ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4986/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanta S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, anularea Hotărârii nr. 6131/2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască, în temeiul O.G. nr. 105/1999 calitatea de refugiat și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de acest act normativ aprobat prin Legea nr. 189/2000. În motivarea cererii, reclamanta a pretins că în perioada septembrie 1940 - martie 1945, datorită persecuțiilor etnice, a fost refugiată din localitatea de domiciliu, Fufez, jud. Sălaj, în loc.

Beiuș, jud. Bihor, îndeplinind astfel condițiile prev. de Legea nr. 189/2000. Prin întâmpinare, pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea acțiunii deoarece reclamanta nu a făcut dovada persecuției etnice a sa și a familiei sale. 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 647 din 4 noiembrie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanta S.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, împotriva Hotărârii nr. 6131/2010. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că la adoptarea Hotărârii nr. 6131/2010, autoritatea emitentă a avut în vedere împrejurarea că declarațiile martorilor H.I. și L.V. care au atestat refugiul reclamantei nu sunt în măsură să constituie temei al recunoașterii statutului de refugiat, iar mijloacele de probă existente la dosarul cauzei nu probează însă că reclamanta se încadrează în situațiile prevăzute de la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999 . Astfel, prima instanță a reținut că reclamanta nu se află în posesia unui document oficial eliberat de autoritățile competente din care să reiasă calitatea sa ori a părinților săi de refugiați pe motive etnice pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. În ceea ce privește declarațiile celor doi martori, H.I. și P.F., referitoare la plecarea reclamantei în refugiu, Curtea de Apel a apreciat că se contrazic cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei în ce privește plasarea în spațiu a reclamantei la momentul la care a intervenit pretinsul refugiu, conducând la ideea că martorii nu cunoșteau familia reclamantei înainte de pretinsul refugiu și cu atât mai puțin pe reclamantă care avea doar 4 ani la data ocupației hortiste.

S-a arătat în considerentele sentinței atacate că declarațiile celor doi martori vor fi înlăturate ca fiind irelevante, existând indicii că afirmațiile acestora sunt subiective și făcute pro cauza doar în scopul recunoașterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, astfel că reclamanta nu a fost în măsură să dovedească cu certitudine cele invocate prin contestația formulată. 3. Recursul declarat de reclamantă Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, considerând-o netemeinică și nelegală. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, pe motiv că declarațiile martorilor referitoare la localitatea din care a plecat în refugiu, nu corespund cu ale sale, întrucât, așa cum a arătat, în anul 1940 a plecat împreună cu familia sa din satul Fufez în comuna Halmașd.

E adevărat, a arătat reclamanta, că a amintit de comuna Marca jud. Sălaj, întrucât acolo s-a născut. În ceea ce privește răspunsul său la interogatoriu, prin care a precizat că s-a refugiat din comuna Marca, recurenta arată că nu a înțeles întrebarea instanței, crezând că răspunde la o întrebare legată de locul nașterii sale. În fine, recurenta a susținut că instanța de fond nu a luat în considerare vârsta sa de 71 de ani, starea de sănătate și nici faptul că fiind de naționalitate slovacă, nu înțelege foarte bine limba română. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 6131/2010 emisă de pârâtă Casa Județeană de Pensii Sălaj și obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Prima instanță a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținând, în mod corect, atât faptul că reclamanta nu a făcut dovada că a avut de suferit persecuții din motive etnice care au determinat-o să se refugieze din localitatea de domiciliu, cât și faptul că declarațiile martorilor nu se coroborează cu răspunsurile reclamantei la interogatoriu.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: [..] c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Din conținutul textului de lege sus-menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu.

Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice. Solicitantul acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus-menționate trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens. În conformitate cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [ alin. (1) ] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori [ alin. (2) ] . În lipsa unor acte oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, în cauză s-a administrat proba cu martori, însă așa cum a constatat și instanța de fond, declarațiile acestora referitoare la plecarea reclamantei în refugiu se contrazic cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei, în sensul că deși reclamanta a susținut că refugierea a avut loc din localitatea Marca, jud. Sălaj în localitatea Beiuș, totuși martorii au declarat că reclamanta s-a refugiat din localitatea Fufez, jud. Sălaj în Beiuș.

Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că declarațiile martorilor denotă faptul că aceștia nu cunoșteau familia reclamantei înainte de pretinsul refugiu și cu atât mai puțin pe reclamantă care avea doar 4 ani la data ocupației hortiste, fiind lipsite de relevanță susținerile recurentei referitoare la vârsta sa de 71 de ani, starea de sănătate sau faptul că nu înțeles întrebările instanței. În mod corect a apreciat Curtea de Apel Cluj că simpla susținere din partea martorilor, că au cunoscut familia reclamantei și că au cunoștință de faptul că aceasta împreună cu părinții lor, a suferit persecuții etnice în urma cărora au fost nevoiți să se refugieze, în condițiile în care nu coincid cu declarațiile reclamantei, nu este suficientă pentru a forma convingerea instanței.

Cum din declarațiile martorilor, nu rezultă refugiul reclamantei, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada susținerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere considerentele menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.A. împotriva Sentinței civile nr. 647 din 4 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS