ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1429/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1429/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 724/F din data de 23 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul

nr. 37591/3/2012, Tribunalul București, secția a II-a penală, în temeiul art.

403 C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinței

penale nr. 1336/2008 a aceleiași instanțe (rămasă definitivă prin Decizia

penală nr. 3272/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), formulată de

revizuentul condamnat P.F. (deținut în Penitenciarul Rahova) și l-a obligat pe

acesta, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 lei,

reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

Tribunalul, care a examinat cauza în Camera de Consiliu, fără citarea părților

și fără participarea procurorului, potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., a

constatat că, prin cererea înregistrată pe rolul său la data de 22 mai 2012,

condamnatul P.F. a solicitat revizuirea hotărârii anterior menționate, pe motiv

că pedeapsa de 7 de ani închisoare este prea mare în raport cu fapta săvârșită

și cu împrejurarea că a recunoscut comiterea acesteia, solicitând reducerea

acelei pedepse cu o treime, conform art. 320

1

C. proc. pen.

Tribunalul a apreciat inadmisibilă cererea

dedusă judecății, în considerarea următoarelor argumente:

Revizuirea a fost concepută ca o cale extraordinară

de atac, cu un obiectiv precis determinat: înlăturarea erorii judiciare

săvârșite de către instanța de judecată care a pronunțat hotărârea supusă

revizuirii.

Eroarea judiciară, constând în reținerea de

către instanța de judecată a unei stări de fapt care nu corespunde adevărului,

poate proveni din următoarele cauze: necunoașterea unor fapte sau împrejurări

esențiale; folosirea unor probe denaturate (prin mijlocirea unor activități

infracționale); corupția organelor judiciare care au cercetat sau judecat

cauza; existența unor hotărâri contradictorii (inconciliabile). Referitor la

cazurile de revizuire, legea procesual penală face distincție, pe de o parte,

între cazul de revizuire care constă în descoperirea unor fapte sau împrejurări

ce nu au fost cunoscute de către instanță la soluționarea cauzei [prevăzut de

art. 394 alin. (1) lit. a)], cazurile de revizuire care constau în denaturarea

unor elemente de probă, prin mijlocirea unor activități infracționale

[prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. b) și c)] și cazul de revizuire care

constă în reaua-credință (corupția) organelor judiciare care au cercetat sau

judecat cauza [prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. d)].

Cazul de la lit. a) constituie motiv de

revizuire numai dacă, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, se poate dovedi

netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de

condamnare. Cazurile de la lit. b), c) și d) constituie motive de revizuire

dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

Potrivit cazului de la lit. e), toate

hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.

În speță, prin Sentința penală nr. 1336/F din

data de 11 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a II-a penală, a

hotărât condamnarea inculpatului P.F., în temeiul art. 215

1

alin.

(1) și (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen., la pedepsele

de 12 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., fiind dedusă reținerea din data de

27/28 februarie 2001. S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) și b)

C. pen. în temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen., inculpatul P.F. și

inculpata F.M. (condamnată și ea la aceleași pedepse) au fost obligați, în

solidar, la plata sumei de 1.213.431,57 lei către partea civilă B.I.R., prin

lichidator judiciar R.V.A.I.S. SPRL.

În apel, prin Decizia penală nr. 146/A din

data de 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost

desființată, în parte, sentința penală anterior menționată și, în temeiul art.

215

1

alin. (1) și (2) cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a),

art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen., inculpații P.F. și F.M. au fost

condamnați la pedepsele de 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. S-a făcut aplicarea

art. 71 rap. la art. 64 lit. a) și b) C. pen. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

În recurs, prin Decizia nr. 3272 din data de

27 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

majorat pedeapsa principală aplicată fiecărui inculpat la 8 ani închisoare și a

înlăturat, din conținutul pedepsei accesorii, interzicerea dreptului prevăzut

de art. 64 lit. a) teza I C. pen., menținând celelalte dispoziții ale deciziei

penale atacate.

S-a reținut că, la data de 22 februarie 2001,

reprezentanții legali ai B.I.R. au depus o plângere penală împotriva

inculpaților P.F., F.M. și M.S., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 248, art. 215

1

și art. 249 C. pen. în perioada 01

noiembrie 1997 - 20 iulie 1999, inculpatul P.F. a deținut funcția de director

al Sucursalei Sf. Dimitrie din cadrul băncii, având ca principală atribuție de

serviciu coordonarea activității acelei sucursale și a unităților din

subordine, din punct de vedere financiar, economic și administrativ. În sarcina

inculpaților P.F. și F.M., s-a reținut că, în perioada 02 septembrie 1998 - 19

martie 1999, au cauzat băncii un prejudiciu în cuantum de 4.708.763.135 lei

(ROL), prin acordarea de credite "aparente" și emiterea unor ordine

de plată către terți, fără existența disponibilului în cont, pentru un număr de

șase societăți comerciale, reprezentate în fapt de inculpatul M.S., fără a se

respecta normele și procedurile bancare și fără existența unor garanții și

documente necesare acordării creditelor.

Din economia dispozițiilor art. 393 și art.

394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii, de cale extraordinară de

atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la

faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, din cauza

necunoașterii de către instanță a unor împrejurări de care depindea adoptarea

unei hotărâri conforme cu legea și cu adevărul. Din aceleași dispoziții,

rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârii în

care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește pe

cel condamnat pe nedrept.

Fiind o cale extraordinară de atac,

revizuirea poate privi exclusiv hotărârile menționate în art. 393 C. proc. pen.

și se poate întemeia numai pe cauzele prevăzute în art. 394 alin. (1) din

același cod, singurele apte să provoace o reexaminare în fapt a cauzei. O altă

interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, privitoare

la nerespectarea unor condiții formale de desfășurare a judecății sau la

raționamente jurisdicționale eronate, este exclusă, în raport cu dispozițiile

procesuale anterior menționate, dar și cu principiul statuat prin art. 129 din

Constituție, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea

procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Cu privire la

motivele invocate de revizuent, în sensul că, printr-o altă sentință penală,

s-au anulat înscrisurile falsificate, respectiv biletele la ordin și ordinele

de plată care au constituit materialul probator în cauză și că el nu cunoștea

intenția inculpatului M.S. de a frauda banca, Tribunalul a apreciat că nu se

circumscriu prevederilor art. 394 alin. (1) C. proc. pen., care cuprind

enunțiativ și limitativ cazurile legale de revizuire. Operația de anulare a

înscrisurilor falsificate este un act de justiție firesc, care, pe lângă

pedeapsa principală aplicată, tinde la restabilirea situației anterioare

săvârșirii infracțiunii, prin reinstaurarea ordinii de drept și înlăturarea din

circuitul civil a documentelor falsificate și folosite de inculpați în

activitatea infracțională. De asemenea, faptul că revizuentul P.F. nu a avut

cunoștință de intențiile sau de activitatea infracțională a condamnatului M.S.

ține strict de încadrarea juridică a faptei și de individualizarea judiciară a

pedepsei aplicate, acestea fiind aspecte asupra cărora atât instanța de fond,

cât și instanțele ierarhic superioare s-au pronunțat deja.

În speță, revizuentul nu a invocat elemente

de fapt noi, cu caracter informativ, ci a solicitat reanalizarea aceleiași

situații de fapt care a fost avută în vedere și de către instanțele care s-au

pronunțat anterior. Or, este inadmisibil să se obțină, pe calea revizuirii, o

prelungire a probațiunii pentru fapte deja cunoscute și verificate de către

instanțele care au soluționat cauza. Analiza coroborată a dispozițiilor

procesuale anterior menționate impune concluziile condiționării examinării

temeiniciei hotărârii atacate de exercitarea cererii de revizuire în condițiile

legii și respingerii, ca inadmisibilă, a unei astfel de cereri, în situația

exprimării de către partea interesată a unei simple nemulțumiri cu privire la

hotărârea a cărei retractare se cere sau în aceea a afirmării generice a

nelegalității și netemeiniciei acesteia, pentru motive neîncadrabile în

dispozițiile respective.

Tribunalul a mai constatat că, prin cererea

cu care a fost sesizat, s-a solicitat revizuirea hotărârii de condamnare și sub

aspectul laturii civile, în ceea ce privește cuantumul sumei la plata căreia

revizuentul a fost obligat, în solidar cu inculpata F.M., pe motiv că ar exista

două sentințe definitive, prin care trei inculpați sunt obligați la plata

aceleiași sume de bani.

Referitor la acest motiv, Tribunalul a

apreciat că este nefondat, având în vedere că, în cuprinsul hotărârii a cărei

revizuire se solicită (Sentința penală nr. 1336/2008, definitivă prin Decizia

penală nr. 3272 din 27 septembrie 2011), se face referire la disjungerea cauzei

privind pe inculpații P.F. și F.M. de cauza privindu-l pe inculpatul M.S., care

a fost judecată prin Sentința penală nr. 1133/2004 a Tribunalul București,

secția I penală, (rămasă definitivă prin neapelare la data de 21 ianuarie

2005), în sensul condamnării acestuia pentru comiterea infracțiunilor prevăzute

de art. 26 rap. la art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen., art. 282

alin. (1) și (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 215 alin. (1) și

(2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C.

pen.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel

în termenul legal (la data de 30 octombrie 2012) revizuentul P.F.

Cererea de apel (inițial nemotivată în scris)

a fost înaintată de Tribunal și înregistrată pe rolul acestei Curți la data de

06 noiembrie 2012. Prin motivele scrise de apel depuse la data de 28 noiembrie

2012, susținute întocmai cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 03

decembrie 2012 (consemnate în încheierea de amânare a pronunțării), revizuentul

apelant, care a beneficiat de asistența juridică a apărătorului său ales, pe de

o parte, a invocat greșita reținere de către prima instanță a motivelor pe care

s-a întemeiat cererea sa de revizuire, iar, pe de altă parte, a reiterat

susținerea privind incidența în speță a cazurilor de revizuire prevăzute de

art. 394 alin. (1) lit. c) și e) C. proc. pen., pe motiv că hotărârea

definitivă prin care a fost condamnat s-a întemeiat pe înscrisuri (ordine de

plată și bilete la ordin) declarate false printr-o altă hotărâre definitivă,

pronunțată tot de o instanță penală și respectiv pe motiv că cele două hotărâri

sunt inconciliabile, pe latură civilă, întrucât au fost acordate, de două ori,

aceleiași părți civile, despăgubiri în sume aproape identice, la care au fost

obligați, în mod separat, trei inculpați.

În raport cu aceste motive, revizuentul

apelant a solicitat desființarea în întregime a sentinței penale atacate și, în

rejudecarea cauzei de către instanța de apel, admiterea în principiu a cererii

de revizuire, suspendarea executării hotărârii definitive supuse revizuirii,

constatarea existenței unei erori de fapt la pronunțarea acesteia și achitarea

sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, în

raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, potrivit art. 371 alin.

(2) C. proc. pen., sub toate aspectele cauzei deduse judecății, Curtea a

constatat că apelul cu care a fost sesizată este nefondat, pentru

considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:

Prin Rechizitoriul nr. 76/P/2001 din data de

10 mai 2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a

dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.F., pentru săvârșirea

infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată

[prevăzută de art. 215

1

alin. (1) și (2) cu aplic. art. 41 alin. (2)

și art. 75 lit. a) C. pen.], a inculpatului M.S., pentru săvârșirea

infracțiunilor de complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de grave,

în formă continuată [prevăzută de art. 26 rap. la art. 215

1

alin.

(1) și (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen.], de fals

material în înscrisuri oficiale, în formă continuată [prevăzută de art. 288

alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.] și de uz de fals, în formă

continuată [prevăzută de art. 291 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.] și a

inculpatei F.M., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare

cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată [prevăzută de art. 26 rap.

la art. 215

1

alin. (1) și (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 75

lit. a) C. pen.]. Prin încheierea din data de 13 septembrie 2004, pronunțată în

Dosarul nr. 2919/2002, Tribunalul București, secția I penală, a dispus

disjungerea cauzei, în ceea ce îl privește pe inculpatul M.S., iar, ulterior,

prin Sentința penală nr. 1133/F din data de 15 septembrie 2004, pronunțată în

același dosar și rămasă definitivă prin neapelare la data de 21 ianuarie 2005,

a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina acestuia din

infracțiunile menționate în rechizitoriu în infracțiunile de complicitate la

delapidare cu consecințe deosebit de grave [prevăzută de art. 26 rap. la art.

215

1

alin. (1) și (2) C. pen.], falsificare de monede sau de alte

valori, în formă continuată [prevăzută de art. 282 alin. (1) și (2) cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen.] și înșelăciune, în formă continuată [prevăzută de

art. 215 alin. (1) și (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.], pentru care l-a

condamnat pe inculpatul respectiv la pedepsele principale de 12 ani închisoare,

5 ani închisoare și respectiv 5 ani închisoare, stabilind, în urma contopirii

acestora, să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 12 ani închisoare.

Prin aceeași sentință, în temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen.,

inculpatul M.S. a fost obligat la plata sumei de 11.934.315.567 lei (ROL), cu

titlu de despăgubiri, către partea civilă B.I.R. (prin lichidator SC R.V.A.

SA), iar, în temeiul art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea înscrisurilor

falsificate de acesta (constând în bilete la ordin și ordine de plată). În

privința inculpaților P.F. și F.M., judecarea cauzei a continuat, mai întâi, în

Dosarul nr. 5048/2004 al Tribunalului București, secția I penală (în care a

fost pronunțată Sentința penală nr. 361/F din data de 18 martie 2005, care a

fost desființată, în întregime, prin Decizia penală nr. 828/A din data de 27

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță), iar, apoi, în Dosarul

nr. 42377/3/2005 al Tribunalului București, secția a II-a penală, în care, prin

Sentința penală nr. 1336/F din data de 11 noiembrie 2008, s-a dispus

condamnarea celor doi inculpați, pentru infracțiunile menționate în

rechizitoriu, la pedeapsa principală de câte 12 ani închisoare fiecare. Prin

aceeași sentință, în temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen., cei doi

inculpați au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 1.213.431,57 lei

(RON), cu titlu de despăgubiri, către partea civilă B.I.R. (prin lichidator

R.V.A.I.S. SPRL).

În căile de atac promovate împotriva

sentinței de condamnare, prin Decizia penală nr. 146/A din data de 16 iunie

2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a redus pedeapsa

principală aplicată fiecăruia dintre cei doi inculpați la câte 5 ani

închisoare, prin reținerea în favoarea acestora a circumstanței atenuante

judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) din C. pen., menținând celelalte

dispoziții ale sentinței respective, iar, prin Decizia nr. 3272 din data de 27

septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a majorat

pedeapsa principală stabilită de către instanța de apel, în cazul fiecărui

inculpat, la câte 8 ani închisoare și a modificat conținutul pedepsei

accesorii, menținând, la rândul său, toate celelalte dispoziții din hotărârea

de condamnare.

Analiza considerentelor deciziilor pronunțate

în căile ordinare de atac au relevat că, dacă în apel inculpatul P.F. a

invocat, pe lângă nelegala sesizare a instanței de judecată, și apărări de fond

(cu privire la încadrarea juridică a faptei și la temeinicia acuzației),

solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., în recurs acesta a criticat numai individualizarea pedepsei

aplicate, solicitând stabilirea ei la o durată care să permită suspendarea sub

supraveghere a executării sale, conform art. 86

1

C. pen. De

asemenea, analiza considerentelor acelorași decizii, dar și ale sentinței

primei instanțe, a relevat că atât instanța de fond, cât și instanțele de

control judiciar ordinar au avut cunoștință de hotărârea definitivă prin care

s-a dispus condamnarea inculpatului M.S., pe care au menționat-o în hotărârile

lor.

Pornind de la aceste premise, Curtea a

constatat, în speță, cu privire la prima critică a revizuentului apelant, că

prima instanță, deși în partea introductivă a considerentelor sentinței

pronunțate a făcut referire la un motiv străin de cele pe care se întemeiază

cererea de revizuire dedusă judecății (cel mai probabil ca urmare a unei erori

materiale), ulterior a analizat ambele motive invocate în susținerea acelei

cereri și a prezentat argumentele în considerarea cărora a apreciat că acestea

nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) lit.

c) și e) C. proc. pen.

Referitor la motivele respective, Curtea a

constatat, asemenea primei instanțe, că acestea nu pot constitui fundament

pentru admiterea în principiu a căii extraordinare de atac promovate, întrucât,

într-adevăr, ele nu se încadrează în cazurile de revizuire invocate. În acest

sens, Curtea a menționat că, potrivit art. 394 alin. (1) lit. c) și alin. (3)

C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri penale definitive poate fi cerută

atunci când un înscris care a servit ca temei al acelei hotărâri a fost

declarat fals, iar reținerea înscrisului respectiv, ca mijloc de probă în

procesul penal, a condus la pronunțarea de către instanță a unei hotărâri

nelegale sau netemeinice, adică la rezolvarea greșită a fondului cauzei,

întrucât acel înscris a furnizat informații nereale cu privire la existența

faptei, la identitatea și vinovăția făptuitorului sau la individualizarea

pedepsei aplicate acestuia.

De asemenea, conform art. 395 alin. (1) și

(2) C. proc. pen., situația pe care se întemeiază cazul de revizuire analizat

(caracterul fals al unui înscris) trebuie dovedită printr-o hotărâre a

instanței sau prin ordonanța procurorului ori, dacă organele judiciare anterior

menționate nu au putut examina fondul acelei situații, aceasta se constată

chiar în procedura de revizuire.

Interpretarea coroborată a dispozițiilor

legale anterior menționate a condus la concluzia că, pentru a constitui temei

de revizuire a unei hotărâri penale, declararea ca fals a unui înscris ce a

servit ca mijloc de probă la pronunțarea acesteia trebuie să se fi realizat

ulterior rămânerii ei definitive sau, în cazul când acea declarare s-a realizat

anterior, ea să nu fi fost cunoscută instanței care a pronunțat hotărârea

definitivă, întrucât, în caz contrar, acea instanță trebuia să înlăture ea

înscrisul respectiv dintre mijloacele de probă avute în vedere la soluționarea

fondului cauzei.

Or, în speță, înscrisurile la care se face

referire în cererea de revizuire dedusă judecății au fost anulate, printr-o

hotărâre definitivă, în temeiul art. 348 C. proc. pen., pe motivul falsificării

lor de către un coinculpat (condamnat pentru infracțiunea de falsificare de

monede sau de alte valori), anterior pronunțării hotărârii de condamnare a

revizuentului apelant, iar acea împrejurare, deși nu a fost analizată în mod

explicit, a fost cunoscută, cu certitudine, de către toate instanțele care s-au

pronunțat pe fondul cauzei (în primă instanță și în cele două căi ordinare de

atac), fără a fi considerată însă, prin prisma întregului probatoriu

administrat, o cauză de înlăturare a răspunderii penale a acestuia, în

condițiile în care un astfel de motiv trebuia examinat și din oficiu de către

toate acele instanțe, chiar în lipsa invocării lui de către inculpatul P.F.

(care, niciodată, nu a făcut referire, în apărarea sa, la împrejurarea în

discuție, deși, în mod evident, hotărârea de condamnare a inculpatului M.S.,

trimis în judecată împreună cu el, îi era și lui cunoscută). Mai mult, astfel

cum, în mod corect, a evidențiat și prima instanță, anularea acelor înscrisuri

este consecința legală, impusă de dispozițiile imperative ale art. 348 C. proc.

pen., a condamnării inculpatului M.S. pentru o infracțiune de fals (în legătură

cu mai multe bilete la ordin și ordine de plată), în timp ce inculpatul P.F.

(în prezent revizuent) a fost condamnat pentru o infracțiune contra

patrimoniului băncii în care a deținut funcția de director al unei sucursale,

respectiv pentru infracțiunea de delapidare, care presupune alte elemente

constitutive, reținându-se că, prin eludarea normelor băncii, a dispus

alimentarea conturilor firmelor aparținând primului inculpat (considerat

complice și condamnat ca atare) cu sume provenite din fondul de creditare al

sucursalei pe care o conducea, creând aparența acordării unor credite pentru

care nu erau îndeplinite condițiile legale și nu erau depuse garanțiile

necesare, fapta fiind săvârșită în modalitatea traficării de bani în interesul

altuia.

Referitor la cel de-al doilea caz de

revizuire invocat, Curtea constată că acesta presupune, potrivit art. 394 alin.

(1) lit. e) C. proc. pen., existența a două sau mai multor hotărâri

judecătorești definitive care nu se pot concilia, situație care nu există în

speță, întrucât dispozițiile, pe latură civilă, ale Sentințelor penale nr.

1133/2004 a Tribunalului București, secția I penală, și respectiv nr. 1336/2008

a Tribunalului București, secția a II-a penală, nu sunt inconciliabile, astfel

cum, în mod eronat, a susținut revizuentul apelant.

Față de toate considerentele anterior expuse,

întrucât, asemenea primei instanțe, s-a reținut că motivele susținute de

revizuentul apelant nu se încadrează în cazurile de revizuire invocate de

acesta, astfel cum sunt prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. c) și e) C. proc.

pen., Curtea, având în vedere și Decizia nr. LX/2007 pronunțată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, a constatat că,

într-adevăr, cererea de revizuire dedusă judecății este inadmisibilă, fiind

împiedicată astfel, potrivit art. 403 alin. (1) și (3) C. proc. pen., admiterea

ei în principiu, iar, pe cale de consecință, și rejudecarea pe fond a cauzei și

suspendarea executării hotărârii definitive de condamnare (solicitate de

revizuentul apelant), întrucât, conform art. 404 alin. (1) din același cod,

aceste măsuri pot fi dispuse numai după admiterea în principiu a unei asemenea

cereri. Drept urmare, deoarece sentința penală atacată este legală și

temeinică, neconstatându-se, nici din oficiu, motive de desființare a acesteia,

s-a impus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat în cauză, în temeiul

art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii condamnatul

revizuent a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie sub aspectul greșitei respingeri a cererii, reiterând motivele

din cererea introductivă și apel.

Examinând recursul declarat de condamnatul

revizuent prin prisma cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Cazurile de revizuire sunt prevăzute strict

și limitativ de dispozițiile art. 394 C. proc. pen., acestea vizând

descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la

soluționarea cauzei; săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cauza a

cărei revizuire se cere, de către un martor, un expert sau un interpret;

declararea ca fiind fals a unui înscris care a servit ca temei al hotărârii a

cărei revizuire se cere, sau un membru al completului de judecată, procurorul

și persoana care a efectuat acte de cercetare penală să fi comis o infracțiune

în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; când două sau mai multe

hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

În cauză, susținerea condamnatului privind

incidența în speță a cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1)

lit. c) și e) C. proc. pen., pe motiv că hotărârea definitivă prin care a fost

condamnat s-a întemeiat pe înscrisuri (ordine de plată și bilete la ordin)

declarate false printr-o altă hotărâre definitivă, pronunțată tot de o instanță

penală și respectiv pe motiv că cele două hotărâri sunt inconciliabile, pe

latură civilă, întrucât au fost acordate, de două ori, aceleiași părți civile,

despăgubiri în sume aproape identice, la care au fost obligați, în mod separat,

trei inculpați, nu poate fi examinată în calea extraordinară de atac a

revizuirii deoarece, pe de o parte, aspectele invocate ce țin de fondul cauzei

nu constituie un fapt sau o împrejurare ce nu au fost cunoscute de instanță la

soluționarea cauzei, conform art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. iar, pe

de altă parte, (caracterul fals al unui înscris) trebuie dovedită printr-o

hotărâre a instanței sau prin ordonanța procurorului, potrivit dispozițiilor

art. 395 alin. (1) din același cod. Excepția prevăzută de art. 395 alin. (2) C.

proc. pen., în sensul că situațiile care constituie cazuri de revizuire se

constată în procedura de revizuire, se referă doar la ipoteza în care

instanțele judecătorești sau procurorul nu pot sau nu au putut examina fondul

cauzei, ceea ce nu este cazul în speță, în sentința de condamnare s-a făcut

vorbire despre acele înscrisuri, iar la soluționarea cauzei în care a fost

condamnat petentul, acesta nu a invocat această critică, de asemenea înscrisul

declarat ca fiind fals, nu a servit ca temei al hotărârii de condamnare a cărei

revizuire se cere.

Totodată, nici cel de-al doilea caz de

revizuire invocat, respectiv prev. de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.,

nu are incidență în cauză, întrucât la stabilirea prejudiciului, a fost avut în

vedere raportul de expertiză contabilă întocmit în faza de urmărire penală,

iar, la pronunțarea ultimei hotărâri, s-a ținut seama de raportul de expertiză

contabilă întocmit în cursul judecății (care a actualizat la zi valoarea acelui

prejudiciu), este conformă cu dispozițiile art. 1003 C. civ. (în reglementarea

în vigoare la data faptelor), potrivit cărora toți inculpații (participanți la

săvârșirea unei fapte ilicite) sunt ținuți solidar la plata despăgubirii către

persoana prejudiciată, ceea ce presupune că fiecare dintre ei poate fi obligat

la suportarea întregii despăgubiri, urmând ca, în cazul plății integrale,

inculpatul care face această plată să aibă deschisă calea unei acțiuni în

regres împotriva celorlalți inculpați, pentru suma corespunzătoare părții din

pagubă ce a fost cauzată prin contribuția fiecăruia. Totodată, plata întregii

despăgubiri de către unul dintre inculpați stinge obligația tuturor, astfel

încât, contrar celor susținute de revizuent, partea civilă nu poate beneficia

de o plată dublă, conform celor două sentințe, astfel cum în mod corect a

reținut instanța de apel.

Pentru aceste considerente, cum aspectele

invocate nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C.

proc. pen., văzând și prevederile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul revizuentului condamnat, pe

care îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat, în baza prev. art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

revizuentul condamnat P.F. împotriva Deciziei penale nr. 347/A din 10 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția I-a penală.

Obligă recurentul revizuent condamnat la

plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 aprilie

2013.

Procesat

de GGC - GV