ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamantul K.B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Baroul Mureș, prin Consiliul Baroului Mureș și U.N.B.R., prin Consiliul U.N.B.R., anularea Deciziei nr. 200 din 9 iunie 2011 a Consiliului U.N.B.R. și a Deciziei nr. 67 din 22 februarie 2011 a Consiliului Baroului Mureș; recunoașterea dreptului reclamantului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, ca avocat definitiv, precum și obligarea pârâților să emită decizia de primire a acestuia în profesia de avocat, cu scutire de examen, ca avocat definitiv, precum și decizia de înscriere în tabloul avocaților definitiv în Baroul Mureș în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În motivarea cererii s-a arătat că cererea prin care reclamantul a solicitat primirea în profesie cu scutire de examen a fost înregistrată la Baroul Mureș în data de 19 mai 2010, dată la care acesta îndeplinea condițiile prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, dar că, potrivit Hotărârii nr. 902 din 11 octombrie 2010 care a reglementat procedura de organizare a examenului de primire în profesie cu scutire de examen, nu este aplicabilă acestuia, întrucât este ulterioară depunerii cererii sale. S-a mai arătat că examenul de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, organizat la data de 4 februarie 2011 este lovit de nulitate absolută, întrucât contravine prev. art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/19955, în vigoare la data depunerii cererii sale.

Prin întâmpinare, pârâta Baroul Mureș a solicitat respingerea acțiunii. Prin Sentința nr. 222 din 31 octombrie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată și precizată de reclamantul K.B.G., împotriva pârâților Baroul Mureș și U.N.B.R.; - a recunoscut dreptul reclamantului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, ca avocat definitiv, - a obligat pârâții să emită, pentru reclamant, decizia de primire în profesie cu scutire de examen, ca avocat definitiv, precum și decizia de înscriere în Tabloul avocaților definitivi din Baroul Mureș, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, - a respins petitele privind anularea Deciziei nr. 200 din 09 iunie 2011 a C.U.N.B.R.

și a Deciziei nr. 67 din 22 februarie 2011 a Consiliului Baroului Mureș, - a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 4,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele: Referitor la petitul privind anularea deciziilor atacate, Curtea a apreciat că aceste hotărâri au fost adoptate în cadrul procedurii de organizare a examenului de primire în profesie, cu scutire de examen, reglementată de Hotărârea nr. 902/2010 a U.N.B.R., fiind de observat că reclamantul s-a prezentat, potrivit acțiunii proprii, la acest examen, respectiv a înțeles să se supună procedurii reglementată de Hotărârea nr. 902/2010 a U.N.B.R.

Instanța a apreciat că, astfel, motivul pentru care a solicitat anularea acestor două acte administrative, și anume îndeplinirea condițiilor prev. de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, nu poate să conducă la sancțiunea solicitată, dat fiind faptul că această cauză juridică a acțiunii (aplicabilitatea disp. art. 16 alin. (2) lit. b) din Lege), vizează celelalte două petite, și anume recunoașterea dreptului reclamantului de a fi primit în profesie, cu scutire de examen, ca avocat definitiv și respectiv obligarea pârâților să emită decizia de înscriere a reclamantului în Tabloul avocaților definitivi. Pentru aceste considerente, Curtea a respins aceste petite ca nefondate, procedând la cercetarea celorlalte două petite, prin prisma îndeplinirii de către reclamant, la data depunerii cererii, respectiv 3 februarie 2010, a condițiilor prev. de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în forma aplicabilă la acea dată.

Instanța a reținut că, în speță, chestiunea dedusă judecății este reprezentată de admisibilitatea sau nu a pretenției reclamantului de a solicita obligarea pârâților să emită decizia de primire a acestuia în profesia de avocat, cu scutire de examen, ca avocat definitiv, precum și decizia de înscriere în tabloul avocaților definitiv în Baroul Mureș.

S-a mai reținut de către instanță că textele de lege invocate prin întâmpinare, și anume prevederile cuprinse în art. 21 din Statut și cele ale Hotărârii nr. 902/2010 a U.N.B.R., nu sunt aplicabile în cauză, că potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, la cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat, că, potrivit acestui ultim text de lege, este de observat că legiuitorul nu a instituit condiția ca cei 10 ani, care reprezintă vechime în funcții juridice de natura celor enumerate mai sus, să aibă un caracter continuu, astfel că, per a contrario, este admisibil ca solicitantul să facă dovada îndeplinirii condiției celor 10 ani, care pot fi formați din perioade separate, dar care sunt însumate să conducă la această perioadă de timp.

Instanța a apreciat că, între dispozițiile indicate de pârâți din cuprinsul Statutului profesiei de avocat (art. 21), cele cuprinse la alin. (2), și care prevăd că „în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen consiliul baroului poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat”, reprezintă o veritabilă adăugare la lege și, mai mult, introduc arbitrariul în soluționarea cererilor de natura celei formulate de reclamant.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că, în ceea ce privește Hotărârea nr. 902 din 11 septembrie 2010, la care s-a făcut referire de către pârâți, este de observat că aceasta nu era în vigoare la data soluționării cererii reclamantului, fiind adoptată doar la data de 11 septembrie 2010. Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că aceste din urmă două petite ale acțiunii (recunoașterea dreptului de a fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen și obligarea pârâților să emită decizia de primire în profesie în aceste condiții) vor fi admise ca atare. La pronunțarea soluției, instanța de fond a avut în vedere faptul că în același sens s-a pronunțat și instanța supremă prin Decizia nr. 2218 din 13 iunie 2006, a secției de contencios administrativ și fiscal, care a statuat că prin afirmarea principiului nediscriminării, organul de conducere al U.A.R.

recunoaște așadar, inexistența oricăror restricții la primirea în profesia de avocat, cu scutire de examen a reprezentanților celorlalte profesii juridice, inclusiv a polițiștilor ce au o vechime de cel puțin 10 ani în oricare dintre profesiile arătate și desigur, experiență profesională. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., precum și culpa procesuală a pârâților, care s-au opus admiterii acțiunii introductive, Curtea a acordat cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, ca urmare a demersului judiciar al acestuia. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Baroul Mureș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea primei instanțe este criticabilă, în primul rând, în lumina prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât lipsesc motivele care au determinat instanța să respingă argumentele formulate de recurent în întâmpinare, cu privire la aplicabilitatea art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în condițiile în care, la momentul la care reclamantul a formulat cererea de primire în profesie cu scutire de examen, acest text de lege nu mai era în vigoare. Arată recurentul că instanța de fond a analizat argumentele invocate de către reclamant, referitoare la încălcarea dreptului său de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, în condițiile în care a fost declarat respins la interviul organizat în acest scop, că art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în forma de care se prevalează reclamantul, a fost aplicabil până la data intrării în vigoare a Legii 270/2010, publicată în M. Of.

nr. 872/2010, adică 31 decembrie 2010, iar începând cu această dată primirea în profesia de avocat se realizează doar în baza unui examen organizat de U.N.B.R., cel puțin anual și la nivel național. Prin urmare, recurentul apreciază că la data la care reclamantul a formulat cererea de primire în profesie, cu scutire de examen, în calitate de avocat stagiar - adică 28 ianuarie 2011- art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, de care reclamantul se prevalează, nu mai era în vigoare, iar Legea nr. 51/1995, în forma sa de după data de 31 decembrie 2010, nu mai prevedea posibilitatea primirii în profesie cu scutire de examen nici la alte articole.

Subliniază recurentul că cererea reclamantului din 19 mai 2010, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (2), a primit o soluție negativă la data de 3 ianuarie 2011, dată la care i s-a pus în vedere că poate opta pentru introducerea unei noi cereri, de primire în profesie ca avocat stagiar, că reclamantul a formulat cererea din 28 ianuarie 2011 și s-a prezentat la interviul organizat în acest scop și că, în opinia sa, procedura de față a fost, prin urmare, declanșată împotriva Deciziei 67 din 22 februarie 2011. Ori, această din urmă decizie nu a fost dată pentru soluționarea cererii din 19 mai 2010, ci pentru soluționarea cererii din 28 ianuarie 2011, dată la care art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care prevedea primirea în profesie cu scutire de examen, nu mai era în vigoare.

Recurentul arată că aceste apărări ale sale nu au fost analizate de către instanța de fond și nu au primit o dezlegare, că hotărârea criticată nu conține nici un fel de răspuns referitor la aceste apărări, care au fost complet ignorate, deși erau esențiale în soluționarea cauzei (raportarea cererilor formulate de reclamant la normele legale în vigoare la momentul respectiv era, fără îndoială, o chestiune esențială, care necesita un răspuns), astfel că este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Mai arată recurentul că hotărârea primei instanțe este criticabilă în lumina prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile legale incidente.

În acest sens, recurentul arată că s unt nefondate toate considerațiile reclamantului referitoare la inexistența dreptului Baroului Mureș de a testa, în cadrul interviului, cunoștințele de specialitate legate de organizarea profesiei de avocat, că instanțele de judecată învestite cu astfel de cereri în perioada de haos legislativ din anii 2008 - 2010 au conturat o practică unitară, care a consacrat dreptul barourilor și U.N.B.R. de a testa cunoștințele persoanelor care doreau să intre în profesie cu scutire de examen, iar h otărârea criticată a reținut că prevederile art. 21 din Statutul profesiei de avocat reprezintă o veritabilă adăugare la lege și introduc arbitrariul în soluționarea cererilor de natura celei formulate de reclamant.

Arată recurentul că Statutul profesiei de avocat a fost adoptat de U.N.B.R. - persoană juridică de interes public constituită prin lege - și a fost publicat în M. Of., deci are valoarea unui act administrativ cu caracter normativ obligatoriu inclusiv pentru instanțele de judecată care trebuie să îl aplice, astfel că instanța de fond, nefiind investită cu o cerere de constatare a nelegalității prevederilor art. 21 din Statutul profesiei de avocat, nu avea dreptul de a se pronunța în sensul în care a făcut-o și de a declara art. 21 ca fiind o "veritabilă adăugare la lege". Ultima critică formulată de recurent este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. , având în vedere faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un f el cu privire la apărarea care viza caracterul supletiv și nu imperativ al art. 16 din legea nr. 51/1995.

În acest sens, arată recurentul că potrivit legii, și nu statutului, baroul avea dreptul de a controla accesul în profesie, că statutul profesiei a prevăzut posibilitatea testării cunoștințelor solicitanților cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat, nefiind admisibil ca solicitantul să nu facă dovada unor cunoștințe temeinice ale celor două acte normative pe care ar trebui să le respecte în exercitarea viitoarei profesii și că norma aplicabilă nu îl obligă să primească în profesie persoane aflate în situația reclamantului intimat.

Apreciază recurentul că instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra acestei apărări, deși era vorba și în acest caz de o chestiune esențială dedusă judecații și că l a lipsa de motivare cu privire la acest aspect se adaugă și aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de fond a interpretat textul supletiv al art. 16 alin. (2) ca fiind unul imperativ, obligând recurentul să îl primească în profesie pe reclamant, deși legea nu instituie o astfel de obligație. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților, cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului, potrivit cărora instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile legale incidente. Astfel, intimatul-reclamant a formulat la data 19 mai 2010 o cerere adresată Baroului Mureș, solicitând primirea în profesie cu scutire de examen în temeiul art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Prin Decizia nr. 67 din 22 februarie 2011, Consiliul Baroului Mureș a respins cererea de înscriere în barou cu scutire de examen, motivând că petentul nu cunoaște conținutul Legii nr. 51/1995, Statutul profesiei de avocat la un nivel care să permită exercitarea profesiei de avocat, apreciind că acesta nu a făcut dovada asimilării unor cunoștințe suficiente referitoare la legislația profesiei de avocat, cunoștințe care au fost verificate în scris. Prin Decizia C.U.N.B.R. nr. 200 din 9 iunie 2011 s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 67/2011 a Consiliului Baroului Mureș.

La data formulării cererii de primire în profesie de către intimat art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat avea următorul cuprins: „(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen: b)cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat”. Ulterior, prin Statutul profesiei de avocat, la art. 21 alin. (2) s-a adăugat că „în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen, consiliul baroului poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat”.

Prin Hotărârea nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului U.N.B.R., care la pct. 5 detaliază procedura de verificare a cunoștințelor privind legislația specifică profesiei de avocat, se mai adaugă suplimentar și că „Rezultatul verificării cunoștințelor poate determina respingerea cererii de primire în profesie cu scutire de examen”. Jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, mai ales după pronunțarea hotărârii C.E.D.O. din data de 27 ianuarie 2009, care semnala divergențele de jurisprudență, a fost în sensul că impunerea unor condiții suplimentare celor indicate în art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 precitat, conturează excesul de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Concret, în privința practicii administrative de a realiza verificarea cunoștințelor specifice profesiei pe calea unei testări scrise cu barem și punctaj minim de promovare, care în realitate reprezintă un examen, instanța supremă s-a pronunțat în sensul că în acest mod este golită de conținut prevederea legală și, contrar susținerilor recurentului, această practică s-a menținut și după adoptarea Hotărârii nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului U.N.B.R. Referitor la motivul de recurs privind interpretarea greșită de către instanța de fond a prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, Înalta Curte reține că sintagma utilizată de legiuitor „poate fi primit în profesie cu scutire de examen”, nu poate fi interpretată ca instituind o simplă vocație.

Câtă vreme intimatul care a formulat cererea de primire în profesie cu scutire de examen îndeplinește condițiile expres arătate la lit. b), respectiv a exercitat funcția de consilier juridic peste 10 ani și nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care să îl facă nedemn pentru profesia de avocat, în sensul explicitat la art. 13 din același act normativ, el are un drept subiectiv de a fi primită în profesie, drept care nu poate fi îngrădit decât pentru motive temeinice, proporționale cu scopul urmărit de recurent în organizarea profesiei de avocat. Din analiza art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată se constată că singurul motiv pentru care poate fi respinsă cererea ar fi neîndeplinirea condiției de vechime cerută de lege și încetarea activității din una din funcțiile enumerate în cuprinsul său, din motive disciplinare, care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.

Este adevărat că art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat prevede că, în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen, Consiliul Baroului poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat, însă această prevedere nu trebuie înțeleasă în sensul conferirii dreptului de a organiza o testare a solicitanților sub forma unui examen scris. A primi o asemenea interpretare realizată de autoritățile intimate, înseamnă a goli de conținut și de eficiență prevederea respinsă în art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995. Prin Hotărârea nr. 902/2010 prin care s-a aprobat „Ghidul de bună practică privind procedura soluționării transparente a cererilor de primire în profesia de avocat cu scutire de examen”, nu sunt stabilite modul de notare sau termenele, acestea fiind lăsate la latitudinea barourilor.

De altfel, trebuie precizat că practica Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal, în materia interpretării dispozițiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 și a art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat este constantă în a aprecia că, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, respingerea cererii de primire în profesie cu scutire de examen pe motiv că nu a fost promovată cerința verificării cunoștințelor solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat sau neprezentarea la examen constituie o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorităților.

Față de această practică constantă și în lipsa unor argumente consistente care să justifice declanșarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la soluții contrare care au ca efect încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, Înalta Curte reține că prin impunerea unui test scris pentru admiterea cererii de primire în profesia de avocat, practic cererea de primire în profesia de avocat cu scutire de examen se transformă într-una cu susținerea unui examen scris, fiind instituită astfel o nouă condiție în afara celor stabilite de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Consideră Înalta Curte că dreptul de apreciere al barourilor nu poate fi justificat prin instituirea unor proceduri și condiții care adaugă la condițiile prevăzute de Legea cadru. Această condiție impusă de verificare a cunoștințelor cu privire la organizarea și exercitarea profesiei este exacerbată și disproporționată, în raport cu condițiile stabilite prin lege și care, fără îndoială, sunt condiții obiective (vechime în magistratură, consilier juridic, nu au existat motive disciplinare care să-l facă nedemn pentru profesia de avocat) și prevalează în mod firesc unor aprecieri subiective privind verificarea cunoștințelor despre câteva acte normative, fie ele și despre organizarea profesiei de avocat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Baroul Mureș împotriva Sentinței nr. 222 din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.