ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2145/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 9 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și D. S.A., a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 22.02.2006, emis de Ministerul Economiei.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 11 ianuarie 2016, pârâtul Ministerul Economiei a solicitat a fi dispusă modificarea citativului, în sensul citării în cauză a Ministerului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, care, după promovarea acțiunii, a preluat activitatea Ministerului Economiei, Comerțului și Turismului și a Ministerului Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 55/2015.

Prin sentința civilă nr. 1 din 11 ianuarie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins, ca tardivă, cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri.

Împotriva sentinței de fond a formulat recurs reclamanta B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a încălcat normele de procedură scrisă, atât în faza procedurii prealabile cât și în faza judecății, nepunând în discuția părților toate cererile și excepțiile invocate, astfel:

- a încălcat dispozițiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., necomunicând recurentei-reclamante întâmpinările formulate de pârâți;

- nu a pus în discuție reprezentarea părților prin mandatar, conform art. 202 C. proc. civ.

- la primul termen de judecată nu s-a pronunțat, în condiții de contradictorialitate, asupra întâmpinării și actelor depuse de pârâtul Ministerul Economiei;

- a ignorat propunerea părților referitoare la estimarea duratei procesului.

Referitor la soluția de admitere a excepției tardivității, prima instanță este criticată întrucât motivează hotărârea doar în baza doctrinei și practicii referitoare la natura termenelor prevăzute de art. 7 și art. 11 din legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță a apreciat în mod greșit că acțiunea a fost formulată după împlinirea termenului de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Instanța a calculat acest termen începând cu data de 23.01.2009, data efectuării formalităților de publicitate imobiliară, deși din nicio probă a dosarului nu rezultă că certificatul de atestare seria x nr. x din 22.02.2006 a fost înscris în cartea funciară. Pentru terenul în litigiu există două hotărâri judecătorești irevocabile, una în favoarea Obștii Moșnenilor Dragoslăveni și una în favoarea intimatei-pârâte D. S.A. și două titluri invocate de părți.

Expunând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum și susținerile intimatei-pârâte D. S.A. din cuprinsul unor acte procesuale, recurenta-reclamantă subliniază că terenul ce face obiectul litigiului nu a fost înscris niciodată în cartea funciară, fiind înscrise alte terenuri ce fac obiectul certificatului de atestare seria x nr. x din 22.02.2006 sau a altor certificate de atestare a dreptului de proprietate.

4.1. Intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante B. și excepția lipsei de interes, solicitând respingerea recursului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă sau care nu justifică interes în prezenta cauză, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, reiterând, în esență, susținerile formulate pe parcursul litigiului în primă instanță.

4.2. Legal citat, intimatul-pârât Ministerul Economiei (citat în cauză, în locul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 1/2017) nu a formulat întâmpinare în cauză.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 16 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta B. este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este neîntemeiat.

Potrivit textului de lege enunțat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Cât privește încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, recurenta-reclamantă a susținut că, anterior termenului de judecată din data de 11.01.2016, pârâții au depus la dosarul cauzei întâmpinări care nu i-au fost comunicate de către instanță, încălcându-i astfel dreptul la apărare, și, de asemenea, instanța nu s-a pronunțat, în condiții de contradictorialitate, asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Economiei și asupra reprezentării părților reclamante prin mandatar.

Susținerile recurentei vizând încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 201 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

Chiar dacă la dosar nu există o dovadă a comunicării întâmpinării formulate de pârâta D. S.A. către reclamanta B., neregularitatea trebuia invocată, potrivit art. 178 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la termenul de judecată din 11 ianuarie 2016, când părțile, legal citate, aveau posibilitatea să se prezinte în instanță, să consulte dosarul și să adopte poziția procesuală pe care o considerau adecvată. Potrivit celor consemnate în practicaua sentinței recurate, se constată că procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar reclamanții au răspuns prin avocat E., care nu a invocat neregularitatea în discuție. În plus, se constată că, prin rezoluția din 11 noiembrie 2015, judecătorul de primă jurisdicție a dispus comunicarea către reclamanții A. ș.a. a întâmpinării formulate de pârâta D. S.A., iar acest reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin avocatul E.. În atare situație, din moment ce avocatul E. a avut dreptul de a asigura apărarea și reprezentarea reclamanților în cauză, aspect ce rezultă din cuprinsul împuternicirii avocațiale acordate acestuia de către cei trei reclamanți - A., B. și C. -, aflată în original la dosarul de fond, iar răspunsul la întâmpinare a fost redactat de acesta, în mod logic și rezonabil, apărările expuse de către avocat prin răspunsul la întâmpinare sunt în favoarea tuturor reclamanților, nu doar a reclamantului A.. Conținutul acestui act procedural este opozabil tuturor reclamanților care au dat mandat de reprezentare pentru avocatul lor, astfel că reclamanta a avut cunoștință de cuprinsul întâmpinării formulate de D., dreptul său la apărare fiind pe deplin respectat.

Totodată, constată instanța de control că este neîntemeiată și critica recurentei, potrivit căreia instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 202 C. proc. civ. prin aceea că nu a pus în discuția contradictorie a părților reprezentarea reclamanților prin mandatar. În condițiile în care reclamanții persoane fizice sunt reprezentați în proces convențional de către avocatul E., cu mandat acordat de către reclamanți prin înscris încheiat potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei, respectiv împuternicirea avocațială atașată în original la dosarul cauzei, punerea în discuția contradictorie a părților a reprezentării reclamanților în proces ar avea caracter redundant.

Susținerile recurentei vizând încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, de asemenea.

Din verificarea actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtului Ministerul Economiei la 7 octombrie 2015, astfel încât termenul de 25 zile de la comunicare, prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit la data de 2 noiembrie 2015, ceea ce face ca înregistrarea întâmpinării la data de 11 ianuarie 2016 să fie realizată peste termenul legal stipulat în acest sens. În practicaua sentinței atacate s-a reținut de către prima instanță că această întâmpinare a fost depusă după încheierea perioadei de regularizare prevăzută de C. proc. civ., ceea ce este real, astfel încât, în mod corect, nu s-a procedat la comunicarea întâmpinării către părțile adverse. De altfel, la termenul de judecată din 11 ianuarie 2016, a fost prezent în instanță avocatul reclamanților, care nu a înțeles să formuleze o cerere de amânare pentru a lua cunoștință de această întâmpinare în al cărei cuprins fuseseră ridicate excepții. În consecință, critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, prin necomunicarea întâmpinării depuse la dosarul primei instanțe de către pârâtul Ministerul Economiei, apare ca nefondată.

Pe de altă parte, este adevărat că în cuprinsul acestei întâmpinări au fost invocate excepția tardivității și excepția autorității de lucru judecat, însă, observă instanța de control că, pe de o parte, aceste două excepții au fost invocate și de pârâta D. S.A. prin întâmpinarea sa, iar pe de altă parte, excepțiile au fost puse în discuția părților la termenul de judecată din 11 ianuarie 2016, după cum s-a consemnat în practicaua sentinței pronunțate la această dată. În aceste condiții, nu pot fi primite afirmațiile recurentei referitoare la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ., care prevăd că "Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu."

Referitor la susținerile formulate de recurentă vizând încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 238 din C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că estimarea duratei necesare pentru cercetarea procesului nu este propriu-zis o măsură cu caracter procesual, ci are scopul de a garanta previzibilitatea procesului, sub toate aspectele sale.

Împrejurarea că, în speță, durata estimată a cercetării procesului nu este cea propusă de părți și consemnată în încheierea de ședință, nu este de natură a atrage sancțiunea nulității, în condițiile în care, pe de o parte, nerespectarea acestei dispoziții legale nu este expres sancționată, iar pe de altă parte, prin estimarea duratei necesare soluționării procesului la un termen de judecată, judecătorul fondului a avut în vedere asigurarea celerității procesului, fiind atins scopul urmărit prin instituirea normei legale în discuție.

Procedând la soluționarea cauzei în modalitatea prezentată, se constată că prima instanță a respectat dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. și implicit, principiul dreptului la apărare și cel al contradictorialității pe parcursul procesului, nefiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la greșita soluționare a excepției tardivității introducerii cererii de chemare în judecată, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Instanța de fond, pronunțând soluția de respingere ca tardivă a acțiunii formulate de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri (în prezent, Ministerul Economiei), a avut în vedere, ca argumente logico-juridice care au fundamentat această soluție, împrejurarea că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost întabulat în cartea funciară nr. x la data de 23.01.2009, astfel că de la acest moment dreptul de proprietate a devenit opozabil erga omnes, fiind presupus a fi cunoscut inclusiv de către reclamanți.

Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl constituie prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, termenul de introducere a unei acțiuni în contencios administrativ fiind cel prevăzut de dispozițiile art. 11 din legea anterior amintită.

Ipoteza în care se regăsește recurenta-reclamantă este cea de la alin. (2) al acestui text legal, în care se arată că "pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Este fără îndoială că obiectul acțiunii în anulare promovate în fața primei instanțe îl reprezintă un act administrativ individual, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/22.02.2006, iar titulara demersului judiciar este un terț față de acest act, care nu i-a fost comunicat în mod direct de către emitentul Ministerul Economiei, nefiind destinatarul său.

Singura ipoteză aplicabilă recurentei-reclamante, dintre cele enumerate de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în privința momentului de la care începe a se calcula termenul de un an pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ, este cea privind "data luării la cunoștință" de către terțul interesat de actul pretins vătămător pentru acesta.

Or, împrejurarea că actul administrativ contestat a fost întabulat în registrul de carte funciară în anul 2009 nu poate echivala cu luarea efectivă la cunoștință de către terț a conținutului respectivului act, ci instituie doar o prezumție că ar fi putut afla de la acel moment despre existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea Societății D. S.A. București.

Cât timp însă prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie, ca referință pentru calculul termenului de introducere a cererii de chemare în judecată, data luării la cunoștință, de către terț, a actului administrativ pretins vătămător, fără a legifera, ca punct de plecare în acest calcul, și data de la care partea interesată ar fi putut cunoaște existența unui act administrativ adresat altui subiect de drept, susceptibil de a-i cauza o vătămare în drepturile sau interesele sale legitime, o astfel de prezumție de cunoaștere a actului de la momentul efectuării publicității sale conform Legii nr. 7/1996 urmează a fi dovedită, de către cel care o invocă.

Prin urmare, nu este suficient a se afirma că actul administrativ supus formalităților de înscriere în cartea funciară, devenit opozabil erga omnes de la momentul îndeplinirii acestor formalități, a putut fi cunoscut de atunci de către orice persoană interesată, fiind necesar, pentru calculul termenului reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se arate care este data luării la cunoștință de existența actului administrativ contestat.

La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar are în vedere și soluția de unificare a practicii judiciare adoptată de judecătorii secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din 21 noiembrie 2018, în sensul că [Termenele prevăzute de art. 7 alin. (7) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în acțiunile formulate de terți în constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor curge de la "data luării la cunoștință", moment care însă se apreciază de la caz la caz.]

Titulara căii de atac a contestat considerentul instanței de fond referitor la data luării la cunoștință de existența actului administrativ, susținând că această dată nu poate fi apreciată ca fiind data întabulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară, în beneficiul intimatei-pârâte Societea D. S.A. București, respectiv data de 23.01.2009.

În raport de aceste critici, reține instanța de control că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că au calitatea de membri ai Obștei Moșnenilor Dragosloveni și că au luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 22.02.2006, emis de Ministerul Economiei, la data de 24.04.2015, cu ocazia ședinței Adunării Generale a Obștii, în cadrul căreia a fost prezentată o informare privind situația unor terenuri, proprietatea Obștii, aflate în litigiu.

Prin acțiunea ce a fost soluționată prin sentința ce formează obiectul prezentului recurs, reclamanții, în calitate de membri ai Obștei Moșnenilor Dragosloveni, au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 22.02.2006.

Într-o cauză soluționată anterior, definitiv, în cadrul dosarului nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2541/12 septembrie 2013, a fost respinsă, ca tardivă, acțiunea în anularea aceluiași act administrativ, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 22.02.2006, formulată de reclamanta Obștea Moșnenilor Dragosloveni, în contradictoriu cu pârâții Societatea D. S.A. și Ministerul Economiei.

În considerentele acestei sentințe, judecătorul cauzei a prezumat simplu că, dincolo de data la care a intervenit întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate invocat de pârâta D. S.A. și atestat de certificatul litigios, cel mai târziu la data de 17.11.2010, reclamanta Obștea Moșnenilor Dragosloveni cunoștea în mod indubitabil existența și conținutul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 22.02.2006.

Astfel fiind, Înalta Curte nu poate primi susținerile reclamanților că data luării la cunoștință despre existența actului administrativ pretins vătămător ar fi 24.04.2015, întrucât chestiunea litigioasă referitoare la data luării la cunoștință despre conținutul acestui act de către Obștea Moșnenilor Dragosloveni, soluționată în dosarul nr. x/2013, se opune cu putere de lucru judecat în cauza de față și membrilor Obștei, fără ca instanța de judecată să poată reveni cu o nouă statuare asupra acelorași dezlegări din dosarul anterior menționat.

În raport de acest moment temporal - 17.11.2010 -, se observă că acțiunea în anulare ce formează obiectul dosarului pendinte este introdusă la data de 09.05.2015, cu mult în afara termenului de un an ce curge de când a luat cunoștință terțul interesat de actul administrativ pretins vătămător, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în raport de data cunoașterii efective de către reclamanți a conținutului actului în discuție (17.11.2010 - dată ce se opune cu putere de lucru judecat membrilor Obștei), Înalta Curte constată că acțiunea în anulare introdusă de aceștia pe rolul instanței de fond la data de 09.05.2015, a fost formulată cu depășirea termenului de un an, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește reiterarea prin întâmpinarea la recurs a excepției lipsei calității procesuale active a membrilor Obștei, invocată în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost analizată de prima instanță, care a procedat cu prioritate la examinarea și apoi la admiterea excepției tardivității acțiunii formulate în contradictoriu cu toți pârâții chemați în judecată, iar intimata D. S.A. nu a formulat recurs împotriva acestei soluții.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe se impune a fi menținută, conform celor arătate în prezenta motivare, fiind incidentă, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, excepția tardivității promovării acțiunii în acest dosar.

Pentru considerentele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B. împotriva sentinței civile nr. 1 din 11 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2019.