ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3376/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3376/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 263 din 14 mai 2013,

Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 132 alin. (4) din Legea

nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală a

admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

A recunoscut efectele

sentinței penale pronunțată la data de 07 noiembrie 2011 de Judecătoria Soroca

(Dosar nr. 1-227/10) - Republica Moldova, definitivă la data de 23 noiembrie

2011, prin care numitul G.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 217 alin. (2) C. pen. al Republicii

Moldova și, la o pedeapsă de 9 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii

prevăzute de art. 217

1

alin. (4) lit. d) C. pen. al Republicii

Moldova, stabilindu-se ca în temeiul art. 84 alin. (1) C. pen. al Republicii

Moldova, numitul G.I. să execute o pedeapsă de 10 ani închisoare, în regimul

unui penitenciar de tip închis.

A dispus punerea în

executarea a sentinței penale pronunțată la data de 07 noiembrie 2011 de

Judecătoria Soroca (Dosar nr. 1-227/10), definitivă la data de 23 noiembrie

2011, și a substituit pedepsele neexecutate, de 1 an închisoare și respectiv 9

ani închisoare, în pedepsele de 1 an închisoare, corespunzător infracțiunii

prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și, respectiv 9 ani

închisoare, corespunzător infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 143/200.

Conform art. 33 lit.

a) - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele astfel

substituite, stabilind ca numitul G.I. să execute pedeapsa cea mai grea,

respectiv pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare.

A făcut aplicarea

art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b), C. pen.

A dispus emiterea

mandatului de executare a pedepsei închisorii, potrivit prezentei sentințe penale.

Cheltuielile

judiciare au rămas în sarcina statului și onorariul de 320 RON pentru avocatul

din oficiu, s-a stabilit a fi suportat din fondurile Ministerului Justiției,

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința penală pronunțată

în Dosarul nr. 1-2227 din 10 de Judecătoria Soroca - Republica Moldova, a fost

condamnat numitul G.I. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infracțiunea

prev. de art. 217 alin. (2) și la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru

infracțiunea prev. de art. 217

1

alin. (4) lit. d) C. pen. al

Republicii Moldova, stabilindu-se ca în temeiul art. 84 din menționatul C.

pen., în urma contopirii pedepselor, să fie executată pedeapsa de 10 ani

închisoare, în urma cumulului parțial pentru concurs de infracțiuni.

Această sentință a

rămas definitivă la data de 23 noiembrie 2011, dar nu a putut fi pusă în

executare întrucât persoana condamnată s-a sustras, nu doar procesului, cât și

executării pedepsei, din actele dosarului rezultând că persoana condamnată și-a

stabilit domiciliul în România, motiv pentru care autoritățile moldovene au

solicitat recunoașterea sentinței penale de condamnare și punerea în executare

a acesteia, având în vedere și dispozițiile art. 65 pct. 1 din Legea nr.

177/1997 (pentru ratificarea Tratatului dintre România și Republica Moldova

privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Chișinău la 6

iulie 1996), care prevede că părțile contractante nu-și extrădează proprii lor

cetățeni.

Cererea autorităților

moldovene este întemeiată pe dispozițiile Convenției europene privind valoarea

internațională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970

(ratificată de România prin O.G. nr. 90/1999) și care prevede la art. 10 că

"executarea este guvernată de legea statului solicitat și numai acest stat

este competent să ia toate hotărârile corespunzătoare, îndeosebi în ceea ce

privește eliberarea condiționată", iar la art. 44 se prevede, că atunci

"când cererea de executare este primită, judecătorul va substitui sancțiunii

privative de libertate pronunțate de statul solicitant o sancțiune prevăzută de

propria sa lege pentru aceeași faptă. Această sancțiune poate, în limitele

indicate la parag. 2, să fie de altă natură sau durată decât cea pronunțată în

statul solicitant. Dacă această din urmă sancțiune este mai mică decât minimul

pe care legea statului solicitat îl îngăduie a fi pronunțat, judecătorul nu va

fi legat de acest minim și va aplica o sancțiune corespunzătoare sancțiunii

pronunțate în statul solicitant.

Când stabilește

sancțiunea, judecătorul nu poate agrava situația penală a condamnatului

rezultată din hotărârea pronunțată în statul solicitant".

Dispozițiile

Convenției europene menționate au fost transpuse în legislația națională prin

art. 132 din Legea nr. 302/2004, care prevede la alin. (4), că "instanța,

ascultând concluziile procurorului și declarațiile condamnatului, dacă constată

că sunt întrunite condițiile legale, recunoaște hotărârea penală străină sau

actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunțată prin acea

hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie

pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă

corespunzătoare potrivit legii penale române".

În raport de aceste

dispoziții, se constată că infracțiunile pentru care a fost condamnat numitul

G.I. au corespondent în legislația penală română, respectiv în infracțiunile

prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (sancționată cu închisoare

de la 6 luni la 2 ani sau amendă) și de art. 2 alin. (1) din aceeași lege

(sancționată cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi),

nefiind regăsit nici unul dintre motivele de refuz la executare prevăzute de

art. 6 din Convenția europeană menționată, fiind astfel îndeplinită și cerința

art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, în sensul că faptele reținute în

sarcina persoanei condamnate, constituie infracțiuni și potrivit legislației

penale române.

Se constată de

asemenea, că în judecarea cauzei, au fost respectate drepturile procesuale ale

persoanei condamnate, fiindu-i desemnat un avocat, care l-a reprezentat la

judecarea în lipsă din cauza sustragerii acestuia de la proces, nefiind o cauză

care să ducă la o altă concluzie.

În raport de disp.

art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a apreciat instanța de fond că se

impune substituirea pedepsei iar nu continuarea acesteia pentru că o astfel de

modalitate nu se regăsește în această materie ci în cea privind transferarea

persoanelor condamnate în temeiul art. 149 din Legea nr. 302/2004.

În urma acestei

substituiri, instanța de fond a procedat la aplicarea dispozițiilor legale

privind cumulul juridic al pedepselor și nu cel aritmetic potrivit

dispozițiilor din legislația penală moldovenească.

Apreciază prima

instanță că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Secțiile Unite, nu este incidentă în cauză întrucât se

solicită recunoașterea unei hotărâri penale străine pentru care, potrivit art.

10 pct. 1 din Convenția Europeană de la Haga, executarea hotărârii se face

potrivit legislației statului solicitant.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul înlocuirii

cumulului aritmetic cu cel juridic sens în care solicită admiterea recursului,

casarea în parte a sentinței penale atacate și pronunțarea unei hotărâri de

menținere a cumulului aritmetic conform legislației penale din republica

Moldova.

Critica adusă este

fondată.

Analizând legalitatea

și temeinicia sentinței penale atacate prin prisma motivelor de recurs invocate

cât și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., sub

toate aspectele de fapt și de drept, apreciază Înalta Curte că recursul

declarat de parchet este întemeiat astfel încât urmează să-l admită ca atare

pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Înalta Curte

consideră că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală întrucât, în

mod greșit a dispus substituirea pedepsei rezultante aplicată persoanei

transferabile G.I., ignorând în acest mod dispozițiile legale incidente în

cauză.

În analiza motivelor

de recurs invocate de către Parchet, Înalta Curte va expune dispozițiile legale

avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea soluției:

- art. 132 alin. (4)

din Legea nr. 302/2004 - instanța ascultând concluziile procurorului și

declarațiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condițiile legale,

recunoaște hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul

în care pedeapsa pronunțată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost

executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de

pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române:

- art. 10 pct. 1 din Convenția

Europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive adoptată la

Haga la 28 mai 1970;

- executarea este

guvernată de legea statului solicitat și numai acest stat este competent să ia

toate hotărârile corespunzătoare, îndeosebi în ceea ce privește eliberarea

condiționată;

- art. 44 pct. 1 din

Convenție - când cererea de executare este primită, judecătorul va substitui

sancțiunii privative de libertate pronunțate de statul solicitant o sancțiune

prevăzută de propria sa lege pentru aceeași faptă. Această sancțiune poate, în

limitele indicate la parag. 2, să fie de altă natură sau durată decât cea

pronunțată în statul solicitant.

Dacă această din urmă

sancțiune este mai mică decât minimul pe care legea statului solicitat îl

îngăduie a fi pronunțat, judecătorul nu va fi legat de acest minim și va aplica

o sancțiune corespunzătoare sancțiunii pronunțate de statul solicitant.

- art. 44 pct. 2 din

Convenție - când stabilește sancțiunea, judecătorul nu poate agrava situația

penală a condamnatului rezultată din hotărârea pronunțată în statul solicitant.

Obiectul cauzei dedus

judecății îl constituie cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București de recunoaștere a efectelor sentinței penale pronunțată la data

de 7 noiembrie 2011 de Judecătoria Soroca - Republica Moldova, prin care

numitul G.I. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii

prev. de art. 217 alin. (2), având corespondent în legislația română în art. 4

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și la 9 ani închisoare pentru comiterea

infracțiunii prev. de art. 217

1

alin. (4) lit. d), având

corespondent în legislația română în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

dispunându-se ca acesta să execute în final 10 ani închisoare în regimul unui

penitenciar de tip închis.

Procedând la

soluționarea cauzei, instanța de fond, în baza disp. art. 132 alin. (4) din

Legea nr. 302/2004 a recunoscut efectele sentinței penale și a dispus

substituirea pedepselor neexecutate de 1 an închisoare și respectiv 9 ani

închisoare în pedepsele de 1 an închisoare corespunzător infracțiunii prev. de

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și respectiv 9 ani închisoare

corespunzător infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Ulterior, instanța de

fond a efectuat cumulului juridic și a stabilit că numitul G.I. să execute

pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare apreciind că în cauză sunt incidente

disp. art. 10 pct. 1 din Convenția de la Haga.

A reținut de asemenea

instanța de fond că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în

cauză întrucât se referă la conversiunea pedepsei și nu la recunoașterea unei

hotărâri penale.

Înalta Curte

apreciază că în mod greșit instanța de fond a dispus substituirea pedepselor

neexecutate cât timp nici o dispoziție normativă nu o îndrituia să procedeze în

acest mod.

Substituirea

sancțiunii privative de libertate pronunțată de instanțele de judecată, ale

statului solicitant, conform art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 și art.

44 pct. 1 și 2 din Convenția de la Haga, se dispune numai în cazul în care

pedepsele aplicate prin hotărârea penală străină sunt incompatibile sub

aspectul naturii și duratei cu legislația penală română.

De asemenea, dispozițiile

legale sus-menționate, referitoare la substituire, sunt incidente și în cazul

incompatibilității pedepsei rezultante cu legislația penală română, respectiv

cu disp. art. 34 alin. (2) C. pen., potrivit cărora pedeapsa rezultantă nu

poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiuni

concurente.

Reține Înalta Curte

că nici una din aceste situații de incompatibilitate nu se regăsește în cauza

dedusă judecății astfel încât instanța de fond să fie obligată să procedeze la

substituirea pedepselor neexecutate cât timp pedepsele de 9 ani închisoare și

respectiv, 1 an închisoare aplicare de autoritățile judiciare din Republica

Moldova corespund atât sub aspectul naturii cât și sub aspectul cuantumului cu

sancțiunile penale reglementate de Legea nr. 143/2000.

Mai mult decât atât

pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare stabilită de statul solicitant nu

depășește totalul celor două pedepse, fapt pentru care, reține Înalta Curte, că

dispozițiile art. 34 alin. (2) C. pen. au fost respectate în totalitate.

Dispozițiile art. 10

pct. 1 din Convenția de la Haga, invocate de instanța de fond în susținerea

soluției pronunțate, nu sunt incidente în cauză întrucât, acest text de lege

este aplicabil fazei de executare a pedepsei, fază ce este guvernată în mod

indubitabil de legislația statului solicitat.

Este adevărat că

Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii privește conversiunea condamnării însă nu

trebuie să omitem că și în cazul acestei proceduri judiciare instanța învestită

cu soluționarea unei astfel de cereri se pronunță cu prioritate asupra

recunoașterii hotărârii pronunțate de statul solicitant pentru a putea să

producă efecte pe teritoriul statului solicitat, în sensul de a putea fi pusă

în executare.

Ca atare, și din

acest punct de vedere, luând în considerate dispozițiile Deciziei nr. 23 din 12

octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii potrivit cărora în soluționarea unei cereri având ca obiect

conversiunea condamnării, trebuie să se observe dacă felul pedepsei aplicate

pentru concursul de infracțiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu

legislația română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei

rezultante, pe calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de

condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român,

instanța de fond nu putea să modifice modul de stabilire a pedepsei rezultante.

Mai mult decât atât,

prin cererea adresată de autoritățile judiciare din Republica Moldova

autorităților competente din România, se solicită recunoașterea și punerea în

aplicare a sentinței de condamnare a numitului G.I. la pedeapsa de 10 ani

închisoare cu ispășirea pedepsei în penitenciar de tip închis, ori și din

această perspectivă, având în vedere solicitarea autorităților străine,

instanța de fond nu putea să modifice pedeapsa aplicată de statul străin.

Pentru toate

argumentele prezentate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. să admită recursul parchetului, va casa în parte

sentința atacată și în rejudecare va înlătura dispoziție de substituire a

pedepselor neexecutate și va dispune ca persoana solicitată să execute pedeapsa

de 10 ani închisoare.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței

penale nr. 263 din 24 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală,

privind persoana transferabilă G.I.

Casează în parte

sentința penală atacată și rejudecând în fond:

Înlătură dispoziția

de substituire a pedepselor neexecutate și dispune ca persoana solicitată să

execute pedeapsa de 10 ani închisoare în regimul unui penitenciar de tip închis

astfel cum a fost recunoscută prin sentința penală atacată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană transferabilă, în

sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 1 noiembrie 2013.

Procesat

de GGC - NN