ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2129/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 24 februarie 2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și societatea C. S.A., au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis de Ministerul Industriilor la data de 13.06.1995, în favoarea pârâtei C. S.A., în limita suprafeței de 3.002 mp, din totalul suprafeței de 1.453.139,77 mp.

Prin sentința civilă nr. 75/F-CONT din 18 mai 2015, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția tardivității și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., prin procurator D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului și C. S.A., ca tardiv formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 75/F-CONT din 18 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului, reclamanții au susținut că instanța de fond în mod greșit a respins excepția de litispendență prevăzută de art. 139 C. proc. civ., în raport de existența dosarului nr. x/2014, aflat în stadiul procesual al recursului, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de fond, privind admiterea excepției tardivității formulării cererii de chemare în judecată, susținând că prima instanță în mod greșit a considerat depășit termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că reclamanții au depus două plângeri prealabile, la data de 14.03.2014 și la data de 11.12.2014, la care au primit răspuns din partea autorității la data de 28.03.2014, respectiv la data de 30.12.2014. În raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, 24.02.2015, reclamanții apreciază că termenul de formulare a acțiunii nu a fost depășit.

De asemenea, reclamanții au susținut că este nelegal considerentul privind stabilirea datei de 14.06.2002, ca dată a luării la cunoștină de actul administrativ contestat, întrucât luarea la cunoștință nu poate fi reprezentată de întabularea în cartea funciară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15.10.2015, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19.10.2015, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin aceeași încheiere, completul de filtru a constatat că, în cauză, a operat o transmisiune a calității procesuale pasive de la Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, la Ministerul Economiei, în condițiile modificărilor legislative operate în structura organizatorică ministerială prin dispozițiile O.U.G. nr. 55/2015 și O.U.G. nr. 1/2017.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 18 octombrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A. și B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs privind greșita respingere a excepției de litispendență

Cu caracter preliminar, Înalta Curte constată că, în susținerea acestei critici, recurenții-reclamanți au invocat geșita aplicare, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 139 C. proc. civ., menționarea acestui text de lege fiind, însă, inexactă, întrucât aceste prevederi reglementează excepția conexității și nu excepția litispendenței.

În consecință, în raport de motivul de recurs vizând greșita respingere a excepției de litispendență, Înalta Curte va analiza această critică din perspectiva dispozițiilor art. 138 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte."

În cauză, excepția litispendenței a fost invocată în fața instanței de fond de către pârâtul Ministerul Economiei, prin întâmpinare, precum și de pârâta C. S.A., prin concluziile orale formulate la termenul de judecată din 18 mai 2015, susținându-se existența unei triple identități, de părți, obiect și cauză, între prezentul litigiu și acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/2014 S-a învederat că această cerere fost soluționată prin sentința nr. 161/F-CONT din 02 decembrie 2014 și se află în stadiul procesual al recursului, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Excepția litispendenței a fost respinsă de instanța de fond, aceasta apreciind că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 138 C. proc. civ., soluție pe care Înalta Curte o apreciază a fi legală și temeinică.

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată în primă instanță pe rolul Judecătoriei Pitești, sub nr. de dosar x/2013, reclamanta C. S.A., în contradictoriu cu pârâții A., B., Comisia Locală de Fond Funciar Mioveni și Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș, a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x și a actelor premergătoare acestuia, precum și rectificarea cărții funciare nr. x a localității Mioveni, privitor la înscrierea dreptului de proprietate al pârâților persoane fizice pentru suprafața de 3.002 mp.

Prin cererea reconvențională depusă în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost completată, pârâții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă C. S.A. și pârâtul Ministerul Economiei, au solicitat rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamantei privind terenul în litigiu, precum și anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1995, emis de Ministerul Economiei în beneficiul C. S.A., referitor la suprafața de 3.000 mp.

Prin sentința civilă nr. 1310 din 13 februarie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Pitești a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar x/2014

Prin sentința civilă nr. 161/F-CONT din 2 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și C. S.A., reținând că, în cauză, nu a fost făcută dovada îndeplinirii, de către reclamanți, a procedurii plângerii prealabile obligatorii, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază a fi corect raționamentul instanței de fond privitor la neîntrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză între dosarul nr. x/2014 și prezentul litigiu, respectiv lipsa identității în ceea ce privește cauza cererilor de chemare în judecată.

Astfel, întrucât cele două acțiuni sunt supuse dispozițiilor speciale ale Legii nr. 554/2004, reclamanților le revenea obligația de a urma procedura prealabilă obligatorie, reglementată de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, anterior introducerii cererilor de chemare în judecată. Chiar dacă, prin promovarea celor două acțiuni, reclamanții au urmărit aceeași finalitate (anularea actului administrativ), în cadrul cererii analizate în dosarul nr. x/2014 instanța a reținut că aceștia nu au făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, ceea ce a condus la respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, pe când în prezentul dosar reclamanții au depus înscrisuri care atestă îndeplinirea acestei proceduri obligatorii.

Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă doar la fundamentul raportului juridic dedus judecății, ci și la temeiurile de drept ale cererii, care, în contenciosul administrativ, sunt verificate și analizate inclusiv din perspectiva îndeplinirii procedurii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu era îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 138 C. proc. civ., instanța de fond respingând în mod întemeiat excepția litispendenței, iar critica reclamanților este nefondată.

II.2. Referitor la motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției tardivității introducerii cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (...)".

Aceste prevederi se coroborează cu dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. (...)

(3) Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7)."

În cauză, reclamanții A. și B. au susținut că au urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin cererile adresate pârâtului Ministerul Economiei, în calitate de autoritate emitentă a actului administrativ, la data de 14.03.2014 și la data de 11.12.2014, în vederea revocării (anulării parțiale) a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1995, emis în beneficiul pârâtei C. S.A.

Autoritatea emitentă a actului administrativ a răspuns plângerilor prealabile prin adresele nr. x și nr. x/30.12.2014, astfel încât, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, 24.02.2015, reclamanții au susținut, în cuprinsul motivelor de recurs, că termenul de formulare a acțiunii nu a fost depășit și că soluția primei instanțe este nelegală.

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, acest motiv de recurs, apreciind că soluția Curții de Apel Pitești este legală și temeinică, cererea de chemare în judecată fiind tardiv formulată, însă motivarea acestui raționament urmează a fi supusă unor amendamente.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță a admis excepția tardivității introducerii acțiunii, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, având în vedere răspunsul la plângerea prealabilă depusă de reclamanți la data de 11.12.2014, emis sub nr. x/2014 și data înregistrării cererii de chemare în judecată, 24.02.2015.

Această argumentație conține o inexactitate, întrucât termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este depășit, dacă se are în vedere data emiterii adresei nr. x (30.12.2014) și data înregistrării acțiunii (24.02.2015).

Referitor la susținerea recurenților-reclamanți cu privire la depunerea, la data de 14.03.2014, la Ministerul Economiei, a cererii de revocare a actului administrativ, Înalta Curte a solicitat reclamanților să depună la dosarul cauzei o copie a acestei cereri, purtând numărul de înregistrare și data primirii de către pârâtul Ministerul Economiei. Recurenții-reclamanți au învederat instanței de judecată că nu dețin o dovadă de înregistrare, cererea fiind trimisă prin serviciul poștal.

În contextul arătat, Înalta Curte apreciază ca fiind dovedită depunerea cererii de revocare a actului administrativ la data indicată de recurenții-reclamanți în cuprinsul recursului (14.03.2018), având în vedere, pe de-o parte, data emiterii răspunsului la plângerea prealabilă (28.03.2014), iar, pe de altă parte, împrejurarea că intimatul-pârât Ministerul Economiei nu a contestat data înregistrării acestei cereri.

Răspunsul la plângerea prealabilă a fost emis prin adresa nr. x/2014, fiind comunicat reclamanților la aceeași dată, astfel cum se arată în cuprinsul recursului.

Prin urmare, termenul de 6 luni, înăuntrul căruia putea fi introdusă cererea de chemare în judecată privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se calculează în raport de răspunsul la plângerea prealabilă nr. x/28.03.2014, iar acest termen s-a împlinit la data de 28.09.2014. Având în vedere că acțiunea a fost înregistrată la data de 24.02.2015, este întemeiată concluzia depunerii cererii cu nerespectarea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că, pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, întrucât reclamanții nu au susținut și dovedit existența unor motive temeinice pentru depunerea cu întârziere a acțiunii.

În ceea ce privește cererea de anulare (revocare) a actului administrativ, depusă de reclamanți la data de 11.12.2014, față de care Ministerul Economiei a emis răspunsul nr. x (având conținut identic cu răspunsul emis anterior sub nr. x/2014), Înalta Curte reține că repetarea procedurii prealabile de către reclamanți, prin depunerea unor cereri succesive de revocare a actului administrativ, nu este de natură a modifica modalitatea de calcul a termenului de introducere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, termenul de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se calculează în raport de prima cerere depusă de reclamanți (din 14.03.2014), respectiv de răspunsul emis față de această plângere prealabilă (din 28.03.2014), iar formularea unor cereri ulterioare, cu același conținut, nu poate avea efectul repunerii reclamanților în termenul de introducere a cererii de chemare în judecată. O interpretare contrară ar conduce la ideea că persoana vătămată printr-un act administrativ ar putea să-și prezerve dreptul de a ataca în instanță acest act, prin formularea repetată a unor plângeri prealabile și prorogarea, pe o perioadă nedefinită, a termenului de sesizare a instanței de judecată.

Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanții au contestat și considerentul instanței de fond referitor la data luării la cunoștință de existența actului administrativ, susținând că această dată nu poate fi apreciată ca fiind data întabulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară a localității Mioveni, în beneficiul intimatei-pârâte C. S.A., respectiv data de 14.06.2002.

Înalta Curte reține că recurenților-reclamanți, în calitate de terți față de actul administrativ, le sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (și nu dispozițiile alin. (1) ale aceluiași articol, astfel cum în mod greșit a indicat instanța de fond), termenul de formulare a plângerii prealabile începând să curgă de la data luării la cunoștință, "pe orice cale", de existența actului administrativ contestat, întrucât, față de aceștia, nu există obligația comunicării actului.

Dreptul de proprietate cu privire la suprafața de teren înscrisă în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată seria x nr. x/13.06.1995 a fost intabulat în Cartea Funciară la data de 14.06.2002, conform încheierii de carte funciară nr. x/14.06.2002, astfel că de la această dată dreptul de proprietate a devenit opozabil erga omnes, fiind presupus a fi cunoscut inclusiv de către reclamanți.

Totodată, instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanții au solicitat anularea actului administrativ printr-o cerere inițială (reconvențională) depusă în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Pitești, la data de 31.10.2013, astfel încât se prezumă că, cel puțin la această dată, reclamanții au cunoscut cu certitudine existența și conținutul certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Prin urmare, indiferent de data ce va fi luată în considerare drept dată a luării la cunoștință de actul administrativ contestat (14.06.2002 - data întabulării actului în Cartea Funciară ori x.10.2013 - data depunerii cererii de anulare a actului în dosarul nr. x/2013), aceasta nu poate schimba soluția primei instanțe, acțiunea fiind tardiv formulată. Această concluzie este fondată în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care dispun că, pentru motive temeinice (pe care reclamanții nu le-au probat), cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data luării la cunoștință, iar data înregistrării acțiunii (24.02.2015) se situează peste termenul de un an, calculat atât în raport de data de 14.06.2002, cât și de data de 31.10.2013.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 75/F-Cont din 18 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2018.