ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5295/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5295/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 11

septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de

reclamantă, a pus în vedere pârâtei să depună la dosar procesul verbal de

contravenție, a prorogat discutarea cererii de conexare formulată de reclamantă

și a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita o cauțiune în

valoare de 500 lei și, totodată, a pus în vedere reclamantei să depună la dosar

dovada achitării acesteia până la următorul termen de judecată.

Prin

Sentința civilă nr. 6125 din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată,

cererea formulată de reclamanta SC L.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.V.,

privind suspendarea executării Ordinului nr. 1303 din 27 iunie 2012 emis de

pârâtă.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prezenta cauză nu are

ca obiect stabilirea legalității actului administrativ, dar o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ nu se poate baza pe elemente

exterioare celor supuse analizei de legalitate.

Împrejurările

de fapt și de drept concrete sunt supuse unei analize sumare, pentru a se

stabili la o primă vedere dacă sunt de natură să creeze o îndoială puternică

asupra legalității. Deci, aceste împrejurări trebuie să fundamenteze argumente

aparent valabile de nelegalitate.

Prin

Ordinul nr. 1303 din 27 iunie 2012, A.N.V. a dispus anularea autorizației de

comisionar în vamă nr. 500 din 5 iunie 2008 având ca titular reclamanta

SC L.P. SRL, în

temeiul prevederilor art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 110/2009 privind organizarea

și funcționarea A.N.V. și art. 581 lit. a) din Regulamentul de aplicare a C.V.R.

aprobat prin H.G. nr. 707/2006.

Curtea

de Apel a constatat că împrejurările de fapt și de drept invocate de reclamantă

prin acțiune nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Împrejurarea

că reclamantei i-a fost solicitată prezentarea în termen de 5 zile a

înscrisurilor justificative pentru îndeplinirea condiției prevăzute de art.

566 lit. b) din H.G. nr.

707/2006 nu constituie un indiciu temeinic de nelegalitate a actului

administrativ.

Instanța

de fond a constatat că executarea actului administrativ de anulare a

autorizației de comisionar în vamă este de natură să producă reclamantei un

prejudiciu material viitor, însă cele două condiții prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004 trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Împotriva

Sentinței civile nr. 6125 din 30 octombrie 2012 și a încheierii din 11

septembrie 2012 reclamanta SC L.P. SRL București a declarat recurs.

În

motivarea recursului se arată că în mod nelegal s-a dispus obligarea la plata

cauțiunii atât timp cat Ordinul a cărui anulare s-a solicitat este un act

administrativ, cererea fiind întemeiata pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

aspect reținut și în considerentele hotărârii recurate.

Î

n prezenta cauză se

solicită anularea unui act administrativ și nicidecum a unui act administrativ

fiscal în sensul art. 41 C. proc. fisc.

Recurenta

consideră că a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 566 lit.

b) din Regulamentuld aplicare a C.V.R.:

societatea deținând echipamentele necesare

descărcării, încărcării, manipulării, ambalării și dezambalării și prezentării

mărfurilor în vederea efectuării controlului vamal, precum și de personal

specializat pentru efectuarea acestor operațiuni, solicitându-se anularea

autorizației de comisionar, conf. art. 566 lit. b) din actul normativ mai sus

amintit.

Pârâta

nu a respectat termenul de 5 zile, acordat pentru a depune setul de înscrisuri

solicitat.

La

data de 11 iunie 2012, ca urmare a controlului efectuat de inspectorii A.N.V.

din data de 6 iunie 2012, a fost întocmit și remis procesul - verbal de constatare

a unei pretinse fapte contravenționale, respectiv că reclamanta nu ar deține „echipamentele

necesare descărcării, încărcării, manipulării, ambalării, dezambalării și

prezentării mărfurilor în vederea efectuării controlului vamal, precum și

personal specializat pentru efectuarea acestor operațiuni".

Agenții

constatatori au solicitat ca aceasta să facă dovada existentei echipamentelor

necesare efectuării controlului vamal, sub rezerva aplicării sancțiunii

prevăzute de art. 652 lit. c) din H.G. nr. 707/2006. Practic, autoritatea vamală

a apreciat că simpla imposibilitate de punere la dispoziție a echipamentelor

necesare efectuării controlului vamal, nu prezintă o abatere gravă ce ar

necesita aplicarea unei amenzi contravenționale.

În

urma adresei primite reclamanta a pus la dispoziția autorității vamale toate înscrisurile

solicitate, mai puțin scrisoarea de garanție.

Astfel,

la data

de 7 iunie 2012 s-a încheiat procesul - verbal nr. 491 din 7 iunie 2012 prin

care s-a solicitat ca în termen de 5 zile să se depună înscrisurile, care fac dovada

existenței echipamentelor de manipulare a mărfurilor, sub sancțiunea amenzii și

pe cale de consecință a retragerii autorizației de funcționare.

În

condițiile actuale, reclamanta - comisionar în vamă, se află în imposibilitatea

de a-și continua activitatea comercială acest fapt atrăgând după sine, în mod

obiectiv, pe zi ce trece sporirea insolvabilității societății. Având în vedere

contextul economic actual, măsura drastică dispusă de A. N.V. de anulare a

autorizației de funcționare și imposibilitatea societății de a-și desfășura

activitatea economică conduce fără niciun dubiu la intrarea acesteia în

faliment.

Prin

prisma anularii autorizației de funcționare, în baza unui act nelegal și abuziv,

se urmărește închiderea activității agentului economic, chiar dacă în urma

acțiunilor întreprinse de acesta la organele competente ar obține anularea

actului administrativ vătămător - Ordinul nr. 1303. Starea de inactivitate în

care se află și prelungirea acesteia fac practic imposibilă reluarea activității

economice chiar și după anularea Ordinului nr. 1303 deoarece se sporește starea

de insolvabilitate a comerciantului într-un context economic dificil, neputându-se

redresa.

Previzibilitatea

cu evidență a pagubei produse prin executarea imediată a deciziei atacate

rezultă atât din cuantumul datoriei, care este într-o continuă creștere cât și

prin raportare la cifra de afaceri a reclamantei, ca indicator principal al

puterii sale economice.

Recurenta

invocă în susținere și prevederile Recomandării nr. R/89/8 din 13 septembrie 1980

a Co.M.C.E. privind protecția jurisdicțională provizorie a persoanelor care

statuează că executarea imediată, deplină de acte administrative care au fost

contestate sau sunt pe cale de a fi atacate, poate, în anumite circumstanțe,

aduce atingere intereselor persoanelor într-un mod ireparabil care, pentru

motive de echitate, ar trebi să fie evitat pe cât posibil.

Examinând

cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Cu privire la

susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond în mod greșit a obligat-o

la plata unei cauțiuni în vederea suspendării actului atacat, Înalta Curte

constată că aceasta este neîntemeiată și nu poate fi primită, având în vedere că

în materie fiscală dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 se

completează cu prevederile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., astfel încât,

suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai după

depunerea unei cauțiuni.

Potrivit

dispozițiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, cu modificările si

completările ulterioare: „Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere

dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului

administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă

se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în

cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până

la 2.000 lei."

În

categoria acestui gen de norme derogatorii se încadrează și dispozițiile art. 215

C. proc. fisc. potrivit cărora introducerea contestației pe cale administrativă

de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, aceste dispoziții

neaducând atingere dreptului contribuabilului de a cerere suspendarea

executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii contenciosului administrativ

nr.  554/2004, condiționat însă, de depunerea unei cauțiuni.

Potrivit

dispozițiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., instanța competentă poate

suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul

sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în

bani, o cauțiune de până la 2000 lei.

Din

interpretarea logico - juridică a acestui text de lege, rezultă că depunerea

cauțiunii este o etapă prealabilă obligatorie pentru analizarea oportunității

suspendării actului administrativ, această condiție, impusă imperativ de lege,

trebuind a fi îndeplinită anterior dispunerii măsurii suspendării.

Având

în vedere și natura juridică a obligației de plată a cauțiunii, de garanție

pentru acoperirea pagubelor ce ar rezulta din luarea măsurii de suspendare,

legiuitorul a urmărit

să restrângă posibilitatea exercitării cu rea-credință a dreptului de a cere

suspendarea executării.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a apreciat că, în cauză,

nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea

actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este

echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul

național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea

executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de

conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu

caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanță a

interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind

subsumată principiului legalității.

Conform

art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La

modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine

justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice

aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu.

Altfel

spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act

administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În

acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității

administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze

dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege.

El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități

să fie în mod efectiv asigurată.

Pe

de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a

cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite

cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci,

în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea

condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această

obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în

anulare.

Condiția

existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru

a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a

actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia

necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate

în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a

prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului

administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare

sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată

că, în cauză, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția

de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza

pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Instanța

de control judiciar, în acord cu cele reținute de instanța de fond, apreciază

că cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării

imediate este îndeplinită.

Conform

art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Așadar,

paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea

efectelor unui act administrativ.

Însă,

pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ cele două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuie îndeplinite cumulativ.

În

cauza de față această cerință nu este satisfăcută.

Recurenta

a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea nr. 89/8

a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta

vizează sistemul de protecție care poate fi acordat luând în considerare

interesele relevante, respectiv ale societății, ale destinatarului actului și

ale terțelor persoane.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC L.P. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 6125

din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 mai 2013.