ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4986/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, reclamanta S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Sălaj, anularea Hotărârii nr. 6131/2010 emisă de pârâtă și

obligarea acesteia să-i recunoască, în temeiul O.G. nr. 105/1999 calitatea de

refugiat și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de acest act normativ

aprobat prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii,

reclamanta a pretins că în perioada septembrie 1940 - martie 1945, datorită

persecuțiilor etnice, a fost refugiată din localitatea de domiciliu, Fufez,

jud. Sălaj, în loc. Beiuș, jud. Bihor, îndeplinind astfel condițiile prev. de

Legea nr. 189/2000.

Prin întâmpinare,

pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea acțiunii deoarece

reclamanta nu a făcut dovada persecuției etnice a sa și a familiei sale.

instanțe

Prin Sentința nr. 647

din 4 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondată contestația formulată

de reclamanta S.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj,

împotriva Hotărârii nr. 6131/2010.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că la adoptarea Hotărârii nr.

6131/2010, autoritatea emitentă a avut în vedere împrejurarea că declarațiile

martorilor H.I. și L.V. care au atestat refugiul reclamantei nu sunt în măsură

să constituie temei al recunoașterii statutului de refugiat, iar mijloacele de

probă existente la dosarul cauzei nu probează însă că reclamanta se încadrează

în situațiile prevăzute de la art. 1 din O.G. nr. 105/1999 .

Astfel, prima

instanță a reținut că reclamanta nu se află în posesia unui document oficial

eliberat de autoritățile competente din care să reiasă calitatea sa ori a

părinților săi de refugiați pe motive etnice pentru perioada 6 septembrie 1940

- 6 martie 1945.

În ceea ce privește

declarațiile celor doi martori, H.I. și P.F., referitoare la plecarea

reclamantei în refugiu, Curtea de Apel a apreciat că se contrazic cu răspunsul la

interogatoriu al reclamantei în ce privește plasarea în spațiu a reclamantei la

momentul la care a intervenit pretinsul refugiu, conducând la ideea că martorii

nu cunoșteau familia reclamantei înainte de pretinsul refugiu și cu atât mai

puțin pe reclamantă care avea doar 4 ani la data ocupației hortiste.

S-a arătat în

considerentele sentinței atacate că declarațiile celor doi martori vor fi

înlăturate ca fiind irelevante, existând indicii că afirmațiile acestora sunt

subiective și făcute pro cauza doar în scopul recunoașterii în favoarea

reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel că reclamanta

nu a fost în măsură să dovedească cu certitudine cele invocate prin contestația

formulată.

de reclamantă

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta, considerând-o netemeinică și nelegală.

În motivarea căii de

atac, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins

acțiunea, pe motiv că declarațiile martorilor referitoare la localitatea din

care a plecat în refugiu, nu corespund cu ale sale, întrucât, așa cum a arătat,

în anul 1940 a plecat împreună cu familia sa din satul Fufez în comuna Halmașd.

E adevărat, a arătat reclamanta, că a amintit de comuna Marca jud. Sălaj,

întrucât acolo s-a născut.

În ceea ce privește

răspunsul său la interogatoriu, prin care a precizat că s-a refugiat din comuna

Marca, recurenta arată că nu a înțeles întrebarea instanței, crezând că

răspunde la o întrebare legată de locul nașterii sale.

În fine, recurenta a

susținut că instanța de fond nu a luat în considerare vârsta sa de 71 de ani,

starea de sănătate și nici faptul că fiind de naționalitate slovacă, nu

înțelege foarte bine limba română.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate

aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

și de drept relevante

Recurenta-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect

anularea Hotărârii nr. 6131/2010 emisă de pârâtă Casa Județeană de Pensii Sălaj

și obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiat și acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Prima instanță a

respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținând, în mod corect, atât

faptul că reclamanta nu a făcut dovada că a avut de suferit persecuții din

motive etnice care au determinat-o să se refugieze din localitatea de

domiciliu, cât și faptul că declarațiile martorilor nu se coroborează cu

răspunsurile reclamantei la interogatoriu.

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de

prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie

1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: [..] c)

a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul

textului de lege sus-menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele

care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care

au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca

de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut

de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Solicitantul

acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus-menționate trebuie să

facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens.

În conformitate cu

prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la

art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente

[

alin. (1)

]

sau, în lipsa

actelor oficiale, prin declarație cu martori

[

alin. (2)

]

.

În lipsa unor acte

oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, în

cauză s-a administrat proba cu martori, însă așa cum a constatat și instanța de

fond, declarațiile acestora referitoare la plecarea reclamantei în refugiu se

contrazic cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei, în sensul că deși

reclamanta a susținut că refugierea a avut loc din localitatea Marca, jud.

Sălaj în localitatea Beiuș, totuși martorii au declarat că reclamanta s-a

refugiat din localitatea Fufez, jud. Sălaj în Beiuș.

Înalta Curte

constată, în acord cu judecătorul fondului, că declarațiile martorilor denotă

faptul că aceștia nu cunoșteau familia reclamantei înainte de pretinsul refugiu

și cu atât mai puțin pe reclamantă care avea doar 4 ani la data ocupației

hortiste, fiind lipsite de relevanță susținerile recurentei referitoare la

vârsta sa de 71 de ani, starea de sănătate sau faptul că nu înțeles întrebările

instanței.

În mod corect a

apreciat Curtea de Apel Cluj că simpla susținere din partea martorilor, că au

cunoscut familia reclamantei și că au cunoștință de faptul că aceasta împreună

cu părinții lor, a suferit persecuții etnice în urma cărora au fost nevoiți să

se refugieze, în condițiile în care nu coincid cu declarațiile reclamantei, nu

este suficientă pentru a forma convingerea instanței.

Cum din declarațiile

martorilor, nu rezultă refugiul reclamantei, Înalta Curte apreciază că

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o

localitate în alta, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul

dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

soluției adoptate în recurs.

Având în vedere

considerentele menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.A. împotriva Sentinței civile nr. 647 din 4 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS