ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2130/2016

Decizia nr. 2130/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii.

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Bolintin Vale la data de 17 octombrie 2002 sub nr. 2736/2002, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică, în contradictoriu cu pârâții SC A. SA București și Ministerul Industriilor și Resurselor, a solicitat constatarea nulității absolute a două certificate de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 7045 din 14 ianuarie 2002 pentru suprafața de 4.424,306 mp și seria M03 nr. 7046 din 14 ianuarie 2002 pentru suprafața de 9.517,759 mp, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 266 din 03 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/122/2006 s-a admis excepția inadmisibilității introducerii acțiunii și, în consecință, acțiunea reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Giurgiu, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și SC A. SA prin lichidator SC B. SRL și cu intervenienta SC C., ca inadmisibilă.

Totodată, a fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenienta SC C.

S-a reținut, în esență că reclamanta nu a parcurs faza anterioară sesizării instanței de contencios administrativ și fiscal, conform art. 5 din Legea nr. 29/1990 (art. 7 din Legea nr. 554/2004) privind îndeplinirea procedurii prealabile.

Prin Decizia nr. 1591 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis recursul reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Giurgiu împotriva Sentinței civile nr. 266 din 03 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/122/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC A. SA - prin lichidator SC B. SRL și Ministerul Economiei și intervenienta SC C., a casat sentința și a reținut cauza spre soluționare, pe fond, înregistrată sub nr. x/2/2010.

Prin Sentința civilă nr. 294 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei procedurii prealabile, astfel că a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă. De asemenea, prin aceeași sentință a admis cererea de intervenție accesorie.

Sesizată cu soluționarea recursului promovat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Giurgiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1517 din 21 martie 2012, a admis recursul reclamantei, a casat Sentința civilă nr. 294 din 19 ianuarie 2011 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Argumentând soluția, instanța de control judiciar, a reținut că, în raport de circuitul dosarelor având ca obiect prezenta cauză, și de împrejurarea că prin Sentința nr. 266 din 3 decembrie 2009, Tribunalului Giurgiu a stabilit definitiv soluționarea litigiului pe calea contenciosului administrativ și totodată, când s-a pus în discuție și s-a pronunțat asupra excepției neîndeplinirii procedurii prealabile, nu se poate susține nici tardivitatea formulării plângerii administrative.

În consecință, Înalta Curte, având în vedere că instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei procedurii prealabile, a constatat că se impune admiterea recursului formulat de reclamantă și casarea sentinței atacate, urmând a se trimite cauza la aceeași instanță, pentru soluționarea pe fond a litigiului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2/2010*.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,în rejudecare, prin Sentința nr. 2237 din 3 iulie 2013, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei și, în consecință, a anulat acțiunea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Giurgiu, în contradictoriu cu pârâții SC A. SA - prin lichidator SC B. SRL, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Totodată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC C..

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 2366 din 21 mai 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî instanța de control judiciar a reținut, pe de o parte, că instanța de fond a soluționat cauza pe excepție fără a se pronunța, mai întâi, asupra admisibilității cererii de intervenție și asupra timbrajului acesteia și, pe de altă parte, că a fost admisă în mod greșit excepția lipsei capacității procesuale de folosință, reclamanta având calitate procesuală de folosință.

În fond după casare a fost încuviințată, în principiu, cererea de intervenție accesorie a intervenientei SC A. SA, întrucât drepturile decurgând din certificatele atacate în prezenta procedură au fost transmise acestei societăți.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 1205 din 28 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, a dispus următoarele:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Giurgiu în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei Comerțului și Turismului și SC A. SA prin Lichidator SC B. SRL și intervenient SC C. SRL.

Constată nulitatea absolută a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 7045 din 14 ianuarie 2002 și seria M03 nr. 7046 din 14 ianuarie 2002.

Respinge ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea faptului că terenurile ce fac obiectul celor două certificate contestate aparțin fondului forestier, domeniu public al statului, administrat de reclamantă.

Admite în parte cererea de intervenție accesorie formulată de SC C. SRL respectiv în măsura în care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, în rejudecare, a constatat că terenurile care fac obiectul certificatelor de atestare contestate sunt, așa cum rezultă din raportul de expertiză, terenuri ce fac parte din fondul forestier. Ele au fost incluse în amenajamentele silvice succesive, din anii 1952, 1962, 1978, 1990, 1999, așa cum se menționează în același raport de expertiză.

Pârâții și intervenienta nu au făcut dovada că anterior emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate terenurile au primit o altă destinație, fiind scoase din fondul forestier.

Or, potrivit art. 54 alin. (1) din legea 26/1996, în vigoare la data emiterii certificatelor atacate "Reducerea suprafeței fondului forestier proprietate publică este interzisă.". Interdicția este preluată și de legislația actuală, aceasta prevăzând la art. 34 alin. (1) și art. 35 din legea 46/2008 că "Terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia." și "Reducerea suprafeței fondului forestier național este interzisă."

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991 "Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publica județeană."

Art. 3 din același act normativ prevede, însă că "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public, precum și terenurilor cărora le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 și art. 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, cu excepția terenurilor din domeniul privat al statului pe care există obiective construite ce conțin suprafețe agricole și a terenurilor agricole prevăzute pentru dezvoltare."

În lipsa unui act de scoatere a terenului din fondul forestier nu se poate susține că acestea s-au aflat vreodată în patrimoniul fostei Centrale de exploatare a lemnului București pentru a putea intra în proprietatea regiei autonome și, ulterior, a societății comerciale înființate în locul Centralei.

În ceea ce privește existența, pe terenurile în discuție, a unor construcții necesare activității societății comerciale beneficiare a certificatelor atacate, instanța de fond a constatat că acest fapt nu constituie, prin el însuși, o dovadă a faptului că terenurile respective au fost scoase în mod formal, din fondul forestier fiind posibilă o transmitere temporară a terenului pentru folosirea în alte scopuri decât producția silvică, așa cum prevedea art. 57 din Legea nr. 16/1996 sau chiar o utilizare abuzivă a terenului, în condițiile în care nu s-au depus autorizații de construire pentru clădirile menționate.

În consecință, a apreciat prima instanță că, existența clădirilor nu poate suplini lipsa unui act de scoatere a terenurilor din fondul forestier.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare la data emiterii actelor atacate " (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează:

a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii;

b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale;

c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile.

(2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută."

Față de aceste prevederi legale rezultă că primul capăt de cerere referitor la constatarea nulității absolute a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate este întemeiat.

În ceea ce privește capătul 2 de cerere, referitor la constatarea faptului că terenurile în discuție aparțin fondului forestier, domeniu public al statului, administrat de reclamantă, instanța de fond a constatat că este vorba de o cerere în constatare inadmisibilă față de prevederile art. 111 C. proc. civ., întrucât reclamanta are deschisă acțiunea în realizare prin care să solicite ca terenurile să îi fie lăsate în deplină proprietare și posesie (acțiunea în revendicare).

În ceea ce privește intervenția accesorie, aceasta a fost admisă doar în parte, în măsura în care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Recursurile exercitate în cauză

Împotriva Sentinței nr. 1205 pronunțată la data de 28 aprilie 2015 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recursuri pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și SC A. SA - prin lichidator judiciar SC B. SPRL și intervenienta SC C. SRL.

Recursul declarat de pârâta SC A. SA critică sentința atacată sub două aspecte de nelegalitate care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Primul vizează soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Giurgiu. Aceasta în condițiile în care recurenta-pârâtă susține că aceasta nu a prezentat certificate de atestare a dreptului de proprietate a căror anulare s-a solicitat.

Al doilea aspect de nelegalitate privește soluția pe fond dispusă de prima instanță, recurenta apreciind că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, prin aprecierea greșită asupra naturii juridice a celor două terenuri în litigiu.

Se arată că instanța de fond a constatat greșit că cele două terenuri aparțin proprietății publice a statului, apreciind greșit că amenajamentele silvice reprezintă dovada apartenenței celor două terenuri la fondul forestier național fără a se ține cont că, anterior anului 1990, cele două terenuri aflate în litigiu au fost scoase din fondul forestier și atribuite din 1974 Centralei de Exploatare a Lemnului București.

În baza H.G. nr. 15/1994, fosta Centrală de exploatare a lemnului București s-a reorganizat, înființându-se Regiile Autonome: F. Suceava, G. Brașov și D. București.

În conformitate cu art. 3 din H.G. nr. 34/1991, "patrimoniile regiilor autonome sunt stabilite conform bilanțurilor încheiate la 30 iunie 1990, prin preluarea activului și pasivului de la unitățile economice și de învățământ prevăzute în anexele nr. 2.a - 2.c care se reorganizează".

În baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a Hotărârii de Guvern nr. 15 din 11 ianuarie 1994, în baza căruia Regia s-a reorganizat în societăți comerciale pe acțiuni cu capital integral de stat prin defalcarea bilanțului contabil al RA "D." la 31 decembrie 1993, s-a constituit patrimoniul și capitalul social al SC A. SA București.

Prin restructurarea Regiei Autonome D. București s-a înființat societatea comercială A. SA, aceasta din urmă preluând patrimoniul, conform bilanțului întocmit la data de 31 decembrie 1993.

Astfel, potrivit O.G. nr. 15/1993 și H.G. nr. 15/1994, pentru patrimoniul preluat, s-au emis certificatele de atestare a dreptului de proprietate, terenurile fiind ca atare evidențiate în protocolul de predare-primire.

Întregul patrimoniu al RA "D.", constituit din activ și pasiv, a fost predat către SC A. SA București, în baza Protocolului, înregistrat sub nr. 194 din 30 aprilie 1994. Din acest patrimoniu făcea parte și E. București, având amplasamentul pe cele două terenuri aflate în dispută.

Autoritatea competentă la acel moment să stabilească și să emită Certificate de atestare a titlurilor de proprietate asupra activelor existente în patrimoniul societății nou înființate - SC A. SA, cu capital integral de stat, era Ministerul Industriilor și Resurselor (actual Ministerul Economiei Comerțului și Turismului).

Ministerul de resort a emis în baza Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, a H.G nr. 834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, a propunerii comisiei privind stabilirea și evaluarea terenurilor, constituită prin Ordinul ministrului Industriilor, Certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 7045 din 14 ianuarie 2002 și seria M03 nr. 7046 din 14 ianuarie 2002, atestând o situație patrimonială existentă la data înființării societății comerciale A. SA, fapt de natură a-i conferi acesteia, prin efectul legii, dreptul de proprietate asupra terenurilor.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în principal pe excepție, respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate în condițiile în care certificatele de atestare contestate au fost legal emise terenurile, la data emiterii - 2002 nemaifiind parte din domeniul public respectiv fondul forestier național, fiind respectate dispozițiile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991.

Recursul declarat de SC C. SRL - în calitate de intervenientă în interesul pârâților-recurenți A. SA și Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului.

Recursul declarat se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că sentința este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 și 3 din H.G. nr. 15/1994, a dispozițiilor art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991.

Aceasta deoarece la data emiterii celor două certificate contestate, 2002, terenurile în litigiu nu mai aparțineau fondului silvic - proprietății publice ci ele deveniseră prin preluare în patrimoniul SC A. SA, care utiliza aceste terenuri în scopul realizării activității sale - construcții și prelucrarea lemnului.

În baza H.G. nr. 1255/1990 privind încetarea activității unor centrale industriale și unități cu statut similar, Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, O.G nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome și H.G. nr. 15/1994, fosta centrală de exploatare a lemnului București s-a reorganizat, înființându-se, inițial, Regiile Autonome F. Suceava, G. Brașov și D. București, iar, ulterior, prin restructurarea Regiei Autonome D. București s-a înființat societatea comercială A. SA, aceasta din urmă preluând patrimoniul, conform bilanțului întocmit la data de 30 iunie 1990.

Astfel, potrivit O.G. nr. 15/1993 și H.G. nr 15/1994, în patrimoniul preluat s-au emis certificatele de atestare a dreptului de proprietate, terenurile fiind ca atare evidențiate în protocolul de predare - primire.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a apreciat greșit asupra dreptului de proprietate în litigiul, ignorând legislația anterioară anului 1991 din care rezultă că cele două suprafețe de teren au fost scoase definitiv din fondul forestier conform art. 2 din Codul forestier din 1962, terenurile fiind necesare pentru executarea unor lucrări necesare altor ramuri ale economiei naționale.

Deși în anul 1990 Centrala de Exploatare Lemnului București s-a desființat, patrimoniul său, inclusiv terenurile în litigiu, a fost preluat de societatea nou înființată "D." și ulterior de SC A. SA, atât terenurile cât și construcțiile ca atare fiind necesare activității fostei Centrale de Exploatare a Lemnului și în raport de această situație fiind legal emise, conform art. 5 și 20(2) din Legea nr. 15/1991 și conform H.G. nr. 834/1991, certificatele de atestare contestate.

Recurenta-intervenientă arată că instanța de fond în mod greșit a calificat amenajamentele silvice ca reprezentând dovada apartenenței celor două terenuri la fondul forestier național și și-a întemeiat greșit soluția pe un raport de expertiză efectuată de o instanță necompetentă.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii prin menținerea ca legal emise a actelor contestate motivat de faptul că terenurile au fost scoase definitiv din fondul forestier în mod legal.

Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului în calitate de emitent al certificatelor de atestare a căror nulitate absolută a fost constatată de instanța de fond.

Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea greșită a dispozițiilor legale în aprecierea regimului juridic al terenurilor care au format obiectul celor două certificate contestate.

Recurentul-pârât arată că terenurile în litigiu puteau forma obiectul celor două certificate deoarece ele nu mai aparțineau domeniului silvic proprietate publică ci ele, prin acele normative emise anterior anului 1991 aparțineau fostei Centrale de Exploatare a Lemnului București - fiind necesare realizării obiectului său specific de activitate.

Cu această destinație și având acest regim juridic terenurile au fost preluate de RA D. București, prin reorganizare devenită SC A. SA, societate în favoarea căreia au fost emise legal certificatele de atestare a drepturilor de proprietate contestate.

Se solicită admiterea recursului și pe fond respingerea cererii în anularea certificatelor contestate.

Apărările intimaților

La dosar, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, depunând acte și practică judecătorească, în baza art. 305 C. proc. civ.

În cauză, Curtea a admis în principiu, conform art. 49-51 C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie formulată în interesul intimatei-reclamante Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Giurgiu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, calificată ca o apărare în interesul reclamantei-intimate.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente, comune tuturor recursurilor, că acestea sunt nefondate, sentința atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii în raport de situația juridică a terenurilor în litigiu, care, în raport de probele administrate a fost stabilită corect.

Sentința pronunțată de instanța de fond este dată cu aplicarea corectă a legii atât în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate cât și în ceea ce privește fondul cauzei având ca obiect anularea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 7045 din 14 ianuarie 2002 și seria M 03 nr. 7046 din 14 ianuarie 2002.

În cauză, reclamanta-intimată are calitate procesual activă de a formula prezenta acțiuni în contencios administrativ în calitate de administrator al bunurilor pretins prin acțiune a fi proprietate publică a statului ca aparținând fondului forestier conform art. 11(1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

În această calitate de administrator reclamanta-intimată a contestat includerea celor două terenuri ca aparținând domeniului privat al statului și în consecință includerea lor în procedura emiterii certificatelor contestate, atât reclamanta-intimată cât și intervenientul accesoriu susținând că aceste terenuri aparțineau fondului forestier, deci proprietății publice și în baza art. 136(4) din Constituția României și art. 11 din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare în 2002 nu puteau fi înstrăinate, respectiv nu puteau forma obiectul dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991.

Obiectul prezentei cauze nu est o acțiune în revendicare de drept comun, de comparare a titlurilor invocate de părți și în consecință reclamanta-intimată avea numai obligația de a proba apartenența bunurilor la domeniul public al statului.

Instanța de fond, prin soluția de admitere în parte a acțiunii și de constatare a nulității absolute a certificatelor de atestare contestate a apreciat corect asupra regimului juridic al terenurilor în sensul că acestea fac parte din fondul forestier înscris în amenajamentul silvic în proprietatea publică a statului.

Prin recursurile promovate în cauză, în esență, se încearcă să se acrediteze ideea că cele două terenuri ar fi fost scoase din fondul forestier la momentul atribuirii către Centrala de exploatare a Lemnului București, fiind schimbată destinația acestora și că ar fi fost preluate în patrimoniul societăților comerciale înființate în temeiul Legii nr. 15/1990, ca urmare a încetării activității Centralei de exploatare a Lemnului București.

Contrar acestor susțineri, chiar și în legislația anterioară anului 1990, respectiv în Codul silvic din 1962 se menționează la art. 1 faptul că "pădurile și terenurile aferente împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare, forestiere, constituie proprietate de stat și alcătuiesc fondul forestier al Republicii Socialiste România".

De asemenea, art. 8 prevedea că "pădurile și terenurile prevăzute în art. 1 se înregistrează în evidența forestieră care se întocmește pe bază de amenajamente silvice".

În ceea ce înființarea Centralei de Exploatare a Lemnului București, potrivit H.G. nr. 367/1973, aceasta a funcționat în subordinea Ministerului Economiei Forestiere, având, doar în administrare și folosință, păduri și terenuri care făceau parte din fondul forestier, fără a fi necesară scoaterea din fondul forestier a acestora, așa cum se susține în mod neîntemeiat prin recursurile declarate în cauză.

Prin urmare, nu se poate susține că cele două terenuri s-ar fi aflat în patrimoniul Centralei de exploatare a Lemnului București, nefiind făcută nici dovada că cele două terenuri ar fi fost scoase din proprietatea publică și ar fi intrate în circuitul civil.

În cauză, recurenții doar afirmă că patrimoniul centralelor industriale și al unităților cu statut similar care se desființează ar fi fost împărțit și transmis societăților comerciale sau regiilor autonome înființate prin Legea nr. 15/1990, dar nu există nicio dovadă a existenței celor două terenuri în patrimoniul Centralei de exploatare a Lemnului București și, pe de altă parte, în lipsă de prevedere legală, nu se poate susține că folosința și administrarea temporară a unor păduri și terenuri care făceau parte din fondul forestier ar echivala cu un drept de proprietate.

În cauză, soluția instanței de fond este bazată corect și pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în care se arată că în perioada 1952 - 1999 terenurile în litigiu au figurat permanent incluse în amenajamentul silvic, iar la momentul anului 2002 era în vigoare amenajamentul din 1999 valabil 10 ani făcută dovada scoaterii definitive a acestor terenuri din fondul forestier -proprietate privată. În consecință aceste terenuri nu puteau intra legal în circuitul civil și nu puteau forma obiectul certificatelor care au fost emise prin fraudarea legii. Chiar în situația de excepție a ocupării temporare a terenurilor prin exploatarea masei lemnoase de către Centrala de Exploatare a Lemnului București desființată în 1990, pentru realizarea obiectului său de activitate nu reprezintă în cauză o schimbare definitivă a regimului juridic al terenurilor. Aceste terenuri aparțineau domeniului public al statului, recurenta A. SA recunoscând că a preluat doar folosința temporară a acestor terenuri, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 265 din 27 aprilie 200 dintre recurentele persoane juridice, terenul aferent mijloacelor fixe, care formează obiectul contractului nu a fost inclus în preț deoarece recurenta SC A. SA nu avea titlu privind posesia terenului acest fiind obținut ulterior, prin fraudarea legii, prin emiterea certificatelor de atestare contestate în prezenta cauză.

În recursul declarat de intervenienta C. SRL se arată că nu poate fi luată în considerare expertiza tehnico-silvică din Dosarul nr. x/122/2006 al Tribunalului Giurgiu întrucât a fost administrată la o instanța necompetentă.

Însa conform art. 160 din C. proc. civ. "În cazul declarării necompetenței dovezile administrate în instanța necompetentă rămân câștigate judecații și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice".

La fila 4 din raport, precizează ca identificarea terenurilor: "a fost realizată pe baza descrierii parcelare din amenajamentul silvic". "Cu aceasta ocazie au fost prezentate reprezentanților părților bornele parcelare consemnate în harta amenajistică și materializate pe teren, cu numerele 187 (parcela 101) respectiv 188 (parcela 102)". "După identificarea și vizionarea celor două terenuri, reprezentanții intervenientului SC C. SRL Malu Spart nu au mai fost prezenți la realizarea lucrării la fața locului"

De asemenea, la fila 5 din raportul de expertiză se precizează că, în urma consultării amenajamentelor silvice edițiile precizate mai sus (edițiile 1952, 1962, 1978, 1990, 1999), "cele două terenuri au fost incluse permanent în amenajamentul silvic"

Expertul, după prezentarea mai multor ipoteze, a concluzionat faptul că, nu s-a făcut dovada scoaterii terenurilor din regimul juridic al proprietății publice și intrarea acestora în circuitul civil.

Chiar în situația în care aceste terenuri ar fi făcut obiectul unei scoateri temporare din fondul forestier proprietate publică a statului sub condiția plății unei chirii, această operațiune nu echivalează cu ieșirea definitivă din regimul de proprietate publică. Terenurile nu intră în circuitul civil.

În Legea nr. 26/1996 - vechiul C. silvic (publicată în M.OF. nr 93 din data de 8 mai 1996)

Art. 57 "Transmiterea temporară de terenuri din fondul forestier proprietate publică pentru folosirea în alte scopuri decât producția silvică, cu defrișarea sau fără defrișarea vegetației existente, se aprobă potrivit legii".

Art. 58 "Pentru folosirea temporară de terenuri din fondul forestier, titularul aprobării va plăti Regiei Naționale a Pădurilor chiria pentru terenul respectiv și, după caz: contravaloarea pierderii de creștere ca urmare a tăierii masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității stabilită în amenajamentele silvice, cheltuielile corespunzătoare reinstalării vegetației forestiere și întreținerii acesteia până la realizarea stării de masiv, precum și valoarea obiectivelor existente care se dezafectează ca urmare a transmiterii terenului".

În Legea nr. 46 din 19 martie 2008 - noul Codul Silvic art. 39(1) Ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier este permisă numai pe o perioadă determinată de timp, în scopul realizării obiectivelor din categoria celor prevăzute la art. 36 și la art. 37 alin. (1) lit. a) și cu asigurarea plății anticipate a obligațiilor bănești de către beneficiarul aprobării de scoatere din fondul forestier pentru obiectivul respectiv.

Soluția primei instanțe este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991 în sensul că terenurile în litigiu proprietate publică nu pot face obiectul acestui act normativ cu caracter special care se aplică terenurilor proprietate privată a statului, care se află în circuitul civil și care sunt în administrarea societăților comerciale, terenurile fiind afectate obiectului de activitate al respectivei societăți.

Curtea de Apel București a reținut incidența dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991 "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public, precum și terenurilor cărora le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 și art. 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, cu excepția terenurilor din domeniul privat al statului pe care există obiective construite ce conțin suprafețe agricole și a terenurilor agricole prevăzute pentru dezvoltare."

În speță, certificatele de atestare a dreptului de proprietate - Seria M03 nr. 7045 din 14 ianuarie 2002 pentru suprafața de 4424,506 mp și Seria M03 nr. 7046 din 14 ianuarie 2002 pentru suprafața de 9517,759 mp au fost emise de către Ministerul Industriei și Resurselor în prezent Ministerul Economiei și Cornetului în baza H.G. nr. 834/1991.

Însă așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție "Conform art. 3 din H.G. nr. 834/1991 procedura instituită prin acest act normativ nu se aplică terenurilor care fac parte din domeniul public iar potrivit art. 5 și 35 din Legea nr. 18/1991 terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la 01 ianuarie 1990 sunt proprietate de stat, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, aparțin domeniului public și nu pot fi trecute în circuitul civil decât în baza unei legi speciale".

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond și va admite și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei-intimate, calificată ca o apărare în raport de obiectul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Economiei Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerțului și Turismului, respectiv a Ministerului Economiei și SC A. SA prin lichidator judiciar SC B. SPRL și de intervenienta SC C. SRL, împotriva Sentinței nr. 1205 din 28 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite cererea de intervenție accesorie formulată de Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice în interesul intimatei - reclamante Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Giurgiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2016.

Procesat de GGC - GV