ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3150/2013

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 182 din 22 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3571/104/2012, în baza art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D.M., la 1 an și 6 luni închisoare. În baza art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la 9 luni închisoare. În baza art. 277 alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990R., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

și art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la 7 luni închisoare. În baza art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare. În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii. În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare statului (200 RON avansați la urmărirea penală) din care 50 RON onorariu avocat oficiu conform delegației de asistență juridică obligatorie.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 237/P/2011 din 07 iunie 2012, în baza art. 262 pct. 1 lit. a), art. 228, art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului D.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 și art. 277 alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 R, cu aplic. art. 33 lit. a) și art. 37 lit. b) C. pen. Analizând actele și lucrările dosarului precum și întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, prin prisma declarației dată de inculpat în fața instanței și a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., aplicabile în cauză, instanța a reținut următoarea situație de fapt: La data de 21 aprilie 2009 inculpatul D.M. a preluat SC T.B. SRL cu sediul în comuna F., jud. Olt, înregistrată la O.R.C. din 30 aprilie 2009 având calitatea de administrator și deținând un capital majoritar de 99%. Ulterior, la data de 24 aprilie 2009, a preluat și SC W.G. SRL cu sediul social în comuna F., jud. Olt, la preluarea acestora declarând în mod neadevărat, pe propria răspundere că nu a fost condamnat anterior, pentru fapte care atrag incompatibilitatea administrării unei societăți comerciale, așa cum prevăd dispoz. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Aceste declarații au fost autentificate la notariat în 24 aprilie 2009 și depuse la ORC de pe lângă Tribunalul Argeș.

Mai mult decât atât. sediul celor două societăți a fost declarat, potrivit contractelor de comodat din data de 22 aprilie 2009 la domiciliul comun al inculpatului și soției acestuia D.G., respectiv în comuna F., sat F., jud. Olt. La data de 11 februarie 2010 și respectiv 26 februarie 2010, organele fiscale s-au deplasat la sediul astfel declarat al SC T.B. SRL, respectiv la domiciliul asociatului majoritar, inculpatul D.M., ocazie cu care nu au găsit nici o persoană și au constatat că nu se desfășoară activități economice la această locație, acesta nefiind în măsură a onora nici invitațiile adresate de aceleași organe fiscale. Fiind audiat, inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunilor așa cum au fost expuse în actul de sesizare, declarație în raport cu care instanța constată îndeplinite condițiile prev. de art. 345 C. proc.

pen., sub aspectul săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 și art. 277 alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, motiv pentru care va dispune condamnarea inculpatului la câte o pedeapsă cu închisoarea în limitele textelor legale incriminatoare. Astfel, instanța a reținut că inculpatul s-a sustras de la efectuarea verificărilor financiare în calitate de administrator al SC T.B. SRL și SC W.G.

SRL, prin declararea fictivă a sediului principal al celor două societăți (art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005), a făcut declarații inexacte cu rea-credintă în sensul că anterior nu a suferit condamnări pe baza cărora s-au făcut mențiuni în registrul comerțului (art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990) și a exercitat funcția de administrator cu încălcarea dispozițiilor legale privind incompatibilitatea (art. 276 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990).

Pentru existența infracțiunii prev. de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, instanța a reținut că anterior astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar a inculpatului, acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen., prin sentința penală nr. 1083 din 17 aprilie 2001 pronunțată de Judecătoria Ploiești fiind arestat în executarea acestei pedepse la data de 20 martie 2001. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 „nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru înșelăciune" iar potrivit art. 277 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 „administratorul care exercită funcția cu încălcarea dispozițiilor prezentei legi referitoare la incompatibilitate, se pedepsește cu pedeapsa prevăzută la alin. (1)". S-a reținut că pentru pedeapsa aplicată prin sentința anterior menționată, nu s-a împlinit termenul de reabilitare judecătorească având în vedere că ulterior, prin sentința penală 166 din 7 mai 2005 pronunțată de Judecătoria Caracal, definitivă prin decizia penală nr. 861 din 21 septembrie 2005 a Curții de apel Craiova, a fost din nou condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat prev. de art. 208 - 209 C. pen., așa încât potrivit art. 135 - 136 C. proc.

pen. termenul de reabilitare s-a socotit în raport de cea mai grea pedeapsă, calculându-se de la data când a luat sfârșit executarea ultimei condamnări, respectiv 15 iunie 2008, termenul de reabilitare urmând ase împlini deci, la data de 14 iunie 2014, data la care ar fi încetat interdicțiile și incapacitățile inculpatului ce au decurs din condamnările suferite, inclusiv aceea de a putea exercita funcția de administrator a unei societăți comerciale. Față de antecedentele penale ale inculpatului, astfel cum au fost anterior expuse, s-a reținut în sarcina acestuia starea de recidivă postexecutorie, infracțiunile fiind comise de inculpat mai înainte de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească pentru condamnările anterioare, așa încât va dispune condamnarea inculpatului la câte o pedeapsă cu închisoarea cu aplic.

art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen., acesta beneficiind de o reducere a limitelor de pedeapsă cu o treime. În considerarea dispozițiilor art. 72 C. pen., respectiv a dispozițiilor părții generale a C. pen., a limitelor de pedeapsă fixate în partea specială a acesteia, a gradului concret de pericol social a faptelor comise, dar și în raport de persoana inculpatului care deși este recidivist a recunoscut faptele comise, solicitând judecarea sa în baza probelor de la urmărirea penală, instanța aplicat acestuia câte o pedeapsă cu închisoarea apropiată de minimul special al pedepsei stabilit în conformitate cu art. 320 1 C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul D.M.

care a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul temeiniciei, solicitând reținerea de circumstanțe judiciare atenuante conform art. 74, 76 C. pen. și coborârea pedepsei sub minimul special redus, urmare aplicării disp. art. 320 1 C. proc. pen. Deși legal citat, inculpatul nu s-a prezentat la instanța de apel și nu a depus probe noi în dovedirea motivelor de apel. Examinând hotărârea atacată,în raport de actele și lucrările dosarului, de motivele invocate sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de apel constată că prima instanță a reținut o stare de fapt și o încadrare juridică în concordanță cu întreg probatoriul administrat în cauză, vinovăția inculpatului fiind dovedită inclusiv cu recunoașterea de către acesta a faptelor așa cum au fost descrise în rechizitoriu, acesta beneficiind de aplicarea procedurii simplificate prev. de art. 320 1 C. proc.

pen. În drept, fapta inculpatului de a se sustrage de la efectuarea verificărilor financiare și fiscale prin declarații fictive cu privire la sediile principale ori secundate ale societăților administrate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, infracțiune pentru care corect s-a dispus condamnarea. Fapta aceluiași inculpat care a făcut declarații inexacte, respectiv a declarat că nu a suferit condamnări, în baza acestor declarații făcându-se mențiune în registrul comerțului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, infracțiune pentru care corect s-a dispus condamnarea.

Fapta reținută în sarcina aceluiași inculpat care exercitat funcția de administrator a unei societăți comerciale cu încălcarea dispozițiilor legale privind incompatibilitățile produse de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 277 alin. (3) din Legea nr. 31/1990R, infracțiune pentru care corect s-a dispus condamnarea. Întrucât infracțiunile reținute în sarcina inculpatului se află în concurs real, în mod corect au fost reținute disp. art. 33 lit. a) C. pen. Totodată, din fișa de cazier a inculpatului s-a reținut că acesta se află în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul suferind începând cu anul 1989, numeroase condamnări, ultima condamnare fiind de 4 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 166/2005 a Judecătoriei Caracal, definitivă prin dec. pen.

nr. 861/2005 a Curții de Apel Craiova, pedeapsă în executarea căreia inculpatul a fost arestat la 15 iunie 2004 și liberat condiționat cu un rest de 477 zile neexecutate, la 23 februarie 2007. Sub aspectul criticilor formulate de către inculpat, văzând limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală specială, reduse în condițiile aplicării disp.art. 320 1 C. proc. pen.,dispozițiile art. 72 C. pen., instanța a preciat că pedepsele aplicate inculpatului corespund gradului de pericol social concret al faptelor reținute în sarcina acestuia, pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, putând duce la îndeplinirea scopului educativ și preventiv al pedepsei așa cum este el definit de art. 52 C. pen.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe judiciare atenuante este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblul sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. În cauză instanța de apel a constatat că nu se identifică și nici nu se probează împrejurări care pot fi reținute ca fiind circumstanțe judiciare atenuante în condițiile art. 74 C. pen. S-a reținut că, inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, nu se poate reține că acesta a avut o bună comportare anterior în societate.

Starea de recunoaștere și regret precum și starea de sănătate au fost avute în vedere de instanța de fond la aplicarea pedepselor, orientate spre minimul special. Recunoașterea faptelor de către inculpat a fost valorificată juridic prin reținerea disp. art. 320 1 C. proc. pen., astfel că în cauză, s-a apreciat că nu se poate reține și circumstanța judiciară atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen., neputând să se dea o dublă valență juridică aceleiași împrejurări. Sub aspectul pedepsei accesorii aplicate inculpatului, instanța a constatat că aceasta respectă principiul proporționalității, fiind în acord cu Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Neconstatând alte motive de nelegalitate, pentru aceste considerente, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul D.M. invocând cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Examinând decizie recurată prin prisma cricilor formulate, Înalta Curte, reține că recursul este nefondat pentru considerentele următoare: Unicul motiv de recurs referitor la greșita individualizare a pedepsei invocat de recurentul inculpat D.M. se dovedește, a fi, neîntemeiat. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Individualizarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci acesta este rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să-și schimbe comportamentul în sensul de a nu mai comite acte antisociale.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Ținând cont de cele expuse, se consideră, că pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen. pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

și art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen. și pedeapsa de 7 luni închisoare închisoare aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 277 alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/l990R., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (1) - (7) C. proc. pen.,nu se justifică a fi diminuate în raport de gradul de pericol social concret al faptelor, demonstrat prin modalitatea de comitere a acestora, de pluralitatea de infracțiuni și de perseverența infracțională a inculpatului, acesta fiind în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) C. pen., iar din fișa de cazier rezultă că inculpatul, începând cu anul 1989, a suferit numeroase condamnări. Cuantumul pedepselor a fost coborât sub minimul special, în condițiile aplicării disp.

art. 320 1 C. proc. pen., starea de recunoaștere și regret precum și starea de sănătate au fost avute în vedere de instanța de fond la aplicarea pedepselor, care oricum au fost orientate spre minimul special. Înalta Curte reține că inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, astfel că în procesul de individualizare a pedepsei, s-a stabilit în mod întemeiat executarea acesteia în detenție, în funcție de criteriile de individualizare privite cumulat și fără a se da prevalentă celor ce îl caracterizează pe inculpat, instanța de recurs considerând, în acord cu instanțele de fond și apel că nu trebuie nesocotită gravitatea faptelor săvârșite. perseverența infracțională rezultată de numeroasele condamnări anterioare,astfel că scopul preventiv educativ al pedepsei nu s-ar putea realiza prin suspendarea condiționată sau sub supraveghere a executării pedepsei, instanțele manifestând suficientă clemență prin cuantumul pedepselor aplicate.

Totodată, instanța de control judiciar nu a identificat împrejurări favorabile inculpatului care să poată fi reținute ca fiind circumstanțe judiciare atenuante în condițiile art. 74 și 76 C. pen. Pentru considerentele expusejn temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei penale nr. 26 din 25 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei penale nr. 26 din 25 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 16 octombrie 2013.