ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 540/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 martie 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.K.A.A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Cetățenie și Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie a formulat plângere împotriva Ordinului Președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie nr. 65/P din 09 februarie 2011, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a cetățeniei române.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că a depus dosarul de acordare a cetățeniei române la Autoritatea Națională a Cetățeniei, după care a fost chemat pentru completarea dosarului, a fost programat la interviu, s-a prezentat și a răspuns la majoritatea subiectelor, astfel încât îndeplinește condițiile pentru a fi cetățean român. Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca fiind neîntemeiată, arătând că, pentru verificarea îndeplinirii condițiilor necesare acordării cetățeniei române, Comisia pentru cetățenie a avut în vedere și un document ce conține informații clasificate și care, având regim special de păstrare, potrivit H.G.

nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, nu se găsește în dosarul de cetățenie al reclamantului. În urma interviului, comisia a constatat că reclamantul nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), f) și g) din Legea nr. 21/1991, întrucât „nu cunoaște dispozițiile fundamentale ale Constituției României, nu posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească legate de istoria și geografia poporului român în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială” și a propus președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie respingerea cererii de acordare a cetățeniei române, în baza art. 17 alin. (1) din aceeași lege.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 7275 din 2 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a anulat Ordinul nr. 65/P din 09 februarie 2011 emis de intimata Autoritatea Națională pentru Cetățenie și a obligat-o pe intimată să acorde reclamantului cetățenia română, în termenul legal. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat, din discuția orală cu petentul, că acesta deține suficiente cunoștințe despre România, istoria și geografia sa. A reținut instanța că reclamantul este și absolvent al Facultății de Medicină, are o familie și 3 copii în România, poate fi un cetățean român respectabil și are o demnitate care îi face cinste.

Contrar celor reținute de autoritatea pârâtă, în urma verificării motivele pentru care reclamantul a fost respins la interviu, Curtea a constatat că au fost respectate dispozițiile art. 8 din Legea cetățeniei române, nr. 21/1991. 4. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 7275 din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Autoritatea Națională pentru Cetățenie și Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 4 și 304 1 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții – pârâți au arătat că instanța a depășit atribuțiile judecătorești și s-a substituit Comisiei pentru cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, nepunând în discuția părților inadmisibilitatea capătului de cerere privind acordarea cetățeniei române și organizând un veritabil interviu pentru verificarea cunoștințelor intimatului – reclamant, cu încălcarea dispozițiilor constituționale referitoare la desfășurarea raporturilor dintre puterile statului și a prevederilor legii organice în materie – Legea nr. 21/1991. În opinia recurenților - pârâți, instanța de fond nici măcar nu și-a îndeplinit atribuțiile de contencios administrativ, și anume de a controla legalitatea ordinului atacat și a operațiunillor administrative care au stat la baza emiterii actului, ci ea însăși a efectuat aceste operațiuni administrative.

Pentru motivele arătate, au solicitat în principal casarea sentinței și respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind anularea ordinului contestat și ca inadmisibil a capătului de cerere privind acordarea cetățeniei române ori, în subsidiar, casarea în parte a sentințe, menținerea dispozițiilor privind anularea ordinului și reluarea procedurii administrative cu privire la îndeplinirea de către intimatul – reclamant a condițiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea Cetățeniei române nr. 21/1991, republicată. 4. Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul – reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că îndeplinește condițiile pentru acordarea cetățeniei române și că soluția pronunțată de instanță este în deplină concordanță cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenții – pârâți și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul – reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul rezolvării cererii sale de acordare a cetățeniei române, exprimat prin Ordinul nr. 65/P din 9 februarie 2011, act pe care l-a atacat în temeiul art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991. Analizând punctual criticile din recurs, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la încălcarea principiului separației puterilor de stat. Prin acest motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., recurenții - pârâți tind la a demonstra că, prin obligația de a emite ordinul de aprobare a cererii de cetățenie, instanța de fond s-a substituit administrației publice, depășind, cu alte cuvinte, atribuțiile puterii judecătorești. Critica este însă complet lipsită de fundament, pentru că refuzul rezolvării unei cereri adresate autorității publice poate forma obiectul controlului exercitat de instanța de contencios administrativ, conform art. 52 din Constituția României și art. 1 alin. (1) și (8) alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în temeiul art. 18 alin. (1) din aceeași lege, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Legea organică reglementează un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căreia instanța poate să dispună măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, și în acest scop, atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condițiile legii, poate obliga autoritatea publică să emită un act cu conținut solicitat de reclamant, iar nu doar să reevalueze cererea care i-a fost adresată. O atare măsură se încadrează în soluțiile pe care este îndrituită să le pronunțe instanța, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, și nu poate fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, interpretarea contrară propusă de recurenții - pârâți fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Cu privire la caracterul nejustificat al refuzului Legea nr. 554/2004, în art. 2 alin. (1) lit. n), definește refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. Conform art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, excesul de putere constă în exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Așa cum judicios a observat și judecătorul fondului, refuzul recurentei – pârâte de a aproba cererea intimatului – reclamant, de acordare a cetățeniei române are caracter nejustificat, în condițiile în care probele cauzei demonstrează îndeplinirea cerințelor cumulative ale art. 8 din Legea nr. 21/1991.

Ordinul a fost motivat pe împrejurarea - generic enunțată – că petentul nu a îndeplinit condițiile prevăzute cumulativ în art. 8 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, și a făcut trimitere la raportul întocmit în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, de Comisia pentru Cetățenie, construită potrivit art. 14 din aceeași lege. În cadrul acestui raport s-a reținut că petentul nu cunoaște dispozițiile fundamentale ale Constituției României, nu posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească legate de istoria și geografia poporului român în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială. Comisia a constatat că acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 8 lit. b), f) și g) din Legea nr. 21/10991 modificată.

Judecătorul fondului a constatat însă, contrar concluziilor Comisiei, că toate dispozițiile legale au fost respectate, punct de vedere pe care instanța de control judiciar îl împărtășește. Este adevărat că în motivarea sentinței s-a făcut referire și la „o discuție orală cu petentul”, considerent pe care recurenții – pârâți l-au calificat ca fiind o imixtiune în atribuțiile Comisiei pentru cetățenie.

Înlăturarea acestui considerent nu atrage de plano reformarea hotărârii, pentru că soluția pronunțată se fundamentează și pe proba cu înscrisuri administrată în cauză, între care se află extrasul cuprinzând răspunsurile date de intimatul – reclamant la interviul luat de Comisie și fișa întocmită pentru proba scrisă desfășurată la data de 18 ianuarie 2011 (filele 19-22 dosar fond), iar în considerarea prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate efectua propria evaluare asupra operațiunilor administrative care au stat la baza ordinului contestat. 2. Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de modificare sau de casare, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 4 și art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Cetățenie și Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie împotriva sentinței civile nr. 7275 din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2013.