente prima instanță a reținut că în raport de admiterea capătului trei

al acțiunii se impune respingerea celui de al doilea capăt prin care s-a

solicitat obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, timp de 2 luni, în

fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care

să-și ceară scuze pentru denigrarea reclamantului.

Se constată că

această motivare este suficientă în raport de considerentele reținute în analiza

capătului III al cererii de chemare în judecată.

Apelul formulat de

către pârât prin care se susține, în esență, că hotărârea este nelegală și

netemeinică întrucât în mod greșit a fost admisă acțiunea formulată de către

reclamant, reținându-se că ar fi întrunite condițiile prevederilor art. 998-999

C. civ. și că au fost încălcate dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind exercitarea libertății de exprimare a autorului

articolelor, precum și art. 11 și art. 20 din Constituția României, s-a constat

a fi neîntemeiat, având în vedere următoarele considerente:

Art. 10 din C.E.D.O.

consacră dreptul la libera exprimare al oricărei persoane, însă exercitarea

acestei libertăți presupune îndatoriri și obligații care pot fi supuse anumitor

formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, ce

constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecția

reputației sau a drepturilor altuia.

Aceste garanții se

regăsesc și în art. 30 din Constituția României, care prevede că: „libertatea

de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea

creațiilor de orice fel, prin mijloace de comunicare în public, sunt

inviolabile, însă această libertate de exprimare nu poate prejudicia

demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria

imagine”.

Prin urmare,

răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publică revine

editorului sau realizatorului, în condițiile legii.

Protecția oferită

jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării

dreptului cu bună-credință, în sensul de a comunica informații în acord cu

respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informații

de către terțe persoane, presupune o mai mare rigoare și o atenție deosebită

înainte de publicarea informațiilor.

În speță, având în

vedere conținutul și termenii folosiți în articolele semnate de pârât în „Z.V.”

la adresa reclamantului, în perioadele 8-10 noiembrie, 11-14 noiembrie și 15-17

noiembrie 2010, s-a apreciat că s-a adus atingere onoarei, demnității și

imaginii acestuia, atât în comunitate, cât și la locul de muncă, așa cum corect

a reținut prima instanță, fapt ce a condus la admiterea acțiunii și la obligarea

pârâtului la plata unor despăgubiri pentru daune morale.

Sub acest aspect, s-a

constatat că nu pot fi admise susținerile apelantului-pârât în sensul că nu s-ar

fi îndeplinit în cauză condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de

dispozițiile art. 998-999 C. civ. și că afirmațiile litigioase publicate la

adresa reclamantului s-ar încadra în limitele unei dezbateri făcută cu

bună-credință și nu cu intenție denigratoare.

S-a constatat că

termenii folosiți în articolele publicate au fost corect calificați de instanța

de fond, ca fiind tendențioși și ofensatori, de natură a aduce atingere

imaginii și reputației reclamantului.

Curtea de apel a

constat că întreaga manieră de redactare a articolelor este vexatorie, de

natură să prejudicieze demnitatea și imaginea reclamantului, care îndeplinea

funcțiile de director general și președinte al Consiliului de Administrație la

SC O. SA, situație în care acesta din urmă beneficiază de protecția instituită

de art. 30 alin. (6) din Constituția României, precum și art. 8 din Convenția

europeană.

S-a constatat că

apelantul-pârât a depășit limitele firești ale libertății de exprimare și a

adus atingere onoarei, demnității și imaginii reclamantului și că instanța de

fond a pronunțat o soluție legală și temeinică ce se impune a fi menținută.

Împotriva deciziei

Curții de Apel Pitești pârâtul a declarat în termen recurs, criticând decizia

ca nelegală sub cele două aspecte ale motivului de recurs prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Sub aspectul greșitei

aplicări a legii, recurentul a susținut că reclamantul nu a dovedit că a

suferit vreun prejudiciu, cert, sigur sub aspectul existenței acestuia și al

posibilităților de evaluare, care să nu fi fost reparat încă. Recurentul a

susținut că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor impuse pentru angajarea

răspunderii civile delictuale în termenii art. 998, 999 C. civ.

S-a susținut că cele

două instanțe (de fond și de apel) au reținut fără temei că acuzațiile aduse de

pârât ar fi fost lansate de acesta cu privire la fapte pretinse a fi fost

săvârșite de reclamant în exercițiul funcției publice deținute, de natură să-i

producă un prejudiciu, lezându-i demnitatea, onoarea și imaginea atât în

comunitate cât și la locul de muncă.

În cauză chiar

martorii propuși de reclamant au arătat că publicarea articolelor în discuție

nu i-a determinat să își schimbe părerea față de reclamant.

Cât privește

sintagmele folosite în articolele incriminate, recurentul a arătat că acestea

sunt figuri de stil menite să dea aspect comercial, o „pată de culoare”

articolelor scrise. Ca urmare, articolele - pentru care pârâtul a fost chemat

în judecată în 16 procese diferite pentru aceleași expresii folosite - nu pot

cauza prin ele însele nici un prejudiciu și nici nu justifică nici suma

pretinsă de reclamant de 550.000 lei nici cea acordată de instanța de fond de 4.000

lei.

Recurentul a

concluzionat că prin articolele sale nu a adus atingere vieții private a

reclamantului și nici nu a intenționat să-i lezeze acestuia demnitatea, onoarea

și dreptul la propria imagine. În realitate articolele sale reprezintă

demersuri jurnalistice, cu accente critice, referitoare la situația SC O. SA al

cărei director general a fost reclamantul. Informațiile furnizate în presă

provin din documente ale unității și din declarațiile unor foști angajați a

căror protecție este recunoscută ca unul din fundamentele libertății de

exprimare, C.E.D.O. admițând că obligația jurnaliștilor de a furniza o bază

factuală solidă pentru alegațiile litigioase nu implică obligația de a dezvălui

numele persoanelor care au furnizat acele informații.

S-a mai susținut că

reclamantul nu a probat pretinsa lipsă de temeinicie a afirmațiilor făcute în

articolele în discuție.

S-a criticat decizia

deoarece nu s-a ținut cont de faptul că libertatea e exprimare este inviolabilă

iar dreptul la informația de interes public nu poate fi îngrădit. Presei - care

nu trebuie să depășească anumite limite - îi revine sarcina de a comunica

informații și idei asupra unor subiecte de interes general.

Recurentul a mai susținut

că în cauză nedovedindu-se existența unui prejudiciu nu există nici un raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat.

Cât privește

vinovăția, instanța a reținut că a acționat cu rea - credință deși buna -

credință se prezumă și în această materie iar din probele administrate nu s-a putut

trage concluzia relei sale credințe.

Cât privește temeiul

juridic pentru admiterea capătului trei din acțiune (art. 54 și 55 din Decretul

nr. 31/1954). Recurentul a susținut că, în conformitate cu dispozițiile

invocate, reclamantul putea să ceară instanței încetarea săvârșirii faptei care

în opinia sa i-ar aduce atingere drepturilor sale și îndeplinirea oricăror

măsuri pentru restabilirea dreptului atins, având în vedere că drepturile

pretinse de reclamant că i-au fost încălcate sunt drepturi nepatrimoniale.

Sub aspectul

încălcării legii recurentul a invocat încălcarea - prin soluția dată - a

dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Constituție și art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care consacră libertatea de exprimare și

libertatea presei ca drepturi inviolabile.

S-a mai susținut

încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. potrivit căruia cel ce face o

propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească or, reclamantul nu a

probat pretinsa lipsă de temeinicie a afirmațiilor din articolele apărute în

prestă și nici că reclamantul a fost supus unei campanii de defăimare prin

presă.

Potrivit art. 10 alin.

(2) din Convenția europeană, o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare

este permisă dacă îndeplinește trei condiții: să fie prevăzută de lege, să

urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică.

Or, în cauză nu s-au

dovedit îndeplinite aceste trei condiții.

S-a mai invocat

jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia chiar și obligarea la plata unor daune

interese chiar simbolică reprezintă o sancțiune care nu poate justifica

atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare, o atare sancțiune putând

avea un efect descurajant cu privire la exercitarea libertății de exprimare

prin presă.

Potrivit art. 11 și

20 din Constituție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată în

România) face parte din dreptul intern și este direct aplicabilă.

de recurs

Cu ocazia cuvântului

acordat părților în dezvoltarea recursului reclamanta intimată a invocat

excepția nulității recursului, invocând împrejurarea că printr-o altă decizie

pronunțată într-un alt dosar ce privește aceleași părți, pentru aceleași motive

invocate în recurs s-a constatat nulitatea recursului.

Examinând cu

precădere conform art. 158 C. proc. civ. excepția ridicată, instanța a respins-o

ca nefondată.

În primul rând este

de observat că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat - invocată de

intimată în susținerea excepției - Decizia nr. 504 din 12 februarie 2003

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauza invocată,

obiectul recursului l-a format o altă decizie a Curții de Apel Pitești (Decizia

nr. 29 din 28 mai 2012), or în cauză obiectul recursului îl formează Decizia nr.

86 din 31 octombrie 2012, iar în cauză, pe fondul ei, nu s-a invocat

autoritatea de lucru judecat.

Examinarea

îndeplinirii condițiilor prevăzute de C. proc. civ. a căror neîndeplinire se

sancționează cu nulitatea potrivit art. 302

1

alin. (1) C. proc. civ.,

se face prin cercetarea cererii de recurs și conținutului deciziei atacate, în

concret.

Sub acest aspect se

constată că recurentul a indicat temeiul de drept, art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru motivul de recurs invocat și în susținerea acestuia a dezvoltat

mai multe critici referitoare la conținutul deciziei curții de apel, cu

respectarea dispozițiilor art. 302

1

lit. a) - d) C. proc. civ.,

între acesta și motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, cu indicarea

expresă a art. 30 din Constituție, art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 998, 999 și 1169 C. civ.

Cât privește fondul

recursului, criticile de nelegalitate formulate, se constată că sunt nefondate

recursul fiind respins pentru următoarele considerente:

În cauză instanțele

au făcut o corectă examinare a împrejurării dacă informațiile și termenii

utilizați de pârât se constituie în fapte ilicite de natură să angajeze

răspunderea civilă delictuală a pârâtului - ca autor al unor articole apărute

în publicația „Z.V.”, în condițiile art. 998 - 999, sau dacă se încadrează în

limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare al pârâtului

în condițiile circumstanțiate de art. 30 din Constituția României și art. 10

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a

verificat criticile formulate de pârât prin apelul declarat împotriva sentinței

Tribunalului, sub imperiul aceluiași binom: libertatea de exprimare consacrată

de art. 30 din Constituție și de art. 10 din Convenție pe de o parte - materializată

prin articolele publicate de pârât în „Z.V.” în perioadele 8 - 10 noiembrie, 11

- 14 noiembrie și 15 - 17 noiembrie 2010 pe de o parte și, respectiv, dreptul

la onoare, demnitate și propria imagine - garantate prin art. 30 alin. (6) din

Constituție și art. 10 alin. (2) din Convenție.

Sub acest aspect este

nefondată critica referitoare la împrejurarea că în cauză nu au fost avute în

vedere aceste dispoziții, textele invocate au făcut obiect de analiză atât la

instanța de fond cât și la instanța de apel.

Din această

perspectivă - a analizei echilibrului, adesea fragil, dintre întinderea

dreptului de exprimare și de opinie, inclusiv prin modalitățile sale de exercitare

și garantarea dreptului de care se bucură individul vizat - instanțele au verificat

dacă în cauză se angajează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în

elementele ei componente (faptă, raport de cauzalitate, prejudiciu, vinovăție),

prevăzută de art. 998, 999 C. civ.

Instanțele au indicat

argumentele pentru care au apreciat că acest echilibru - în binomul examinat -

a fost alterat prin depășirea limitelor de exercitare a libertății de exprimare

- prin presă - în detrimentul și prin afectarea atributelor personalității

reclamantului.

Instanțele în

demersul analitic efectuat au sesizat împrejurarea că exercițiul acestei

libertăți - de exprimare - căreia îi corespunde dreptul de informare al

cetățeanului - este - prin sensibilitatea valorilor puse în ecuație - condiționat

de restricții reglementate chiar în corpul normei care consacră libertatea de

exprimare.

Art. 998 C. civ.

reglementează răspunderea pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciu

atât din culpă directă chiar și sub formă legitimă (greșeală) cât și din

neglijență sau imprudență (în termeni expreși ai art. 999 C. civ.).

Instanța de apel a

explicat de ce a validat judecata instanței de fond, care a considerat

(potrivit interpretării probelor administrate) că pârâtul, prin modalitatea de

exprimare în articolele sale, a folosit termeni ofensatori și tendențioși de

natură a aduce atingere imaginii și reputației persoanei vizate.

În noțiunea de

„prejudiciu” folosită de textul art. 999 C. proc. civ. intră atât prejudiciul

material cât și cel moral.

Prejudiciul suferit -

cel de imagine - este de natură nepatrimonială, pentru acesta putând fi

acordate despăgubiri morale.

În discuție nu s-a

pus veridicitatea informațiilor transmise, ci modalitatea în care faptele au

fost prezentate.

Înscrisurile

prezentate în recurs pentru a demonstra veridicitatea celor afirmate în

articolele ce au format obiectul prezentului dosar, sunt irelevante din

perspectiva supusă analizei în fața instanței de apel și de fond, iar în recurs

nu se pot examina mijloace de apărare noi.

Înscrisurile depuse

în recurs de recurent se referă la un „raport privind cauzele și împrejurările

care au dus la apariția stării de „insolvență a debitoarei SC O. SA”, raport

efectuat de Rominsolv - fără dată de întocmire - destinat, potrivit antetului

de pe document, unei alte cauze, aflate pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a

II-a civilă, cu nr. de Dosar nr. 887/90/2013.

Apărările pe care

pârâtul și le-a făcut în cauză - la instanța de fond (în întâmpinarea depusă în

dosarul Tribunalului Vâlcea (fila 29 - 35) s-au referit la ridicarea excepțiilor

netimbrării acțiunii și, respectiv, a lipsei calității sale procesuale pasive,

cât privește primul capăt de cerere. Apărarea pârâtului s-a limitat la

susținerea că nu există dovezi că el este autorul articolelor ofensatoare.

Cât privește capetele

doi și trei din cerere, pârâtul a solicitat respingerea acestora ca nefondate,

invocând o serie de argumente pentru a se disculpa de acuzațiile care i s-au

adus prin acțiune, elementele invocate fiind poziția reclamantului în

societatea comercială, și existența sau nu a raporturilor dintre acesta și

pârât, în calitatea lui de reporter sau prestator de servicii de publicitate pe

baza unui contract încheiat cu societatea comercială și împrejurarea că nu a

intenționat prin articolele sale să lezeze demnitatea, onoarea și viața privată

a reclamantului, autorul articolelor acționând cu bună - credință, în scopul

sesizării unor stări de fapt și situații descrise în baza dreptului

constituțional la exprimare.

În apel au fost

invocate elemente de practică judiciară ale C.E.D.O. (cauzele Dolban, Cumpăna

Mazăre împotriva României și Lingens împotriva Australiei) și s-au făcut

apărări asupra naturii exprimării conținute în articole.

Ca urmare, proba

extrajudiciară depusă în recurs, pentru considerentele arătate, a fost apreciată

ca fiind neconcludentă cauzei.

Nici criticile

referitoare la ignorarea dispozițiilor art. 1169 C. civ. nu pot fi primite.

Recurentul a susținut

că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii condițiilor prevăzute de art. 998 -

999 pentru angajarea răspunderii civile delictuale, arătând că nu s-au dovedit

prejudiciul și fapta ilicită, în lipsa cărora nu există nici raport de

cauzalitate iar buna - credință (cu care acesta a scris și publicat articolele)

este prezumată.

În cuprinsul hotărârilor,

în analiza pe care instanțele și-au fundamentat soluțiile, sunt indicate

probele și valoarea acestora, pentru reținerea elementelor ce conduc la

declanșarea răspunderii civile delictuale.

Se constată că

instanțele au sancționat modul de prezentare al informației și nu libertatea de

exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și art. 30 din Constituție.

Modalitatea în care

instanțele au interpretat probele administrate și valoarea dată acestora nu mai

poate forma obiect de cenzură a judecății pe calea recursului.

Printre motivele de

recurs, limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. civ., nu se mai regăsesc

dispozițiile pct. 11 (abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr.

219/2005) care permiteau instanței de recurs să cenzureze o hotărâre când

aceasta s-a bazat pe o gravă greșeală de fapt, decurgând dintr-o aprecierea

eronată a probelor administrate.

Ca urmare, constatând

că motivul de nelegalitate invocat (pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.) a fost

dezvoltat prin critici referitoare la elemente de fapt, s-a respins recursul în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. a fost obligat recurentul la 2.500 lei cheltuieli de judecată către

intimat, reprezentând onorariul avocatului ales pentru această fază procesuală,

conform împuternicirii avocațiale de la fila 21 din dosar și plătit, conform

chitanței din 3 iunie 2013 atașată împuternicirii avocațiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului, invocată de intimatul-reclamant R.C.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M.T.C. împotriva Deciziei nr. 86 din

data de 31 octombrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă pe recurent la

plata sumei de 2.500 lei către intimatul-reclamant R.C., cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2013.