ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1103/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 8 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori s-a dispus, în temeiul art. 300 2 , raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a inculpatului L.M.S. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestuia. Împotriva acestei încheieri inculpatul a declarat recurs, slicitând, prin apărătorul ales, revocarea măsurii arestării preventive întrucât în cauză nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri și în plus a fost depășit termenul rezonabil.

În subsidiar, a solicitat ca în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. să se dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, urmând a se conforma obligațiilor pe care le va stabili instanța. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, dar și întreaga cauză conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, din data de 3 decembrie 2008, a fost trimis în judecată (împreună cu alte persoane) inculpatul L.M.S.

pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: - asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev.de art. 323 alin. (1) C. pen.; - înșelăciune în convenții prin calități mincinoase și mijloace frauduloase, cu consecințe deosebit de grave în forma continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen.

(pagubă peste 1 milion de euro); - fals material în înscrisuri oficiale prev.de art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - uz de fals, prev.de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev.de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; -falsificare de instrumente oficiale, prev.de art. 286 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - folosirea instrumentelor oficiale false, prev.de art. 287 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - participație improprie la infracțiunea de fals intelectual în formă continuată prev.de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., cauza făcând obiectul Dosarului nr. 1836/33/2008 al Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

La termenul din 8 martie 2010, prima instanță, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Așa cum rezultă din art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum și din art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte, însă, sunt înscrise, totodată, și excepții de la regula generală sus-arătată.

Astfel, art. 5, paragraful 1 lit. e) din Convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile române, au prioritate reglementările internaționale”.

În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de arestare preventivă s-au stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Reiese, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea de ședință atacată, instanța de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului L.M.S . Infracțiunea săvârșită de inculpat aduce atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, astfel că o eventuală lăsare în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Cât privește caracterul rezonabil al perioadei de detenție, Înalta Curte în acord cu jurisprudența Curții europene constată că acesta nu poate fi apreciat în abstract ci trebuie analizat în fiecare caz, conform circumstanțelor speciale, neexistând o perioadă fixă aplicabilă în fiecare caz. Având în vedere pericolul pentru ordinea publică arătat mai sus, dar și gravitatea infracțiunilor săvârșite de inculpat, Înalta Curte constată că măsura arestării preventive a inculpatului nu a depășit durata rezonabilă prevăzută de art. 5, paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că nu se impune înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Toate aceste aspecte învederat justifică dispoziția instanței de fond în sensul menținerii măsurii arestării preventive a inculpatului L.M.S.

, astfel că în conformitate cu prevederile art. 385 15 , alin. (1), pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta. Potrivit art. 192, alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.M.S. împotriva încheierii din 8 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 1836/33/2008. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 martie 2010.