ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3150/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3150/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

În baza

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 182 din

22 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3571/104/2012, în

baza art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 37 lit. b)

C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (7) C. proc. pen., a fost condamnat

inculpatul D.M., la 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 48

alin. (1) din Legea nr. 26/1990 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (7) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la 9 luni închisoare.

În baza art. 277

alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990R., cu aplic. art.

37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (7) C. proc. pen., a fost

condamnat inculpatul la 7 luni închisoare.

În baza art. 33

alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite

pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an

și 6 luni închisoare.

În baza art. 71

C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării

pedepsei închisorii.

În baza art. 191

C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare

statului (200 RON avansați la urmărirea penală) din care 50 RON onorariu avocat

oficiu conform delegației de asistență juridică obligatorie.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Olt nr. 237/P/2011 din 07 iunie 2012, în baza art. 262 pct. 1 lit.

a), art. 228, art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a

dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare

de libertate, a inculpatului D.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped.

de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, art. 48 alin. (1) din Legea

nr. 26/1990 și art. 277 alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr.

31/1990 R, cu aplic. art. 33 lit. a) și art. 37 lit. b) C. pen.

Analizând actele

și lucrările dosarului precum și întregul material probator administrat în faza

de urmărire penală, prin prisma declarației dată de inculpat în fața instanței și

a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., aplicabile în cauză, instanța

a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 21

aprilie 2009 inculpatul D.M. a preluat SC T.B. SRL cu sediul în comuna F., jud.

Olt, înregistrată la O.R.C. din 30 aprilie 2009 având calitatea de administrator

și deținând un capital majoritar de 99%.

Ulterior, la data

de 24 aprilie 2009, a preluat și SC W.G. SRL cu sediul social în comuna F., jud.

Olt, la preluarea acestora declarând în mod neadevărat, pe propria răspundere că

nu a fost condamnat anterior, pentru fapte care atrag incompatibilitatea administrării

unei societăți comerciale, așa cum prevăd dispoz. art. 6 alin. (2) din Legea nr.

31/1990.

Aceste declarații

au fost autentificate la notariat în 24 aprilie 2009 și depuse la ORC de pe lângă

Tribunalul Argeș.

Mai mult decât

atât. sediul celor două societăți a fost declarat, potrivit contractelor de comodat

din data de 22 aprilie 2009 la domiciliul comun al inculpatului și soției acestuia

D.G., respectiv în comuna F., sat F., jud. Olt.

La data de 11

februarie 2010 și respectiv 26 februarie 2010, organele fiscale s-au deplasat la

sediul astfel declarat al SC T.B. SRL, respectiv la domiciliul asociatului majoritar,

inculpatul D.M., ocazie cu care nu au găsit nici o persoană și au constatat că nu

se desfășoară activități economice la această locație, acesta nefiind în măsură

a onora nici invitațiile adresate de aceleași organe fiscale.

Fiind audiat,

inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunilor așa cum au fost expuse în actul

de sesizare, declarație în raport cu care instanța constată îndeplinite condițiile

prev. de art. 345 C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor

prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, art. 48 alin.

(1) din Legea nr. 26/1990 și art. 277 alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 31/1990, motiv pentru care va dispune condamnarea inculpatului la

câte o pedeapsă cu închisoarea în limitele textelor legale incriminatoare.

Astfel, instanța

a reținut că inculpatul s-a sustras de la efectuarea verificărilor financiare în

calitate de administrator al SC T.B. SRL și SC W.G. SRL, prin declararea fictivă

a sediului principal al celor două societăți (art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea

nr. 241/2005), a făcut declarații inexacte cu rea-credintă în sensul că anterior

nu a suferit condamnări pe baza cărora s-au făcut mențiuni în registrul comerțului

(art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990) și a exercitat funcția de administrator

cu încălcarea dispozițiilor legale privind incompatibilitatea (art. 276 alin.

(3) din Legea nr. 31/1990 rap. la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990).

Pentru existența

infracțiunii prev. de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, instanța a reținut

că anterior astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar a inculpatului, acesta

a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen., prin sentința penală nr.

1083 din 17 aprilie 2001 pronunțată de Judecătoria Ploiești fiind arestat în executarea

acestei pedepse la data de 20 martie 2001.

Potrivit art.

6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 „nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit

legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru înșelăciune" iar

potrivit art. 277 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 „administratorul care exercită

funcția cu încălcarea dispozițiilor prezentei legi referitoare la incompatibilitate,

se pedepsește cu pedeapsa prevăzută la alin. (1)".

S-a reținut că

pentru pedeapsa aplicată prin sentința anterior menționată, nu s-a împlinit termenul

de reabilitare judecătorească având în vedere că ulterior, prin sentința penală

166 din 7 mai 2005 pronunțată de Judecătoria Caracal, definitivă prin decizia penală

nr. 861 din 21 septembrie 2005 a Curții de apel Craiova, a fost din nou condamnat

la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de

furt calificat prev. de art. 208 - 209 C. pen., așa încât potrivit art. 135 - 136

C. proc. pen. termenul de reabilitare s-a socotit în raport de cea mai grea pedeapsă,

calculându-se de la data când a luat sfârșit executarea ultimei condamnări, respectiv

15 iunie 2008, termenul de reabilitare urmând ase împlini deci, la data de 14

iunie 2014, data la care ar fi încetat interdicțiile și incapacitățile inculpatului

ce au decurs din condamnările suferite, inclusiv aceea de a putea exercita funcția

de administrator a unei societăți comerciale.

Față de antecedentele

penale ale inculpatului, astfel cum au fost anterior expuse, s-a reținut în sarcina

acestuia starea de recidivă postexecutorie, infracțiunile fiind comise de inculpat

mai înainte de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească pentru condamnările

anterioare, așa încât va dispune condamnarea inculpatului la câte o pedeapsă cu

închisoarea cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (1)

- (7) C. proc. pen., acesta beneficiind de o reducere a limitelor de pedeapsă cu

o treime.

În considerarea

dispozițiilor art. 72 C. pen., respectiv a dispozițiilor părții generale a C.

pen., a limitelor de pedeapsă fixate în partea specială a acesteia, a gradului concret

de pericol social a faptelor comise, dar și în raport de persoana inculpatului care

deși este recidivist a recunoscut faptele comise, solicitând judecarea sa în baza

probelor de la urmărirea penală, instanța aplicat acestuia câte o pedeapsă cu închisoarea

apropiată de minimul special al pedepsei stabilit în conformitate cu art. 320

1

C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul D.M. care a criticat hotărârea instanței de

fond sub aspectul temeiniciei, solicitând reținerea de circumstanțe judiciare atenuante

conform art. 74, 76 C. pen. și coborârea pedepsei sub minimul special redus, urmare

aplicării disp. art. 320

1

C. proc. pen.

Deși legal citat,

inculpatul nu s-a prezentat la instanța de apel și nu a depus probe noi în dovedirea

motivelor de apel.

Examinând hotărârea

atacată,în raport de actele și lucrările dosarului, de motivele invocate sub toate

aspectele de fapt și de drept, instanța de apel constată că prima instanță a reținut

o stare de fapt și o încadrare juridică în concordanță cu întreg probatoriul administrat

în cauză, vinovăția inculpatului fiind dovedită inclusiv cu recunoașterea de către

acesta a faptelor așa cum au fost descrise în rechizitoriu, acesta beneficiind de

aplicarea procedurii simplificate prev. de art. 320

1

C. proc. pen.

În drept, fapta

inculpatului de a se sustrage de la efectuarea verificărilor financiare și fiscale

prin declarații fictive cu privire la sediile principale ori secundate ale societăților

administrate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală

prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, infracțiune pentru care

corect s-a dispus condamnarea.

Fapta aceluiași

inculpat care a făcut declarații inexacte, respectiv a declarat că nu a suferit

condamnări, în baza acestor declarații făcându-se mențiune în registrul comerțului,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 48 alin. (1) din

Legea nr. 26/1990, infracțiune pentru care corect s-a dispus condamnarea.

Fapta reținută

în sarcina aceluiași inculpat care exercitat funcția de administrator a unei societăți

comerciale cu încălcarea dispozițiilor legale privind incompatibilitățile produse

de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii prev. de art. 277 alin. (3) din Legea nr. 31/1990R, infracțiune

pentru care corect s-a dispus condamnarea.

Întrucât infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului se află în concurs real, în mod corect au fost

reținute disp. art. 33 lit. a) C. pen.

Totodată, din

fișa de cazier a inculpatului s-a reținut că acesta se află în stare de recidivă

postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul suferind începând cu

anul 1989, numeroase condamnări, ultima condamnare fiind de 4 ani închisoare, aplicată

prin sentința penală nr. 166/2005 a Judecătoriei Caracal, definitivă prin dec. pen.

nr. 861/2005 a Curții de Apel Craiova, pedeapsă în executarea căreia inculpatul

a fost arestat la 15 iunie 2004 și liberat condiționat cu un rest de 477 zile neexecutate,

la 23 februarie 2007.

Sub aspectul criticilor

formulate de către inculpat, văzând limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală

specială, reduse în condițiile aplicării disp.art. 320

1

C. proc.

pen.,dispozițiile art. 72 C. pen., instanța a preciat că pedepsele aplicate inculpatului

corespund gradului de pericol social concret al faptelor reținute în sarcina acestuia,

pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, putând duce la îndeplinirea scopului educativ

și preventiv al pedepsei așa cum este el definit de art. 52 C. pen.

Recunoașterea

anumitor împrejurări ca circumstanțe judiciare atenuante este posibilă decât dacă

împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în

ansamblul sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului,

încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface

în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

În cauză instanța

de apel a constatat că nu se identifică și nici nu se probează împrejurări care

pot fi reținute ca fiind circumstanțe judiciare atenuante în condițiile art. 74

C. pen.

S-a reținut că,

inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, nu se poate reține că acesta

a avut o bună comportare anterior în societate.

Starea de recunoaștere

și regret precum și starea de sănătate au fost avute în vedere de instanța de fond

la aplicarea pedepselor, orientate spre minimul special.

Recunoașterea

faptelor de către inculpat a fost valorificată juridic prin reținerea disp.

art. 320

1

C. proc. pen., astfel că în cauză, s-a apreciat că nu se poate

reține și circumstanța judiciară atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen., neputând

să se dea o dublă valență juridică aceleiași împrejurări.

Sub aspectul pedepsei

accesorii aplicate inculpatului, instanța a constatat că aceasta respectă principiul

proporționalității, fiind în acord cu Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului

din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Neconstatând alte

motive de nelegalitate, pentru aceste considerente, în temeiul art. 379 pct. 1

lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul D.M. invocând cazul de casare prev. de

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Examinând decizie

recurată prin prisma cricilor formulate, Înalta Curte, reține că recursul este nefondat

pentru considerentele următoare:

Unicul motiv de

recurs referitor la greșita individualizare a pedepsei invocat de recurentul inculpat

D.M. se dovedește, a fi, neîntemeiat.

Potrivit art.

72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile

părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială,

de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Individualizarea

pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci acesta este rezultatul unui examen

obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli și criterii

precis determinate. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite

în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub

aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității

faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana

infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere

și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai

printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia

îi este destinată, pentru a fi ajutată să-și schimbe comportamentul în sensul de

a nu mai comite acte antisociale.

Exemplaritatea

pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea

sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta,

sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de

a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Ținând cont de

cele expuse, se consideră, că pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru

infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005 cu aplic.

art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (7) C. proc. pen. pedeapsa

de 9 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 48 alin. (1) din

Legea nr. 26/1990 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (7) C. proc. pen. și pedeapsa de 7 luni închisoare închisoare aplicată

pentru infracțiunea prev. de art. 277 alin. (1) și (3) rap. la art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 31/l990R., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (1) - (7) C. proc. pen.,nu se justifică a fi diminuate în raport de gradul

de pericol social concret al faptelor, demonstrat prin modalitatea de comitere a

acestora, de pluralitatea de infracțiuni și de perseverența infracțională a inculpatului,

acesta fiind în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) C.

pen., iar din fișa de cazier rezultă că inculpatul, începând cu anul 1989, a suferit

numeroase condamnări.

Cuantumul pedepselor

a fost coborât sub minimul special, în condițiile aplicării disp. art. 320

1

C. proc. pen., starea de recunoaștere și regret precum și starea de sănătate au

fost avute în vedere de instanța de fond la aplicarea pedepselor, care oricum au

fost orientate spre minimul special.

Înalta Curte reține

că inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, astfel că în procesul

de individualizare a pedepsei, s-a stabilit în mod întemeiat executarea acesteia

în detenție, în funcție de criteriile de individualizare privite cumulat și fără

a se da prevalentă celor ce îl caracterizează pe inculpat, instanța de recurs considerând,

în acord cu instanțele de fond și apel că nu trebuie nesocotită gravitatea faptelor

săvârșite. perseverența infracțională rezultată de numeroasele condamnări anterioare,astfel

că scopul preventiv educativ al pedepsei nu s-ar putea realiza prin suspendarea

condiționată sau sub supraveghere a executării pedepsei, instanțele manifestând

suficientă clemență prin cuantumul pedepselor aplicate.

Totodată, instanța

de control judiciar nu a identificat împrejurări favorabile inculpatului care să

poată fi reținute ca fiind circumstanțe judiciare atenuante în condițiile art. 74

și 76 C. pen.

Pentru considerentele

expusejn temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei

penale nr. 26 din 25 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru

cauze cu minori.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de

400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei penale nr. 26 din 25 ianuarie

2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în

ședință publică, azi 16 octombrie 2013.