ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 353/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 353/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

și procedura derulată în primul ciclu procesual

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Găești

cu nr. 453/232 din 15 februarie 2010, reclamanții M.E.V., M.M., M.E., B.C.

și D.O. au solicitat anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și

Comerțului în favoarea SN P.P. SA, a cărei succesoare în drepturi este pârâta SC

O.M.V. P. S.A. – zona de producție Muntenia Central.

Prin Sentința nr. 626

din 30 martie 2010, Judecătoria Găești a declinat competența judecării cauzei în

favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal,

reținând natura juridică de act administrativ a certificatului contestat.

Prin Sentința nr. 174

din 20 iulie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea ca tardiv formulată.

Recursul declarat de reclamanți

împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 1208 din 1 martie 2011, cauza fiind trimisă spre rejudecare în fond

la Curtea de apel.

pronunțată în fond după casare

Prin Sentința nr.

303 din 2 noiembrie 2011,pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual,

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis

în parte

acțiunea formulată de

reclamanții M.E.V., M.M., M.E., B.C. și D.O., în

contradictoriu cu pârâții SC O.M.V. P. SA - Zona de producție Muntenia Central și

Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și în consecință, a

anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei, Comerțului în

favoarea pârâtei, pentru suprafața de teren de 4085 m.p., potrivit planului de situație anexă la raportul de expertiză tehnică topo efectuat de

expertul I.C., teren proprietatea reclamanților, potrivit titlului de

proprietate din 8 aprilie 2009, emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea

Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Dâmbovița.

Pentru a

pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele:

Pârâtei SN P. P. SA

București, în prezent O.M.V. P. SA – Zona de producție Muntenia Central, în

temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din

22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, în temeiul H.G. nr.

834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor trenuri aflate în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat, i s-a stabilit dreptul de

proprietate asupra suprafeței de teren de 99.807,36 m.p., identificată în Anexa

nr. 2 și planurile topografice cuprinse în anexele 4 și 5 din documentația de

stabilire și evaluare a terenurilor înregistrată la 23 iunie 2001 la Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie a județului Dâmbovița.

Reclamanții M.E.V., M.M.L.,

M.E., B.C. și D.O. dețin titlul de proprietate din 8 aprilie 2009, emis de

Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Dâmbovița, pentru suprafața de 5000 m.p. situată în comuna Valea Mare, jud.

Dâmbovița.

Prin Încheierea nr. 43472

a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, s-a admis cererea reclamanților,

privind intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară și s-a dispus

înscrierea în cartea funciară a localității Valea mare, terenul de 4.999 m.p.(5.000

m.p. din titlul de proprietate din 8 aprilie 2009), teren situat în comuna

Valea Mare.

Din extrasul de carte

funciară din comuna Valea Mare, la numărul cadastral, emis de Oficiul de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, rezultă că terenul de 4.999 m.p.

(5.000m.p. în acte), proprietatea reclamanților, potrivit Titlului de

proprietate din 8 aprilie 2009, se suprapune imobilului identificat cu nr. cadastral

înscris în cartea funciară a localității Valea Mare din încheierea din 15

septembrie 2009.

Din extrasul de Carte

Funciară nr. 242 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

Dâmbovița la 29 ianuarie 2010, rezultă că terenul în suprafață de 5607 m.p. din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 22 decembrie

2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, a fost intabulat dreptul de

proprietate asupra terenului, conform H.G. nr. 834/1991, în favoarea SC P. SA

se suprapune cu imobilul identificat și înscris în cartea funciară a

localității Valea Mare prin încheierea din 15 septembrie 2009.

Din certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22 decembrie 2005,

emis de Ministerul Economiei și Comerțului, rezultă că pârâtei i s-a atestat

dreptul de proprietate asupra suprafeței de 99.808,36 m.p., în temeiul H.G. nr.

834/1991.

În cauză a fost

efectuată o expertiză tehnică topografică, lucrare solicitată de către pârâta O.M.V.

P. SA având ca obiective: identificarea terenului în suprafață de 5000 m.p.,proprietatea reclamanților conform Titlului de proprietate din anul 1997, situat în comuna

Valea Mare, județ Dâmbovița; identificarea terenului în suprafață de 5607,38 m.p. situat în intravilanul comunei Valea Mare județ Dâmbovița, aflat în proprietatea

pârâtului, conform Certificatului de atestare din 2005; stabilirea zonei de

suprapunere între cele două terenuri și aria acesteia; identificarea și

poziționarea construcțiilor identificate de către P. în aria de

suprapunere a celor două terenuri.

Din raportul de

expertiză tehnică topografică, rezultă că terenul de 5000 m.p. proprietatea reclamanților, conform titlului de proprietate din 2009 (eronat se menționează

anul 1997), situat în comuna Valea mare, jud. Dâmbovița, se află situat parte

pe terenul pârâtei SC P., în prezent SC O.M.V. P. și parte pe terenul comunei

Valea Mare, în administrarea Consiliului local Valea Mare, iar zona de

suprapunere între terenul proprietatea reclamanților și terenul proprietatea

pârâtei, potrivit celor două acte de proprietate, este de 4085 m.p., pe zona de suprapunere între cele două acte de proprietate există construcții, precum și o

seră, o magazie de lemn și 3 șoproane, edificate de pârâtă.

Prin urmare, din

probatoriile administrate în cauză, rezultă că terenul proprietatea

reclamanților de 5000 m.p., din titlul de proprietate din 2009 se suprapune cu

terenul pârâtei din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 22

decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, pentru suprafața de

4085 m.p., restul terenului reclamanților până la suprafața de 5000 m.p. din titlul de proprietate se află situat pe terenul comunei Valea Mare, aflat în

administrarea Consiliului local Valea Mare, jud. Dâmbovița.

împotriva sentinței

Ambii pârâți au

atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii

acțiunii reclamanților.

3.1. Recurenta -

pârâtă SC O.M.V. P. SA, Muntenia Central și-a întemeiat recursul pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esență, că sentința atacată a

ignorat dispozițiile obligatorii date prin Decizia de casare nr. 1208 din 01

martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, și a fost pronunțată cu greșita aplicare a art. 1 și art.

2 din H.G. nr. 834/1991, adoptate în aplicarea Legii nr. 15/1990, coroborate cu

art. 968 C. civ.

De asemenea,

recurenta – pârâtă a arătat că hotărârea atacată este data cu ignorarea în totalitate

a prevederilor în materie ale Legii nr. 18/1991, cu referire la cazurile de

constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, precum

și normele prohibitive ale art. 36, alin. (5) și art. 42, alin. (3) din legea citată,

respectiv art. 34 din Legea nr. 1/2000.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurenta - pârâtă a arătat că soluția este întemeiată exclusiv

pe aspectul de fapt al suprapunerii terenurilor înscrise în titlurile de

proprietate ale pârâților, fără a se proceda la compararea acestora, pentru

stabilirea neechivocă a titlului mai bine conturat; că modul de constituire și

de atestare a dreptului de proprietate în favoarea P. SA s-a încadrat întocmai

în prevederile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, în timp ce dreptul

reclamanților a fost reconstituit în baza unor hotărâri judecătorești care nu

îi pot fi opozabile, fiind pronunțate în lipsa oricărei analize asupra regimului

juridic al terenului, ocupat de P. SA anterior apariției Legii nr. 18/1991,

Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005. În litigiile civile s-a reținut, fără o

analiză aprofundată, că terenul ar face parte din domeniul public și privat al Comunei

Valea Mare, și cu toate că s-a consemnat că terenul este ocupat cu construcții,

nu s-a reținut că existența unor obiective de investiții constituie impedimente

pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

În acest sens,

recurenta – pârâta a făcut referire la Decizia nr. 273/2005, prin care Curtea

Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate cu privire la

dispozițiile art. 42. alin. (3), din Legea nr. 18/1991 republicată, arătând că,

prin excluderea de la reconstituirea dreptului de proprietate a acelor

suprafețe de teren pe care s-au efectuat investiții, altele decât îmbunătățirile

funciare, nu se încalcă dispozițiile art. 44, alin. (1), Teza a II- a din

Constituție, astfel cum a fost modificată prin Legea de Revizuire a

Constituției României nr. 429/2003, deoarece conținutul și limitele dreptului

de proprietate privată, astfel cum a

cesta

este garantat și ocrotit de Constituție, sunt stabilite prin lege.

3.2. Recurentul –

pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a invocat prevederile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ale H.G.

nr. 834/1991 și ale art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, recurentul –

reclamant a arătat că instanța a trecut cu ușurință peste chestiunea

îndeplinirii procedurii prealabile, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă,

în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost depusă la 15

februarie 2010, iar plângerea prealabilă a fost formulată la 01 aprilie 2010.

Cu privire la fondul cauzei,

recurentul - pârât a arătat că certificatul de atestare a dreptului de

proprietate a fost emis în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991 și că dreptul

de proprietate al societății comerciale a fost dobândit prin efectul Legii (art.

20 alin. (2) din Legea nr. 15 /1990.

intimaților

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimații - reclamanți au solicitat respingerea recursurilor, ca

nefondate, arătând, în esență, că la data emiterii certificatului de atestare a

dreptului de proprietate în favoarea antecesoarei O.M.V. P. SA, zona Muntenia

Central, terenul în litigiu făcea parte din domeniul public și privat al

comunei Valea Mare, situație juridică pe care o avea încă din anul 2001.

A mai arătat că actul

administrativ contestat a fost emis cu încălcarea art. 1 și art. 3 din H.G. nr.

834/1991, terenul nefiind afectat obiectului de activitate al intimatei -

pârâte și suprapunându-se terenului pentru care intimații - reclamanți au titlu

de proprietate.

II .Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenții - pârâți și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare, cu mențiunea că argumentele comune celor două

recursuri vor fi grupate și analizate împreună.

de drept relevante

Intimații –

reclamanți au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de

contencios administrativ certificatul de atestare a dreptului de proprietate din

22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului în favoarea SN P.P.

SA, antecesoarea O.M.V. P.SA.

Supusă contestării a fost

numai o suprafață de 5000 mp, în privința căreia reclamanții au arătat că au titlu

de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii

nr. 247/2005.

Având în vedere

parcursul procesual a litigiului și probele administrate, așa cum rezultă din rezumatul

cuprins la pct. 1 alin. (1) din prezenta decizie, Înalta Curte constată că soluția

de admitere în parte a acțiunii, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual,

reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente.

Analizând punctual

criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la

încălcarea art. 7 din Legea nr. 554/2004

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „

Înainte de a se adresa

instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act

administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau

autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile

de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.”

Alin. (3) al

aceluiași articol prevede că „

Este îndreptățită să introducă

plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un

interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat

altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale,

de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).”

Intimații

– reclamanți au poziția de terți față de actul administrativ contestat, iar în considerentele

Deciziei de casare nr. 1208 din 1 martie 2011 s-a reținut că data luării la

cunoștință este 29 ianuarie 2010, astfel că plângerea administrativă înregistrată

la 1 aprilie 2010 se încadrează în termenul prevăzut de lege.

În

ceea ce privește succesiunea în timp a demersurilor efectuate de reclamanți,

instanța reține că acțiunea în anularea certificatului a fost înregistrată

inițial la data de 15 februarie 2010, la Judecătoria Găești, de unde a fost declinată

prin Sentința nr. 626 din 30 martie 2010, către Curtea de Apel Ploiești, secția

de contencios administrativ și fiscal, procedura prealabilă administrativă

fiind exercitată imediat după stabilirea naturii juridice a certificatului prin

sentințe de declinare și anterior înregistrării pe rolul instanței de

contencios administrativ competente.

În

consecință, nu putea fi reținut un fine de neprimire decurgând din încălcarea

art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cu

privire la încălcarea art. 315 C. proc. civ. – limitele deciziei de casare

În

temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității

administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Singura

problemă de drept dezlegată de instanța de recurs prin Decizia nr. 1208 din 1

martie 2011 este aceea a încadrării acțiunii reclamanților în termenul prevăzut

de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în raport cu data la care au luat cunoștință

de actul administrativ vătămător.

Mențiunea

din finalul considerentelor deciziei de casare, în sensul că instanța urmează să

procedeze la compararea titlurilor, pentru a vedea care dintre acestea este mai

caracterizat, nu are semnificația unei probleme de drept dezlegate sau a indicării

unei probe necesare, ci vizează un anumit mecanism de abordare a litigiului, pe

care instanța l-a urmat în coordonatele specifice contenciosului administrativ.

Chiar

dacă nu o afirmă în termeni expliciți, judecătorul fondului a reținut vătămarea

dreptului preferabil al reclamanților, pentru suprafața de 4085 mp, în privința

căreia titlurile de proprietate etalate de părți se suprapun.

Cu

privire la nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

Potrivit art. 1 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

s

e poate adresa instanței de contencios

administrativ și persoana vătămată printr-un act administrativ cu caracter

individual adresat altui subiect de drept”.

Pentru a fi aplicată

sancțiunea nulității actului administrativ, instanța de contencios

administrativ are de verificat, pe de o parte, conformitatea actului cu legea

în executarea căreia a fost emis sau adoptat și, pe de altă parte, existența

unei vătămări produse reclamanților într-un drept sau într-un interes legitim.

Pornind de la aceste

premise, instanța de control judiciar îmbrățișează concluzia la care a ajuns curtea

de apel, reținând unele argumente suplimentare ce vin să complinească motivarea

sentinței.

În acest sens, Înalta

Curte reține că actul dedus judecății a fost emis în aplicarea art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale

sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Pentru organizarea executării

acestui text de lege a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și

evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat,

care în art. 1 explicitează câmpul de reglementare, circumscriind noțiunii de „terenuri

aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data

înființării acestora” condiția ca terenurile asupra cărora se poate atesta

dreptul de proprietate să fie „necesare desfășurării activității conform obiectului

lor de activitate”.

Sub acest aspect,

expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie, cadastru, geodezie,

efectuată la fondul cauzei, a stabilit că pe terenul de 4085 mp, care

constituie zona de suprapunere între titlurile de proprietate ale părților, se află

o serie de construcții cu destinație de cantină, seră, magazie, șoproane din lemn;

potrivit constatărilor la fața locului, construcțiile erau în stare

nefuncțională și în stadiu de degradare, iar terenul - greu accesibil, fiind acoperit

cu vegetație bogată, ce nu a fost tăiată de mult timp. Raportul de expertiză

are anexate planșe topografice care confirmă constările expertului.

Toate aceste împrejurări

conduc către concluzia că terenul nu era în mod real și efectiv necesar desfășurării

activității societății comerciale, conform obiectului său de activitate,

documentația care a stat la baza emiterii certificatului nefiind în măsură să

fundamenteze un punct de vedere contrar, în sensul respectării cerinței impuse prin

art. 1 al H.G. nr. 834/1991.

În ceea ce privește cealaltă

condiție, a vătămării drepturilor ori intereselor legitime ale reclamanților,

existența ei rezultă tocmai din suprapunerea terenurilor ce fac obiectul titlurilor

de proprietate ale părților.

Instanța de contencios

administrativ, nu poate analiza ori cenzura hotărârile judecătorești civile,

definitive, în temeiul cărora a fost reconstituit dreptul de proprietate al

intimaților – reclamanți, așa cum sugerează recurenta – pârâtă SC O.M.V. – P.

SA zona Muntenia Central, iar identificarea vătămării produse dreptului de

proprietate nu echivalează cu o încălcare a limitelor principiului opozabilității

hotărârilor judecătorești.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) sau art. 304 pct. 8 și 9 ori art.

304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC

O.M.V. P. SA – Zona Muntenia Central împotriva Sentinței nr. 303 din 2

noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2013.