ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 395/2018

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/9.12.2010 și x/29.07.2011, emise în favoarea C. S.A. și obligarea pârâtei să le restituie bunurile trecute abuziv în proprietatea societății, cu plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 136 din data de 3 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului ca neîntemeiată. S-a admis excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocată de același pârât. A fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului.

Recursul Împotriva acestei sentințe reclamanții A. și B. au formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. S-a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței recurate, admiterea acțiunii formulată inițial raportat la cerințele dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. a) din Legea nr. 554/2004, a dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, a prevederilor H.G. nr. 834/1991, a art. 483 și următoarele C. proc. civ. rejudecarea cauzei și anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x pentru suprafața de 1948,31 mp emis la data de 09 decembrie 2010, a actelor emise ulterior acestuia, încheierea de carte funciară nr. x/07.01.2011, a intabulării și anulării numărului cadastral; rejudecarea cauzei și anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x pentru suprafața de 2162 mp, emis la data de 29 iulie 2011, a actelor emise ulterior acestuia, încheierea de carte funciară nr. x/11.08.2011, a intabulării și anulării numărului cadastral; obligarea pârâtei la restituirea bunurilor trecute abuziv în proprietatea sa și la plata cheltuielilor de judecată. S-a considerat că instanța de fond, analizând în mod eronat dovezile recurenților, a apreciat că aceștia nu au îndeplinit condițiile prevăzute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004. Astfel, s-a susținut că cererea de anulare a certificatelor în discuție se încadrează în prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, recurenții luând cunoștință de acestea odată cu plângerile și solicitările depuse la SC. C. S.A., la care, în cadrul acționariatului, deține acțiuni și Ministerul Economiei în procent de 20,64%. De asemenea, s-a apreciat de către recurenți că prima instanță le-a încălcat dreptul la proprietate reglementat de art. 44 din Constituția României și art. 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la CEDO prin pronunțarea unei sentințe care validează actele emise ilegal de Ministerul Economiei, prin care aceștia au fost exproprați, în mod abuziv, fără îndeplinirea condițiilor existenței utilității publice și a plății unei despăgubiri. Recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Prin răspunsul la întâmpinare s-a susținut de către recurenții-reclamanți că acțiunea este admisibilă, fiind îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de Legea contenciosului administrativ, prin cererile adresate de către reclamanți societății C. S.A., în cadrul căreia Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri deține un procent de acțiuni, conducerea societății având obligația de a informa despre aceste sesizări Consiliul de administrație al societății, din care fac parte și reprezentanții Ministerului Economiei.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică. S-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a soluționat cauza cu respectarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și al disponibilității, reținând că, în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 7-8 din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanții au transmis ministerului o cerere de anulare a certificatelor la data de 8 iunie 2015, ulterior formulării cererii de chemare în judecată la data de 29 ianuarie 2015.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 20 septembrie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței nr. 136 din 3 iunie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatului-pârât, la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. 6.1 Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, reclamanții A. și B. au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, să se constate nulitatea absolută a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/9.12.2010 și x/29.07.2011, emise în favoarea C. S.A. și obligarea pârâtei să le restituie bunurile trecute abuziv în proprietatea societății. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Verificând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, efectuând un examen efectiv al mijloacelor și argumentelor invocate de acestea, trecându-le prin filtrul propriei aprecieri, astfel că nu se poate reține incidența acestui motiv de nelegalitate. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia. Astfel, potrivit Legii nr. 554/2004, dreptul la acțiunea în contencios administrativ se naște după ce s-a pronunțat autoritatea administrativă asupra reclamației (recursul grațios sau, după caz, ierarhic), adică de la comunicarea soluției acesteia asupra reclamației administrative (sau de la expirarea termenului în care aceasta era obligată să rezolve reclamația). Acest drept se poate exercita în termen de 30 de zile. Cu alte cuvinte, potrivit aceluiași act normativ, procedura prealabilă condiționează acțiunea în contencios administrativ. Pe cale de consecință, pentru a putea declanșa acțiunea în contencios, reclamantul trebuie să facă dovada că a îndeplinit cerința legii (cerința impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare) și a respectat procedura prealabilă, adică s-a adresat mai întâi autorității emitente și abia după refuzul acesteia, respectiv menținerea actului, se poate adresa instanței de judecată. În același sens sunt și dispozițiile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, iar dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. Din înscrisurile existente la dosarul cauzei reiese că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă așa cum dispozițiile legale amintite o prevăd, întrucât aceastia nu au formulat vreo plângere adresată ministerului pârât, prin care să solicite revocarea actelor administrative care, în opinia lor, le-ar fi produs o vătămare, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ci s-au adresat direct instanței de judecată, la data de 29 ianuarie 2015. Faptul că la data de 8 iunie 2015, ulterior sesizării instanței, reclamanții au solicitat Ministerului Economiei anularea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate care formează obiectul prezentei cauze nu echivalează cu îndeplinirea procedurii recursului grațios, întrucât petiția acestora nu se mai află strict în sfera unui raport juridic administrativ, o astfel de sesizare neputând avea decât natura juridică a unei încercări de soluționare amiabilă a litigiului, care nu împiedică admiterea excepției neîndeplinirii procedurii prealabile. Apreciază instanța că sunt neîntemeiate susținerile recurenților-reclamanți cu privire la încadrarea cererii de chemare în judecată în prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât acțiunea fost respinsă pe motiv că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care constituie o condiție a exercitării dreptului la acțiune, iar nu pentru că acțiunea introductivă de instanță a fost formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) și (2) din aceeași lege, dispoziții cu care se pot corela doar prevederile art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, care reglementează situațiile de excepție, în care nu se impune procedura prealabilă, reclamanții neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile prevăzute expres de acest text de lege. De asemenea, Înalta Curte nu va reține argumentele recurenților-reclamanți cu privire la îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de Legea contenciosului administrativ prin cererile adresate de către aceștia societății C. S.A., în cadrul căreia Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri deține un procent de acțiuni, conducerea societății având, în opinia acestora, obligația de a informa despre aceste sesizări Consiliul de administrație al societății, din care fac parte și reprezentanții Ministerului, întrucât procedura prealabilă presupune ca persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral să sesizeze autoritatea publică emitentă a actului respectiv, iar nu terțul în favoarea căruia s-a emis actul administrativ vătămător pentru aceasta sau alte autorități. Astfel, această procedură a fost instituită tocmai pentru a oferi persoanelor interesate posibilitatea rezolvării într-un termen mai scurt și mai operativ a reclamației lor, organul administrativ sesizat fiind, în cadrul procedurii, singurul care are posibilitatea să revină asupra actului emis și să emită altul acceptat de petitionar. În fine, instanța consideră că și critica adusă de recurenții-reclamanți cu privire la încălcarea dreptului de acces la justiție potrivit dispozițiilor art. 21 și 44 din Constituția României și a art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO este nefondată, în condițiile în care prin Decizia nr. 184 din 6 martie 2007, Curtea Constituțională a statuat că procedura administrativă prealabilă nu restrânge și nu împiedică accesul la justiție, ci dimpotrivă, instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat prin reexaminarea de către organul emitent sau de către organul superior. Pentru motivele expuse, Înalta Curte va aprecia că soluția instanței de fond de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii este legală și temeinică. 6.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.