ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 416/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, astfel cum a fost

precizată, reclamantul K.B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Baroul

Mureș, prin Consiliul Baroului Mureș și U.N.B.R., prin Consiliul U.N.B.R.,

anularea Deciziei nr. 200 din 9 iunie 2011 a Consiliului U.N.B.R. și a Deciziei

nr. 67 din  22 februarie 2011 a Consiliului Baroului Mureș; recunoașterea

dreptului reclamantului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de

examen, ca avocat definitiv, precum și obligarea pârâților să emită decizia de

primire a acestuia în profesia de avocat, cu scutire de examen, ca avocat

definitiv, precum și decizia de înscriere în tabloul avocaților definitiv în

Baroul Mureș în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În motivarea cererii

s-a arătat că cererea prin care reclamantul a solicitat primirea în profesie cu

scutire de examen a fost înregistrată la Baroul Mureș în data de 19 mai 2010, dată la care acesta îndeplinea condițiile prevăzute de art.

16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, dar că, potrivit Hotărârii nr. 902

din 11 octombrie 2010 care a reglementat procedura de organizare a examenului

de primire în profesie cu scutire de examen, nu este aplicabilă acestuia,

întrucât este ulterioară depunerii cererii sale.

S-a mai arătat că

examenul de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen, organizat la data

de 4 februarie 2011 este lovit de nulitate absolută, întrucât contravine prev. art.

16 alin. (2) din Legea nr. 51/19955, în vigoare la data depunerii cererii sale.

Prin întâmpinare,

pârâta Baroul Mureș a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința nr. 222

din 31 octombrie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte

cererea de chemare în judecată, formulată și precizată de reclamantul K.B.G.,

împotriva pârâților Baroul Mureș și U.N.B.R.;

- a recunoscut dreptul

reclamantului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, ca

avocat definitiv,

- a obligat pârâții

să emită, pentru reclamant, decizia de primire în profesie cu scutire de

examen, ca avocat definitiv, precum și decizia de înscriere în Tabloul

avocaților definitivi din Baroul Mureș, în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii,

- a respins petitele

privind anularea Deciziei nr. 200 din 09 iunie 2011 a C.U.N.B.R. și a Deciziei nr.

67 din 22 februarie 2011 a Consiliului Baroului Mureș,

- a obligat pârâții,

în solidar, la plata sumei de 4,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată

către reclamant.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la petitul

privind anularea deciziilor atacate, Curtea a apreciat că aceste hotărâri au

fost adoptate în cadrul procedurii de organizare a examenului de primire în

profesie, cu scutire de examen, reglementată de Hotărârea nr. 902/2010 a U.N.B.R.,

fiind de observat că reclamantul s-a prezentat, potrivit acțiunii proprii, la

acest examen, respectiv a înțeles să se supună procedurii reglementată de

Hotărârea nr. 902/2010 a U.N.B.R.

Instanța a apreciat

că, astfel, motivul pentru care a solicitat anularea acestor două acte

administrative, și anume îndeplinirea condițiilor prev. de art. 16 alin. (2) lit.

b) din Legea nr. 51/1995, nu poate să conducă la sancțiunea solicitată, dat

fiind faptul că această cauză juridică a acțiunii (aplicabilitatea disp. art. 16

alin. (2) lit. b) din Lege), vizează celelalte două petite, și anume

recunoașterea dreptului reclamantului de a fi primit în profesie, cu scutire de

examen, ca avocat definitiv și respectiv obligarea pârâților să emită decizia

de înscriere a reclamantului în Tabloul avocaților definitivi.

Pentru aceste

considerente, Curtea a respins aceste petite ca nefondate, procedând la

cercetarea celorlalte două petite, prin prisma îndeplinirii de către reclamant,

la data depunerii cererii, respectiv 3 februarie 2010, a condițiilor prev. de art.

16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în forma aplicabilă la acea dată.

Instanța a reținut

că, în speță, chestiunea dedusă judecății este reprezentată de admisibilitatea

sau nu a pretenției reclamantului de a solicita obligarea pârâților să emită

decizia de primire a acestuia în profesia de avocat, cu scutire de examen, ca

avocat definitiv, precum și decizia de înscriere în tabloul avocaților definitiv

în Baroul Mureș.

S-a mai reținut de

către instanță că textele de lege invocate prin întâmpinare, și anume

prevederile cuprinse în art. 21 din Statut și cele ale Hotărârii nr. 902/2010 a

U.N.B.R., nu sunt aplicabile în cauză, că

potrivit

prevederilor

art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995,

la cerere,

poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, cel care până la data

primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror,

notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și

dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn

pentru profesia de avocat, că, potrivit acestui ultim text de lege, este de

observat că legiuitorul nu a instituit condiția ca cei 10 ani, care reprezintă

vechime în funcții juridice de natura celor enumerate mai sus, să aibă un

caracter continuu, astfel că, per a contrario, este admisibil ca solicitantul

să facă dovada îndeplinirii condiției celor 10 ani, care pot fi formați din

perioade separate, dar care sunt însumate să conducă la această perioadă de

timp.

Instanța

a apreciat că, între dispozițiile indicate de pârâți din cuprinsul Statutului

profesiei de avocat

(art. 21), cele cuprinse la

alin. (2), și care prevăd că

„în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen consiliul

baroului poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la

organizarea și exercitarea profesiei de avocat”, reprezintă o veritabilă

adăugare la lege și, mai mult, introduc arbitrariul în soluționarea cererilor

de natura celei formulate de reclamant.

S-a mai reținut în

considerentele hotărârii atacate că, în ceea ce privește Hotărârea nr. 902 din 11

septembrie 2010, la care s-a făcut referire de către pârâți, este de observat

că aceasta nu era în vigoare la data soluționării cererii reclamantului, fiind

adoptată doar la data de 11 septembrie 2010.

Pe cale de

consecință, Curtea a apreciat că aceste din urmă două petite ale acțiunii

(recunoașterea dreptului de a fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen

și obligarea pârâților să emită decizia de primire în profesie în aceste

condiții) vor fi admise ca atare.

La pronunțarea

soluției, instanța de fond a avut în vedere faptul că în același sens s-a

pronunțat și instanța supremă prin Decizia nr. 2218 din 13 iunie 2006, a secției

de contencios administrativ și fiscal, care a statuat că prin afirmarea

principiului nediscriminării, organul de conducere al U.A.R. recunoaște așadar,

inexistența oricăror restricții la primirea în profesia de avocat, cu scutire

de examen a reprezentanților celorlalte profesii juridice, inclusiv a

polițiștilor ce au o vechime de cel puțin 10 ani în oricare dintre profesiile

arătate și desigur, experiență profesională.

Văzând și dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., precum și culpa procesuală a pârâților, care s-au opus

admiterii acțiunii introductive, Curtea a acordat cheltuielile de judecată

solicitate de reclamant, ca urmare a demersului judiciar al acestuia.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Baroul Mureș, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea primei instanțe este criticabilă, în

primul rând, în lumina prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât

lipsesc motivele care au determinat instanța să respingă argumentele formulate

de recurent în întâmpinare, cu privire la aplicabilitatea art. 16 alin. (2) din

Legea nr.

51/1995, în condițiile în care, la

momentul la care reclamantul a formulat cererea

de primire în profesie

cu scutire de examen, acest text de lege nu mai era în vigoare.

Arată

recurentul că instanța de fond a analizat argumentele invocate de către

reclamant, referitoare la încălcarea dreptului său de a fi primit în profesia

de avocat cu scutire de examen, în condițiile în care a fost declarat respins

la interviul organizat în acest scop, că

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în

forma de care se prevalează reclamantul, a fost aplicabil până la data intrării

în vigoare

a Legii 270/2010, publicată în M.

Of. nr. 872/2010, adică 31 decembrie 2010, iar începând cu

această dată

primirea în profesia de avocat se realizează doar în baza unui examen organizat

de U.N.B.R., cel puțin anual și la nivel național.

Prin urmare, recurentul

apreciază că la data la care reclamantul a formulat cererea de primire în

profesie, cu

scutire de examen, în calitate

de avocat stagiar - adică 28 ianuarie 2011- art. 16 alin. (2) din Legea nr.

51/1995, de care reclamantul se prevalează, nu mai

era în vigoare, iar Legea nr. 51/1995, în

forma sa de după data de 31

decembrie 2010, nu mai prevedea posibilitatea primirii în profesie cu scutire

de examen nici la alte articole.

Subliniază

recurentul că cererea reclamantului din 19 mai 2010, întemeiată pe prevederile art.

16 alin. (2), a primit o soluție negativă la data de 3 ianuarie 2011, dată la

care i s-a pus în vedere că poate opta pentru introducerea unei noi cereri, de

primire în profesie ca avocat stagiar, că

reclamantul a formulat cererea din 28

ianuarie 2011 și s-a prezentat la interviul organizat în acest scop și că, în

opinia sa,

procedura de față a fost, prin

urmare, declanșată împotriva Deciziei 67 din 22

februarie 2011.

Ori, această din urmă

decizie nu a fost dată pentru soluționarea cererii din 19 mai

2010, ci pentru soluționarea cererii din 28

ianuarie 2011, dată la care art. 16

alin. (2) din Legea nr. 51/1995,

care prevedea primirea în profesie cu scutire de examen, nu mai era în vigoare.

Recurentul

arată că aceste apărări ale sale nu au fost analizate de către instanța de fond

și nu au primit o

dezlegare,

că hotărârea criticată nu conține nici un fel de răspuns referitor la aceste

apărări, care au fost complet ignorate, deși erau esențiale în soluționarea

cauzei (raportarea cererilor formulate de reclamant la normele legale în

vigoare la momentul respectiv era, fără îndoială, o

chestiune esențială, care necesita un răspuns), astfel că este incident

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Mai arată recurentul

că hotărârea primei instanțe este criticabilă în lumina prevederilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța a încălcat

și aplicat greșit prevederile legale incidente.

În

acest sens, recurentul arată că s

unt nefondate toate

considerațiile reclamantului referitoare la inexistența dreptului

Baroului Mureș de a testa, în cadrul interviului, cunoștințele de specialitate

legate de organizarea profesiei de avocat, că instanțele de judecată învestite

cu astfel de cereri în perioada de haos legislativ din anii 2008

- 2010

au conturat o practică unitară, care a consacrat

dreptul barourilor și U.N.B.R. de a testa cunoștințele persoanelor care doreau

să intre în profesie cu scutire de examen, iar h

otărârea criticată a

reținut că prevederile art. 21 din Statutul profesiei de avocat reprezintă

o veritabilă adăugare la lege și introduc arbitrariul

în soluționarea cererilor de natura celei formulate

de reclamant.

Arată

recurentul că Statutul profesiei de avocat a fost adoptat de U.N.B.R.

- persoană juridică de interes public constituită

prin lege - și a fost publicat în M. Of.,

deci are valoarea unui act administrativ

cu caracter normativ obligatoriu inclusiv pentru instanțele de judecată care

trebuie să îl aplice, astfel că instanța de fond, nefiind investită cu o cerere

de constatare a nelegalității prevederilor art. 21 din Statutul profesiei de

avocat, nu avea dreptul de a se pronunța în sensul

în care a făcut-o și

de a declara art.

21 ca fiind o "veritabilă adăugare la lege".

Ultima

critică formulată de recurent este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ.

, având în vedere faptul că

instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un f

el cu privire la apărarea care

viza caracterul supletiv și nu imperativ al art. 16 din legea nr. 51/1995.

În acest sens, arată recurentul că potrivit legii, și nu

statutului, baroul avea dreptul de a controla accesul în profesie, că statutul

profesiei a

prevăzut posibilitatea testării cunoștințelor solicitanților

cu privire la organizarea și exercitarea

profesiei de avocat, nefiind admisibil ca

solicitantul să nu facă dovada unor cunoștințe temeinice

ale celor două acte normative pe care ar trebui să

le respecte în exercitarea viitoarei profesii și că

norma aplicabilă nu îl

obligă să primească în profesie persoane aflate în situația reclamantului

intimat.

Apreciază recurentul că

instanța de fond

nu s-a pronunțat în nici un

fel asupra acestei apărări,

deși

era vorba și în acest caz de o chestiune esențială dedusă judecații și că l

a lipsa de motivare

cu privire la acest aspect se adaugă și aplicarea greșită a legii, deoarece instanța

de fond a interpretat textul supletiv al art. 16 alin. (2) ca fiind unul

imperativ, obligând recurentul să îl primească în profesie pe reclamant, deși

legea nu instituie o astfel de obligație.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel, este

neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie

să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și

de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din

dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție

arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul

civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă

însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor

părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se

sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de

natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților,

cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a

expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Sub aspectul

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului,

potrivit cărora instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile legale

incidente.

Astfel,

intimatul-reclamant a formulat la data 19 mai 2010 o cerere adresată Baroului Mureș,

solicitând primirea în profesie cu scutire de examen în temeiul art. 16 alin. (2)

lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Prin Decizia nr. 67

din 22 februarie 2011, Consiliul Baroului Mureș a respins cererea de înscriere

în barou cu scutire de examen, motivând că petentul nu cunoaște conținutul Legii

nr. 51/1995, Statutul profesiei de avocat la un nivel care să permită exercitarea

profesiei de avocat, apreciind că acesta nu a făcut dovada asimilării unor

cunoștințe suficiente referitoare la legislația profesiei de avocat, cunoștințe

care au fost verificate în scris.

Prin Decizia C.U.N.B.R.

nr. 200 din 9 iunie 2011 s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de

reclamant împotriva Deciziei nr. 67/2011 a Consiliului Baroului Mureș.

La data formulării

cererii de primire în profesie de către intimat art. 16 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat avea

următorul cuprins: „(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de

examen: b)cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit

funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau

jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din

motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat”.

Ulterior, prin

Statutul profesiei de avocat, la art. 21 alin. (2) s-a adăugat că „în cazul

cererilor de primire în profesie cu scutire de examen, consiliul baroului poate

să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și

exercitarea profesiei de avocat”.

Prin Hotărârea nr. 902

din 11 septembrie 2010 a Consiliului U.N.B.R., care la pct. 5 detaliază

procedura de verificare a cunoștințelor privind legislația specifică profesiei

de avocat, se mai adaugă suplimentar și că „Rezultatul verificării cunoștințelor

poate determina respingerea cererii de primire în profesie cu scutire de

examen”.

Jurisprudența

constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, mai ales

după pronunțarea hotărârii C.E.D.O. din data de 27 ianuarie 2009, care semnala

divergențele de jurisprudență, a fost în sensul că impunerea unor condiții

suplimentare celor indicate în art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995

precitat, conturează excesul de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din

Legea nr. 554/2004.

Concret, în privința

practicii administrative de a realiza verificarea cunoștințelor specifice

profesiei pe calea unei testări scrise cu barem și punctaj minim de promovare,

care în realitate reprezintă un examen, instanța supremă s-a pronunțat în sensul

că în acest mod este golită de conținut prevederea legală și, contrar

susținerilor recurentului, această practică s-a menținut și după adoptarea

Hotărârii nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului U.N.B.R.

Referitor la motivul

de recurs privind interpretarea greșită de către instanța de fond a

prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, Înalta Curte

reține că sintagma utilizată de legiuitor „poate fi primit în profesie cu

scutire de examen”, nu poate fi interpretată ca instituind o simplă vocație.

Câtă vreme intimatul care a formulat cererea de primire în profesie cu scutire

de examen îndeplinește condițiile expres arătate la lit. b), respectiv a

exercitat funcția de consilier juridic peste 10 ani și nu i-a încetat

activitatea din motive disciplinare care să îl facă nedemn pentru profesia de

avocat, în sensul explicitat la art. 13 din același act normativ, el are un

drept subiectiv de a fi primită în profesie, drept care nu poate fi îngrădit

decât pentru motive temeinice, proporționale cu scopul urmărit de recurent în

organizarea profesiei de avocat.

Din analiza art. 16 alin.

(2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată se constată că singurul motiv

pentru care poate fi respinsă cererea ar fi neîndeplinirea condiției de vechime

cerută de lege și încetarea activității din una din funcțiile enumerate în

cuprinsul său, din motive disciplinare, care îl fac nedemn pentru profesia de

avocat.

Este adevărat că art.

21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat prevede că, în cazul cererilor de

primire în profesie cu scutire de examen, Consiliul Baroului poate să verifice

cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei

de avocat, însă această prevedere nu trebuie înțeleasă în sensul conferirii

dreptului de a organiza o testare a solicitanților sub forma unui examen scris.

A primi o asemenea

interpretare realizată de autoritățile intimate, înseamnă a goli de conținut și

de eficiență prevederea respinsă în art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Prin Hotărârea nr. 902/2010

prin care s-a aprobat „Ghidul de bună practică privind procedura soluționării

transparente a cererilor de primire în profesia de avocat cu scutire de

examen”, nu sunt stabilite modul de notare sau termenele, acestea fiind lăsate

la latitudinea barourilor.

De altfel, trebuie

precizat că practica Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal,

în materia interpretării dispozițiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995

și a art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat este constantă în a

aprecia că, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 51/1995, respingerea cererii de primire în profesie cu scutire de

examen pe motiv că nu a fost promovată cerința verificării cunoștințelor

solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat sau

neprezentarea la examen constituie o exercitare abuzivă a dreptului de

apreciere al autorităților.

Față de această

practică constantă și în lipsa unor argumente consistente care să justifice

declanșarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la

soluții contrare care au ca efect încălcarea principiului securității

raporturilor juridice și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el

reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Prin urmare, Înalta

Curte reține că prin impunerea unui test scris pentru admiterea cererii de

primire în profesia de avocat, practic cererea de primire în profesia de avocat

cu scutire de examen se transformă într-una cu susținerea unui examen scris,

fiind instituită astfel o nouă condiție în afara celor stabilite de art. 16 alin.

(2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

Consideră Înalta

Curte că dreptul de apreciere al barourilor nu poate fi justificat prin

instituirea unor proceduri și condiții care adaugă la condițiile prevăzute de

Legea cadru.

Această condiție impusă

de verificare a cunoștințelor cu privire la organizarea și exercitarea

profesiei este exacerbată și disproporționată, în raport cu condițiile

stabilite prin lege și care, fără îndoială, sunt condiții obiective (vechime în

magistratură, consilier juridic, nu au existat motive disciplinare care să-l

facă nedemn pentru profesia de avocat) și prevalează în mod firesc unor aprecieri

subiective privind verificarea cunoștințelor despre câteva acte normative, fie

ele și despre organizarea profesiei de avocat.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Baroul Mureș împotriva Sentinței nr. 222 din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.