ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1295/2013

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sesizarea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub nr. 272/57/2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a solicitat luarea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 5 zile față de persoana solicitată L.T., în vederea prezentării mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare germane, persoana solicitată fiind suspectată de comiterea unei infracțiuni de înșelăciune, faptă prevăzută de Codul penal german și pedepsită cu închisoarea de până la 5 ani.

Parchetul a anexat dosarului semnalarea transmisă prin Centrul de Cooperare Polițienească Internațională – Biroul Sirene București, cu adresa nr. 353336/TA din 29 martie 2013, împreună cu formularele A și M, prin care se solicită declanșarea procedurilor prev. de art. 100 și următoarele din Legea nr. 302/2004 și a arestării persoanei solicitate L.T., în vederea transmiterii de către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare.

Prin încheierea de ședință din data de 01 aprilie 2013, s-a dispus, în temeiul art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, arestarea persoanei solicitate L.T. pentru o durată de 5 zile, începând cu data de 02 aprilie 2013 și până în data de 06 aprilie 2013, inclusiv.

Împotriva acestei încheieri persoana solicitată nu a declarat recurs, aspect consemnat în procesul verbal de la fila 6 din dosar.

Cu adresa din 05 aprilie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a depus mandatul european de arestare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Analizând mandatul european de arestare, judecătorul a constatat că acesta este emis de Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09, că se referă la persoana solicitată L.T., acuzată de comiterea, în datele de 07 noiembrie 2008, 10 decembrie 2008 și 19 ianuarie 2009 a trei acte materiale de înșelăciune și că mandatul european a fost emis în baza unui mandat național german de arestare preventivă.

Analizând actele dosarului prin prisma Legii nr. 302/2004 instanța a reținut următoarele:

Din dispozițiile legale care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul judecătorului, în această procedură, se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea, ridicate de persoana solicitată și la verificarea cauzelor de refuz al predării

În procedura amintită, judecătorul trebuie să-și exercite competențele cu respectarea dispozițiilor procedurale ale amintitei legi dar și plecând de la principiul recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002 și prevăzut expres prevăzut de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, principiu care exclude competența judecătorului de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene și de a verifica existența faptelor de săvârșirea cărora este acuzată persoana solicitată.

Pornind de la premisele de mai sus, în prezenta speță judecătorul a reținut următoarele:

Mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate de către Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09 și depus prin intermediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în termenul și în condițiile prevăzute de art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, conține toate elementele prevăzute de art. 86 din aceeași lege.

Identitatea persoanei solicitate a fost verificată încă de la termenul din 01 aprilie 2013, stabilindu-se că persoana indicată în mandatul a cărui executare se cere este una și aceeași cu persoana prezentată de procuror în fața judecătorului. De altfel, persoana solicitată însăși nu a formulat obiecții cu privire la identitate.

Dispozițiile procedurale, menite să asigure garanțiile respectării drepturilor persoanei solicitate, au fost respectate.

Astfel, încă de la termenul din 01 aprilie 2013, persoana solicitată a fost informată cu privire la motivul reținerii sale, iar la termenul din 5 aprilie 2013 i s-a înmânat un exemplar tradus al mandatului european de arestare. De asemenea, pe toată durata proceduri, persoana solicitată a fost asistată de apărător ales, fiind deci, respectate drepturile prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004.

În temeiul art. 103 alin. (3) din aceeași lege, persoana solicitată a fost informată cu privire la efectele regulii specialității și a fost întrebată dacă înțelege să renunțe la drepturile conferite de această regulă, arătând că nu înțelege să renunțe, aspect consemnat în partea introductivă a prezentei sentințe.

În temeiul aceluiași text normativ, art. 103 alin. (3), persoana solicitată a fost încunoștințată de posibilitatea de a consimții la predare, aducându-i-se la cunoștință și consecințele juridice ale acestui consimțământ, în special caracterul irevocabil al consimțământului, persoana solicitată arătând că nu înțelege să consimtă la predare, aspect, de asemenea, consemnat în partea introductivă a prezentei.

Procedând la analiza aspectelor ce pot justifica un refuz de executare și a motivelor obligatorii și a celor facultative de refuz, prevăzute în titlul III capitolul III din Legea nr. 302/2004, judecătorul a apreciat că nici unul din aceste elemente nu sunt incidente în speță.

Ca urmare, prin sentința penală nr. 39 din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția penală și pentru cauze cu minori a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

În temeiul art. 97 alin. (2) și art. 107 din Legea nr. 302/2004, a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare a persoanei solicitate L.T. – cetățean român,  mandat emis de Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09 și predarea acesteia către autoritatea judiciară competentă din Germania, cu condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.

A constatat că persoana solicitată nu a renunțat la drepturile conferite de regula specialității.

A dispus arestarea persoanei solicitate L.T. pe o perioadă de 24 zile, începând cu data de 07 aprilie 2013 și până la data de 30 aprilie 2013 inclusiv, în vederea predării.

A constatat că persoana solicitată L.T. a fost reținută 24 de ore în data de 01 aprilie 2013 și arestată în perioada 02 aprilie 2013 – 06 aprilie 2013.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, persoana solicitată L.T., solicitând, prin apărătorul ales, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond respingerea cererii de predare a persoanei solicitate.

În susținerea orală a motivelor de recurs s-a arătat că recurenta nu are antecedente penale, are domiciliul stabil în S. și s-a prezentat în fața organelor de cercetare de câte ori a fost chemată.

Examinând hotărârea atacată, potrivit disp. art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică, urmând a respinge recursul ca nefondat.

Instanța de fond s-a conformat deplin și în mod corect atribuțiilor ce îi reveneau potrivit dispozițiilor Legii nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penale, ca autoritate judiciară română de executare.

Astfel, instanța a verificat conținutul mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate de către Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09 și depus prin intermediul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în termenul și în condițiile prev. de art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 și a constatat că acesta corespunde cerințelor prev. de art. 86 din aceeași lege, conținând toate elementele necesare.

De asemenea, identificarea persoanei solicitată a fost verificată, stabilindu-se că persoana indicată în mandatul a cărui executare se cere este una și aceeași și cu persoana prezentată de procuror în fața judecătorului.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este motivată în drept și că persoane solicitate i s-au respectat drepturile, inclusiv dreptul la apărare, pe toată durata procedurii fiind asistată de apărător ales.

Analizând aspectele ce pot justifica un refuz de executare și motivele obligatorii și facultative de refuz, prevăzute în titlul III, Capitolul III din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte apreciază că nici unul din acestea nu sunt incidente în cauză, astfel:

- fapta de care este acuzată persoana solicitată și care întemeiază mandatul european de arestare, în speță înșelăciunea, este cuprinsă în lista prevăzută de art. 96 alin. (1) din lege la punctul 20;

- din informațiile de care dispune judecătorul, în special din fișa de cazier a persoanei solicitate, reiese că persoana solicitată nu a fost judecată definitiv pentru aceeași faptă de către un stat membru, nefiind, deci, incident motivul obligatoriu de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. a) din lege;

- infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare, înșelăciunea din perioada

07 noiembrie 2008-19 ianuarie 2009

, nu este acoperită de amnistie în România, nefiind, deci, incident motivul obligatoriu de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. b) din lege;

- persoana solicitată, astfel cum rezultă din datele de identificare ale acesteia, în special data nașterii, răspunde penal pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română (art. 50 C. pen.), nefiind, deci, incident motivul obligatoriu de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. b) din lege;

- din analiza actelor dosarului, nu rezultă nici incidența vreunui motiv facultativ de refuz dintre cele prevăzute de art. 98 alin. (2) din lege, în speță:

a) fapta ce întemeiază mandatul european nu este legată de

materia taxelor și impozitelor, de vamă și de schimb valutar;

b) persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare;

c) mandatul european de arestare nu a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, pentru a fi relevant acordul persoanei solicitate cu referire la executarea într-o închisoare din statul solicitant; acest drept al persoanei solicitate, de a executa pedeapsa în statul cetățeniei sale, este asigurat, în ipoteza mandatului de aretare în vederea efectuării urmăririi penale și a judecății, de condiționarea pe care judecătorul o va prevedea în conformitate cu dispozițiile art. 97 alin. (2) din lege;

d) persoana solicitată nu a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene;

e) mandatul european de arestare nu se referă la infracțiuni care, potrivit legii române (art. 143 C. pen.), sunt comise pe teritoriul României;

f) mandatul european nu cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent (Germania);

g) conform legislației române (art. 121-124 C. pen.), răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare nu s-ar fi prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;

h) nici o autoritate judiciară română nu a decis neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare și nu a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri.

Apărările persoanei solicitate referitoare la faptul că acuzațiile care întemeiază mandatul european de arestare sunt rodul unei confuzii și că are posibilitatea să acopere un eventual prejudiciu la care va fi obligată nu pot întemeia un refuz de executare, aceste apărări fiind privitoare la fondul cauzei, în prezenta procedură, cum mai sus am arătat, judecătorul nefiind în măsură a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă sau existența faptelor de săvârșirea cărora este acuzată persoana solicitată.

Nici apărările referitore la necesitatea ca staul român să-și protejeze proprii cetățeni și la posibilitatea ca persoana solicitată să fie supusă unui proces inechitabil din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților cetățenești nu pot întemeia un refuz deoarece la baza cooperării judiciare în materie penală prin intermediul mandatului european de arestare stă principiul recunoașterii și încrederii reciproce, expres prevăzut de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Având în vedere aceste considerente, cât și faptul că aspectele invocate de apărare (lipsa antecedentelor penale, existența unui domiciliu, prezentarea în fața organelor de cercetare), nu reprezintă un refuz de executare a mandatului european de arestare, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată L.T. împotriva sentinței penale nr. 39 din 05 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de persoana solicitată L.T. împotriva sentinței penale nr. 39 din 05 aprilie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori.

Obligă recurenta persoană solicitată la plata sumei de 180 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 aprilie 2013

.