ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1113/2013

Asupra recursului de față:

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 26 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2301/2/2013

(997/2013), Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 103

alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus arestarea persoanei

solicitate T.F.A. pe o perioadă de 5 zile, începând cu data de 26 martie 2013,

până la data de 30 martie 2013.

A fixat termen la data de 29 martie 2013

la ora 08.30 pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare,

însoțit de traducerea acestuia în limba română. Cheltuielile judiciare au rămas

în sarcina statului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite

cerințele art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

S-a reținut că la dosar există solicitarea

Interpol, în care sunt precizate datele cu privire la mandatul emis de autoritățile

judiciare din Ungaria, cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, pe teritoriul

acelui stat, constând în aceea că ar fi săvârșit infracțiuni de fraudă prevăzute

de art. 318 C. pen. ungar. Având în vedere că în cauză nu există probe, privind

emiterea unui mandat pentru aceeași faptă, de către autoritățile române, Curtea

a admis cererea și față de pericolul faptelor, precum și în raport de sancțiunea

dispusă în cauză și a dispus arestarea pe o durată de 5 zile.

Împotriva acestei încheieri, persoana solicitată

a declarat, în termenul legal, prezentul recurs, solicitând casarea acesteia și

punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate. Recursul nu este fondat.

Rațiunea mandatului european de arestare

constă în necesitate de a asigura garanția că infractorii nu se pot sustrage justiției,

el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției

statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.

În

cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială,

instanța de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să

verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv dacă se face

sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența

să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea

judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european

de arestare, judecătorul hotărăște, prin prisma dispozițiilor art. 77, art. 88,

art. 89, art. 90 și art. 94 din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, asupra

arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile

referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existența

dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situații

ce se constituie în motive de refuz, făcând incidente dispozițiile art. 88 din lege.

A proceda altfel ar însemna să se încalce

principiul recunoașterii și încrederii reciproce, ce stă la baza executării mandatului

european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă, de către instanța

română, în temeiul art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată.

Art. 103 din Legea nr. 302/2004, prevede

că dacă persoana a fost reținută potrivit art. 101, judecătorul poate dispune, prin

încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizația Internațională

a Poliției Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de

a nu părăsi localitatea pe o durata de 5 zile.

În

acest caz, instanța amână cauza și fixează un termen de 5

zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoțit

de traducerea în limba română.

În

conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după

care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De

la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului invocat, o persoană poate

fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale

în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de

a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea

acesteia.

În

materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență,

la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se

facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Analizând actele și lucrările din dosar,

Înalta Curte constată că încheierea atacată este legală și temeinică, în sensul

că în mod corect s-a dispus arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 5 zile,

începând cu data de 26 martie 2013 până la data de 30 martie 2013.

Opțiunea instanței de a alege măsura arestării

preventive pe o perioadă de 5 zile, a fost determinată de caracterul urgent al procedurii

și de asigurare a executării mandatului de arestare, persoana solicitată fiind cercetată

cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de fraudă prevăzute de art. 318 C.

pen. ungar.

Așa fiind, recursul declarat de persoana

solicitată T.F.A., va fi respins ca nefondat urmând a fî obligat recurentul la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de persoana solicitată T.F.A. împotriva încheierii din 26 martie 2013 a Curții de

Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 2301/2/2013 (997/2013).

Obligă

recurentul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 29 martie 2013.