ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 353/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primul ciclu procesual Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Găești cu nr. 453/232 din 15 februarie 2010, reclamanții M.E.V., M.M., M.E., B.C. și D.O. au solicitat anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului în favoarea SN P.P. SA, a cărei succesoare în drepturi este pârâta SC O.M.V. P. S.A. – zona de producție Muntenia Central. Prin Sentința nr. 626 din 30 martie 2010, Judecătoria Găești a declinat competența judecării cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând natura juridică de act administrativ a certificatului contestat.

Prin Sentința nr. 174 din 20 iulie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca tardiv formulată. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1208 din 1 martie 2011, cauza fiind trimisă spre rejudecare în fond la Curtea de apel. 2. Hotărârea pronunțată în fond după casare Prin Sentința nr. 303 din 2 noiembrie 2011,pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.E.V., M.M., M.E., B.C. și D.O., în contradictoriu cu pârâții SC O.M.V.

P. SA - Zona de producție Muntenia Central și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și în consecință, a anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei, Comerțului în favoarea pârâtei, pentru suprafața de teren de 4085 m.p., potrivit planului de situație anexă la raportul de expertiză tehnică topo efectuat de expertul I.C., teren proprietatea reclamanților, potrivit titlului de proprietate din 8 aprilie 2009, emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Dâmbovița. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele: Pârâtei SN P. P. SA București, în prezent O.M.V.

P. SA – Zona de producție Muntenia Central, în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, în temeiul H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor trenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, i s-a stabilit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 99.807,36 m.p., identificată în Anexa nr. 2 și planurile topografice cuprinse în anexele 4 și 5 din documentația de stabilire și evaluare a terenurilor înregistrată la 23 iunie 2001 la Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie a județului Dâmbovița. Reclamanții M.E.V., M.M.L., M.E., B.C. și D.O.

dețin titlul de proprietate din 8 aprilie 2009, emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmbovița, pentru suprafața de 5000 m.p. situată în comuna Valea Mare, jud. Dâmbovița. Prin Încheierea nr. 43472 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, s-a admis cererea reclamanților, privind intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară și s-a dispus înscrierea în cartea funciară a localității Valea mare, terenul de 4.999 m.p.(5.000 m.p. din titlul de proprietate din 8 aprilie 2009), teren situat în comuna Valea Mare. Din extrasul de carte funciară din comuna Valea Mare, la numărul cadastral, emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița, rezultă că terenul de 4.999 m.p.

(5.000m.p. în acte), proprietatea reclamanților, potrivit Titlului de proprietate din 8 aprilie 2009, se suprapune imobilului identificat cu nr. cadastral înscris în cartea funciară a localității Valea Mare din încheierea din 15 septembrie 2009. Din extrasul de Carte Funciară nr. 242 emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița la 29 ianuarie 2010, rezultă că terenul în suprafață de 5607 m.p. din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra terenului, conform H.G.

nr. 834/1991, în favoarea SC P. SA se suprapune cu imobilul identificat și înscris în cartea funciară a localității Valea Mare prin încheierea din 15 septembrie 2009. Din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, rezultă că pârâtei i s-a atestat dreptul de proprietate asupra suprafeței de 99.808,36 m.p., în temeiul H.G. nr. 834/1991. În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică topografică, lucrare solicitată de către pârâta O.M.V. P. SA având ca obiective: identificarea terenului în suprafață de 5000 m.p.,proprietatea reclamanților conform Titlului de proprietate din anul 1997, situat în comuna Valea Mare, județ Dâmbovița; identificarea terenului în suprafață de 5607,38 m.p.

situat în intravilanul comunei Valea Mare județ Dâmbovița, aflat în proprietatea pârâtului, conform Certificatului de atestare din 2005; stabilirea zonei de suprapunere între cele două terenuri și aria acesteia; identificarea și poziționarea construcțiilor identificate de către P. în aria de suprapunere a celor două terenuri. Din raportul de expertiză tehnică topografică, rezultă că terenul de 5000 m.p. proprietatea reclamanților, conform titlului de proprietate din 2009 (eronat se menționează anul 1997), situat în comuna Valea mare, jud. Dâmbovița, se află situat parte pe terenul pârâtei SC P., în prezent SC O.M.V.

P. și parte pe terenul comunei Valea Mare, în administrarea Consiliului local Valea Mare, iar zona de suprapunere între terenul proprietatea reclamanților și terenul proprietatea pârâtei, potrivit celor două acte de proprietate, este de 4085 m.p., pe zona de suprapunere între cele două acte de proprietate există construcții, precum și o seră, o magazie de lemn și 3 șoproane, edificate de pârâtă. Prin urmare, din probatoriile administrate în cauză, rezultă că terenul proprietatea reclamanților de 5000 m.p., din titlul de proprietate din 2009 se suprapune cu terenul pârâtei din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, pentru suprafața de 4085 m.p., restul terenului reclamanților până la suprafața de 5000 m.p.

din titlul de proprietate se află situat pe terenul comunei Valea Mare, aflat în administrarea Consiliului local Valea Mare, jud. Dâmbovița. 3. Recursurile formulate împotriva sentinței Ambii pârâți au atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamanților. 3.1. Recurenta - pârâtă SC O.M.V. P. SA, Muntenia Central și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esență, că sentința atacată a ignorat dispozițiile obligatorii date prin Decizia de casare nr. 1208 din 01 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și a fost pronunțată cu greșita aplicare a art. 1 și art. 2 din H.G.

nr. 834/1991, adoptate în aplicarea Legii nr. 15/1990, coroborate cu art. 968 C. civ. De asemenea, recurenta – pârâtă a arătat că hotărârea atacată este data cu ignorarea în totalitate a prevederilor în materie ale Legii nr. 18/1991, cu referire la cazurile de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, precum și normele prohibitive ale art. 36, alin. (5) și art. 42, alin. (3) din legea citată, respectiv art. 34 din Legea nr. 1/2000. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta - pârâtă a arătat că soluția este întemeiată exclusiv pe aspectul de fapt al suprapunerii terenurilor înscrise în titlurile de proprietate ale pârâților, fără a se proceda la compararea acestora, pentru stabilirea neechivocă a titlului mai bine conturat; că modul de constituire și de atestare a dreptului de proprietate în favoarea P. SA s-a încadrat întocmai în prevederile Legii nr. 15/1990 și ale H.G.

nr. 834/1991, în timp ce dreptul reclamanților a fost reconstituit în baza unor hotărâri judecătorești care nu îi pot fi opozabile, fiind pronunțate în lipsa oricărei analize asupra regimului juridic al terenului, ocupat de P. SA anterior apariției Legii nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005. În litigiile civile s-a reținut, fără o analiză aprofundată, că terenul ar face parte din domeniul public și privat al Comunei Valea Mare, și cu toate că s-a consemnat că terenul este ocupat cu construcții, nu s-a reținut că existența unor obiective de investiții constituie impedimente pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

În acest sens, recurenta – pârâta a făcut referire la Decizia nr. 273/2005, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 42. alin. (3), din Legea nr. 18/1991 republicată, arătând că, prin excluderea de la reconstituirea dreptului de proprietate a acelor suprafețe de teren pe care s-au efectuat investiții, altele decât îmbunătățirile funciare, nu se încalcă dispozițiile art. 44, alin. (1), Teza a II- a din Constituție, astfel cum a fost modificată prin Legea de Revizuire a Constituției României nr. 429/2003, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate privată, astfel cum a cesta este garantat și ocrotit de Constituție, sunt stabilite prin lege.

3.2. Recurentul – pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ale H.G. nr. 834/1991 și ale art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, recurentul – reclamant a arătat că instanța a trecut cu ușurință peste chestiunea îndeplinirii procedurii prealabile, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost depusă la 15 februarie 2010, iar plângerea prealabilă a fost formulată la 01 aprilie 2010. Cu privire la fondul cauzei, recurentul - pârât a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în conformitate cu prevederile H.G.

nr. 834/1991 și că dreptul de proprietate al societății comerciale a fost dobândit prin efectul Legii (art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15 /1990. 4. Apărările intimaților Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații - reclamanți au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, arătând, în esență, că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea antecesoarei O.M.V. P. SA, zona Muntenia Central, terenul în litigiu făcea parte din domeniul public și privat al comunei Valea Mare, situație juridică pe care o avea încă din anul 2001. A mai arătat că actul administrativ contestat a fost emis cu încălcarea art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 834/1991, terenul nefiind afectat obiectului de activitate al intimatei - pârâte și suprapunându-se terenului pentru care intimații - reclamanți au titlu de proprietate.

II .Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții - pârâți și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu mențiunea că argumentele comune celor două recursuri vor fi grupate și analizate împreună. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimații – reclamanți au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 22 decembrie 2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului în favoarea SN P.P. SA, antecesoarea O.M.V. P.SA. Supusă contestării a fost numai o suprafață de 5000 mp, în privința căreia reclamanții au arătat că au titlu de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 247/2005.

Având în vedere parcursul procesual a litigiului și probele administrate, așa cum rezultă din rezumatul cuprins la pct. 1 alin. (1) din prezenta decizie, Înalta Curte constată că soluția de admitere în parte a acțiunii, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente.

Analizând punctual criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la încălcarea art. 7 din Legea nr. 554/2004 Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.” Alin. (3) al aceluiași articol prevede că „ Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).” Intimații – reclamanți au poziția de terți față de actul administrativ contestat, iar în considerentele Deciziei de casare nr. 1208 din 1 martie 2011 s-a reținut că data luării la cunoștință este 29 ianuarie 2010, astfel că plângerea administrativă înregistrată la 1 aprilie 2010 se încadrează în termenul prevăzut de lege.

În ceea ce privește succesiunea în timp a demersurilor efectuate de reclamanți, instanța reține că acțiunea în anularea certificatului a fost înregistrată inițial la data de 15 februarie 2010, la Judecătoria Găești, de unde a fost declinată prin Sentința nr. 626 din 30 martie 2010, către Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, procedura prealabilă administrativă fiind exercitată imediat după stabilirea naturii juridice a certificatului prin sentințe de declinare și anterior înregistrării pe rolul instanței de contencios administrativ competente. În consecință, nu putea fi reținut un fine de neprimire decurgând din încălcarea art. 7 din Legea nr. 554/2004. Cu privire la încălcarea art. 315 C. proc.

civ. – limitele deciziei de casare În temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Singura problemă de drept dezlegată de instanța de recurs prin Decizia nr. 1208 din 1 martie 2011 este aceea a încadrării acțiunii reclamanților în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în raport cu data la care au luat cunoștință de actul administrativ vătămător. Mențiunea din finalul considerentelor deciziei de casare, în sensul că instanța urmează să procedeze la compararea titlurilor, pentru a vedea care dintre acestea este mai caracterizat, nu are semnificația unei probleme de drept dezlegate sau a indicării unei probe necesare, ci vizează un anumit mecanism de abordare a litigiului, pe care instanța l-a urmat în coordonatele specifice contenciosului administrativ.

Chiar dacă nu o afirmă în termeni expliciți, judecătorul fondului a reținut vătămarea dreptului preferabil al reclamanților, pentru suprafața de 4085 mp, în privința căreia titlurile de proprietate etalate de părți se suprapun. Cu privire la nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate Potrivit art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

s e poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept”. Pentru a fi aplicată sancțiunea nulității actului administrativ, instanța de contencios administrativ are de verificat, pe de o parte, conformitatea actului cu legea în executarea căreia a fost emis sau adoptat și, pe de altă parte, existența unei vătămări produse reclamanților într-un drept sau într-un interes legitim. Pornind de la aceste premise, instanța de control judiciar îmbrățișează concluzia la care a ajuns curtea de apel, reținând unele argumente suplimentare ce vin să complinească motivarea sentinței. În acest sens, Înalta Curte reține că actul dedus judecății a fost emis în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Pentru organizarea executării acestui text de lege a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, care în art. 1 explicitează câmpul de reglementare, circumscriind noțiunii de „terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora” condiția ca terenurile asupra cărora se poate atesta dreptul de proprietate să fie „necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate”.

Sub acest aspect, expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie, cadastru, geodezie, efectuată la fondul cauzei, a stabilit că pe terenul de 4085 mp, care constituie zona de suprapunere între titlurile de proprietate ale părților, se află o serie de construcții cu destinație de cantină, seră, magazie, șoproane din lemn; potrivit constatărilor la fața locului, construcțiile erau în stare nefuncțională și în stadiu de degradare, iar terenul - greu accesibil, fiind acoperit cu vegetație bogată, ce nu a fost tăiată de mult timp. Raportul de expertiză are anexate planșe topografice care confirmă constările expertului.

Toate aceste împrejurări conduc către concluzia că terenul nu era în mod real și efectiv necesar desfășurării activității societății comerciale, conform obiectului său de activitate, documentația care a stat la baza emiterii certificatului nefiind în măsură să fundamenteze un punct de vedere contrar, în sensul respectării cerinței impuse prin art. 1 al H.G. nr. 834/1991. În ceea ce privește cealaltă condiție, a vătămării drepturilor ori intereselor legitime ale reclamanților, existența ei rezultă tocmai din suprapunerea terenurilor ce fac obiectul titlurilor de proprietate ale părților. Instanța de contencios administrativ, nu poate analiza ori cenzura hotărârile judecătorești civile, definitive, în temeiul cărora a fost reconstituit dreptul de proprietate al intimaților – reclamanți, așa cum sugerează recurenta – pârâtă SC O.M.V.

– P. SA zona Muntenia Central, iar identificarea vătămării produse dreptului de proprietate nu echivalează cu o încălcare a limitelor principiului opozabilității hotărârilor judecătorești. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) sau art. 304 pct. 8 și 9 ori art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC O.M.V. P. SA – Zona Muntenia Central împotriva Sentinței nr. 303 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.