ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2666/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni, sub nr. x/2012, la data de 28 martie 2012, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., a solicitat, pe calea unei acțiuni în revendicare:

- obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață aproximativă de 3380 mp, situat în Moreni, str. x, jud. Dâmbovița;

- acordarea unor despăgubiri, pentru lipsa de folosință a terenului, pentru perioada martie 2009- martie 2012;

- obligarea pârâtei la aducerea terenului la situația anterioară, prin efectuarea de lucrări de amenajare și îndepărtarea reziduurilor sau obligarea pârâtei la achitarea către reclamanți a contravalorii acestor lucrări;

- obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 11 aprilie 2012, reclamanții au modificat cererea în sensul chemării în judecată a pârâtei G. S.A., în locul pârâtei C..

1.2. Prin sentința civilă nr. 498 din 30 septembrie 2014, Judecătoria Moreni a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta G. S.A.

1.3. Împotriva sentinței civile nr. 498/30.09.2014, pronunțată de Judecătoria Moreni, au declarat recurs reclamanții A. și B., înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la data de 13 martie 2015.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/24.08.2005, eliberat de Ministerul Economiei și Comerțului, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În susținerea acestei excepții, reclamanții au invocat nelegalitatea actului administrativ sub mai multe aspecte:

- certificatul de atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută parțială, întrucât documentația care a stat la baza emiterii lui, raportat la Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, este falsă și informă, nerespectând cerințele legii;

- pentru orice lucrare de cadastru, în mod special pentru cele efectuate în temeiul H.G. nr. 841/1991, se solicită aviz de începere a lucrărilor, măsurători topo și identificarea juridică a terenului. Or, anterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, aceste lucrări nu au fost efectuate, întrucât reclamanții au aflat de emiterea acestui certificat în anul 2010, deci la 5 ani de la emiterea lui, când reprezentanții pârâtei au venit la teren și au început amplasarea sondelor;

- din documentația cerută de lege pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, lipsește Procesul-verbal de vecinătate, semnat de toți proprietarii vecini, respectiv familia A., D., E. și F.;

- planul cadastral folosit pentru întabularea dreptului de proprietate prezintă falsuri. Astfel, planul folosit conține drumuri, iar prin adresa nr. x/2014, Primăria Moreni a precizat că nu deține drumuri sau suprafețe de teren în zona strada x. Raportul de expertiză întocmit în cauză confirmă că drumurile aparțin reclamanților;

- nu au fost respectate Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 2665/1992, privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, la anexa 2 fiind prevăzut un formular tipizat existent și la documentația realizată în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în cuprinsul căruia ar fi trebuit completate, la rubrica titlul asupra terenurilor, denumirea fiecărui act și data emiterii acestuia în ordinea dobândirii.

Astfel, în opinia reclamanților, întreaga documentație de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate prezintă lacune, motiv pentru care au solicitat sesizarea instanței de contencios administrativ, iar până la soluționarea cauzei având ca obiect excepție de nelegalitate, au solicitat suspendarea judecării recursului.

1.4. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 6 mai 2016, precum și prin întâmpinarea din data de 12 mai 2016, intimata-pârâtă S.C. G. S.A. a invocat inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate a unui act administrativ direct în fata instanței de recurs, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, iar în subsidiar a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, ca nefondată.

1.5. Prin încheierea de ședință din data de 13 septembrie 2016, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale, a disjuns excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005 și a înaintat-o spre soluționare secției a II-a Civilă din cadrul Tribunalului Dâmbovița.

Cauza disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă la data de 27 septembrie 2016, sub nr. x/2016.

1.6. Prin sentința civilă nr. 1283 din 16 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și, în consecință, a declinat competența de soluționare a excepției de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, emis de Ministerul Economiei și Comerțului, invocată de recurenții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. G. S.A., în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 15 februarie 2017, sub nr. x/2017.

1.7. Prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. și a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Mediului de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, în calitate de succesor al Ministerului Economiei și Comerțului, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ce face obiectul excepției de nelegalitate.

Prin încheierea din data de 10 mai 2017, prima instanță a dispus introducerea în cauză și a pârâtului Ministerul Economiei.

Prin precizările depuse la dosarul cauzei la data de 14 iunie 2017, pârâtul Ministerul Economiei a invocat excepția inadmisibilității cererii reclamanților, precum și excepția tardivității acestei cereri, iar în subsidiar, a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, ca nefondată.

1.8. La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2018, prima instanță a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul pentru Mediu de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, excepție pe care a unit-o cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 21 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul pentru Mediu de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, a respins excepția de nelegalitate, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de Proprietate seria x nr. x/24.08.2005, invocată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții G. S.A. și Ministerul Economiei, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, invocată din oficiu, Curtea a reținut că acest pârât nu este emitentul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, a cărui nelegalitate se invocă și nici succesorul emitentului actului administrativ menționat mai sus.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate, Curtea a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, care are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, a fost emis în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, ținând seama de propunerile comisiei pentru stabilirea și evaluarea terenurilor, constituită prin Ordinul ministrului nr. 5398 din 24.09.2003.

Potrivit art. 1, art. 5 și art. 19 din Legea nr. 15/1990, bunurile imobile din patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat au devenit proprietatea acestora, acest lucru urmând a fi atestat printr-o hotărâre de guvern.

Hotărârea de Guvern nr. 834/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991, fiind ulterior modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 170/1995, Hotărârea Guvernului nr. 95/1997, Hotărârea Guvernului nr. 468/1998, Hotărârea Guvernului nr. 540/2003, Hotărârea Guvernului nr. 1541/2004 și prin Hotărârea Guvernului nr. 107/2008.

Prima instanță a reținut că H.G. nr. 834/1991 permite societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, să devină proprietare ale terenurilor "necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate", prin eliberarea, de către autoritățile competente, a unor certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991. De asemenea, acest act normativ este aplicabil terenurilor aflate "în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora", ceea ce impune concluzia că societatea comercială care solicită eliberarea certificatului respectiv trebuie să aibă în patrimoniu terenul care urmează a fi menționat în acel certificat.

Instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate are de examinat concordanța actului administrativ dedus judecății cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative, reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Astfel, în cauză, verificarea legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate implică verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 15/1990 și de H.G. nr. 834/1991, respectiv: a) terenul să se afle în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora și b) terenul să fie necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate.

Curtea a constatat că existența terenului în patrimoniul pârâtei rezultă din înscrisurile atașate la dosarul cauzei, fiind dovedită de asemenea și îndeplinirea condiției ca terenul să fie necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate, iar reclamanții nu au formulat critici din această perspectivă. Prima instanță a indicat, în acest sens Decretul prezidențial nr. 480/1972, Decretul prezidențial nr. 122/1978, Decretul prezidențial nr. 164/1978, Decretul MAN nr. 338/1958, Decizia nr. 2339/1964, Decizia nr. 273/27.05.1950, depuse în dosarul nr. x

Analizând actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă și verificând înscrisurile atașate la dosarul cauzei (documentația juridică, documentația topografică, avizul prealabil de începere a lucrărilor, procesul-verbal de avizare internă; procesul-verbal de recepție OJCGC Dâmbovița; memoriul tehnic, carnet de teren, prelucrarea datelor, inventar de coordonate al punctelor stație și al punctelor radiate, inventar de coordonate al punctelor de contur și calculul analitic al suprafeței obiectivelor; recapitulația suprafețelor și calculul coeficienților PZOT, CUT, plan de încadrare zonă, plan topo cadastral, schiță drumuri, descrierea topografică a punctelor vechi și noi, aflate la dosarul nr. x), Curtea a reținut că au fost respectate Criteriile privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, adoptate de Ministerul Economiei și Finanțelor sub nr. x/1992.

În ceea ce privește criticile punctuale privind lipsa avizului și a procesului-verbal de vecinătate, Curtea a constatat că sunt nefondate, întrucât, potrivit înscrisurilor atașate la dosar, în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, au fost emise avizul nr. x și procesul-verbal de recepție nr. x/15.03.2004 al OCPI Dâmbovița.

În ceea ce privește celelalte critici de nelegalitate, Curtea a reținut că reclamanții nu au indicat care sunt dispozițiile legale în vigoare care au fost încălcate prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În susținerea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, reclamanții se prevalează de un contract de vânzare-cumpărare autentic și o sentința de ieșire din indiviziune, precum și pe calitatea de moștenitor (dreptul de proprietate al acestora nefiind înscris în CF), însă examinarea validității acestor înscrisuri autentice și caracterul preferabil al titlului uneia dintre părți, este o problemă ce trebuie tranșată de instanțele civile.

În aceeași ordine de idei, instanța de contencios administrativ nu poate analiza legalitatea modalității de intrare în patrimoniul pârâtei a suprafeței de teren menționată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate (cu titlu sau fără titlu), nici relevanța faptului că reclamanții nu au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 sau cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât o astfel de analiză trebuie a fi făcută de către instanța învestită cu acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește celelalte critici vizând existența unor falsuri în efectuarea documentației ce a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Curtea a reținut că nu au fost dovedite, iar reclamanții nu au urmat procedura înscrierii în fals.

Împotriva sentinței civile nr. 21 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții B. și A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanții au contestat aspectul reținut de instanța de fond cu privire la împrejurarea că reclamanții nu ar fi formulat critici referitoare la inexistența terenului în patrimoniul societății, la nivelul anului 1991. Dimpotrivă, arată reclamanții, aceștia au susținut permanent că terenul s-a aflat în proprietatea și posesia lor, neexistând niciun act de preluare sau expropriere. Niciunul dintre actele depuse la dosarul cauzei nu face dovada că terenul a fost preluat în vreuna din modalitățile specifice anterioare anului 1989.

În ceea ce privește înscrisurile depuse la dosar în dovedirea preluării de către stat a dreptului de proprietate, reclamanții sesizează următoarele neconcordanțe:

- decretul prezidențial nr. 480/1972 se referă la o suprafață de 8071 mp teren neproductiv, pe când terenul reclamanților este productiv, astfel încât nu poate fi vorba de același teren. Mai mult, la acel moment terenul se afla în proprietatea reclamanților, și nu a Consiliului Popular Moreni. De asemenea, este specificată existența unor anexe la decret, care nu au fost depuse la dosarul cauzei;

- decretul prezidențial nr. 122/1978 se referă la amplasarea a 33 de sonde, iar în situația centralizatoare depusă la OCPI, în vederea întabulării, se poate observa că, la parcelele 14, 16 și 18 sunt indicate mai multe sonde. De asemenea, este specificată existența unor anexe la decret, care nu au fost depuse la dosarul cauzei.

- decretul de expropriere nr. 338/1958 nu vizează terenuri din Moreni, ci din alte localități și nici nu s-au depus anexele aferente;

- decizia nr. 273/1950 se referă la terenuri vegetale forestiere, fiind vorba de operațiuni de arendare și închiriere a terenurilor și nu atestă un drept de proprietate;

- decizia nr. 2339/1964 nu se referă la terenul reclamanților, întrucât nu cuprinde suprafețe de teren din Moreni;

- decizia nr. 1593/10.09.1966 se referă la alte sonde din Moreni, nu la sondele amplasate pe terenul reclamanților.

Recurenții-reclamanți susțin, prin urmare, că nu s-a depus niciun document care să ateste exproprierea terenului în litigiu. Documentația juridică în vederea întabulării s-a întocmit recent, după momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, astfel încât nu poate face dovada dreptului de proprietate în patrimoniul societății, la nivelul anului 1991.

Totodată, avizul și procesul-verbal de vecinătate erau obligatorii la momentul depunerii documentației de întabulare, astfel că soluția primei instanțe este greșită sub acest aspect. Procesul-verbal de recepție nr. x/15.03.2004 se referă doar la partea tehnică a lucrării, în baza acestuia urmând a fi efectuate măsurători cadastrale.

Recurenții-reclamanți critică hotărârea primei instanțe sub aspectul reținerii faptului că reclamanții nu au făcut dovada unei înscrieri în fals, însă la dosarul cauzei se află depusă plângerea penală formulată de reclamanți, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17.05.2018, intimata-pârâtă G. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu caracter prealabil, intimata a învederat că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, în raport de data promovării cererii de chemare în judecată, astfel încât, față de motivele de casare reglementate de art. 304 din acest act normativ, sentința recurată este legală și temeinică.

În ceea ce privește înscrisurile la care fac trimitere recurenții în criticile lor, intimata arată că acestea au fost depuse încă din anul 2015 la dosarul instanței de judecată și toate fac referire la terenuri situate în județul Dâmbovița. Este eronată susținerea reclamanților, în sensul că nu au fost depuse la dosar și anexele la aceste documente, întrucât Ministerul Economiei a depus toate actele care au stat la baza emiterii certificatului de atestare, acestea regăsindu-se în dosarul nr. x

Astfel, Ministerul Economiei a depus la dosar acte din care rezultă că terenurile pe care se află sondele 658 MP, 214 MP, 1248 MP și 157 MP sunt precizate în Cap. A al Anexei 1 (fosta Anexa 2), precum și în situația privind stabilirea terenurilor, cuprinzând corelarea documentelor legale cu terenurile pe care se află sondele. La dosar sunt depuse documente privind recapitularea suprafețelor, încadrarea în zonă, câmpurile petroliere.

Față de aceste înscrisuri, instanța de fond a reținut, în mod corect, că documentația care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a respectat cerințele legii în vigoare la momentul emiterii actului, având în vedere "Criteriile privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, aprobate de Ministerul Economiei și Finanțelor nr. 2665/28.02.1992" și prevederile H.G. nr. 834/1991. Această documentație a fost transmisă către Consiliul Județean Dâmbovița, care, împreună cu comisia, au avizat datele înscrise în aceste planuri și anexe. După avizare, documentația a fost transmisă în vederea eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

La dosarul administrativ privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se regăsesc atât avizul nr. x, cât și procesul-verbal de recepție nr. x/15.03.2004, emise de OCPI Dâmbovița.

Referitor la procesul-verbal de vecinătate, susținerile reclamanților privitoare la falsificarea acestui înscris nu sunt întemeiate, nefiind prezentată vreo dovadă în acest sens.

Mai mult decât atât, în anul 2004 terenul în litigiu nu a făcut obiectul solicitărilor depuse potrivit legilor fondului funciar, astfel cum reiese din adresa eliberată de Primăria Moreni sub nr. x/2012, iar în raport de momentul luării la cunoștință, de către reclamanți, a existenței certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv anul 2010, rezultă că aceștia sunt decăzuți din dreptul de a mai contesta valabilitatea acestui act administrativ.

Având în vedere aceste aspecte, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat.

Prin încheierea din 23 mai 2018, Înalta Curte, constatând că instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, iar această soluție nu a făcut obiectul căii de atac, a dispus rectificarea citativului, în sensul că acest minister nu figurează în cauză, în calitate de intimat-pârât.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții B. și A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter preliminar, Înalta Curte reține că, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, 28 martie 2012, prezentul litigiu se soluționează potrivit prevederilor C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data sesizării instanței de judecată, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin urmare, cererea de recurs și criticile expuse de recurenții-reclamanți, încadrate de aceștia în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. din 2010, vor fi analizate de instanța de control judiciar prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Reclamanții B. și A. au învestit instanța de judecată cu soluționarea excepției de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, emis de pârâtul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei și Comerțului) în favoarea pârâtei G. S.A. (fostă Societatea Națională a Petrolului G. S.A.). În motivarea excepției, reclamanții au susținut, în esență, faptul că, la data emiterii actului administrativ individual, nu au fost respectate procedurile legale prevăzute de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, cu consecința atestării dreptului de proprietate al pârâtei G. S.A. pentru o suprafață de teren ce se află în proprietatea reclamanților.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 15/1990:

"Unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege.", iar potrivit art. 20 alin. (2) din același act normativ:

"Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu."

Atribuirea în proprietate a bunurilor aflate în administrarea fostelor societăți aparținând Statului Român, reorganizate în condițiile Legii nr. 15/1990, ca regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat, s-a realizat potrivit H.G. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și a normelor de aplicare a acestei hotărâri, respectiv Criteriile emise de Ministerul Economiei și Finanțelor sub nr. x

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991: "Terenurile aflate in patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publica județeana.", iar potrivit art. 5 din același text normativ:

"Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară."

În cauză, intimata-pârâtă G. S.A. a fost înființată, sub denumirea Societatea Națională a Petrolului - Petrom S.A., prin Legea nr. 70 din 2 aprilie 1998, privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 49/1997, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, a fost emis de Ministerul Economiei și Comerțului (actual Ministerul Economiei), în aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

Înalta Curte constată, în raport de textele de lege anunțate anterior, că prima instanță a identificat în mod corect condițiile ce se cer a fi îndeplinite la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv: a) terenul să se afle în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat la data înființării acesteia; b) terenul să fie necesar desfășurării activității, conform obiectului său de activitate.

Totuși, Înalta Curte apreciază că verificarea îndeplinirii acestor condiții s-a realizat de către instanța de fond într-o modalitate criticabilă, care a lăsat nelămurite aspecte esențiale ale cauzei.

Astfel, Curtea de Apel Ploiești și-a întemeiat, în mare parte, considerentele hotărârii pe simpla indicare și enumerare a unora dintre înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluzionând succint că acestea confirmă existența terenului în patrimoniul pârâtei G. S.A., la data înființării sale, ceea ce nu satisface exigențele unei motivări corespunzătoare a soluției dispuse în cauză.

Criticile formulate de reclamanți sunt întemeiate, întrucât înscrisurile cărora instanța de fond le-a acordat valoare probatorie, precum și celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, despre care s-a susținut că fac dovada preluării terenului în litigiu și a includerii acestuia în patrimoniul pârâtei, cuprind măsuri de ordin administrativ (preluări ale unor terenuri în proprietatea statutului, trecerea acestora în administrarea autorităților locale sau întreprinderilor de stat sau amplasarea pe aceste terenuri unor sonde petroliere) referitoare la suprafețe întinse de teren, situate în localitatea Moreni și în localitățile învecinate, fără a se putea stabili, cu certitudine, includerea terenului la care se referă reclamanții în suprafețele vizate.

Prima instanță a indicat, drept înscrisuri doveditoare ale existenței terenului în patrimoniul pârâtei: Decretul prezidențial nr. 480/1972, Decretul prezidențial nr. 122/1978, Decretul prezidențial nr. 164/1978, Decretul MAN nr. 338/1958, Decizia nr. 2339/1964 și Decizia nr. 273/27.05.1950, fără a justifica luarea în considerare a acestor înscrisuri și a înlăturării celorlalte înscrisuri depuse în același scop (a se vedea în acest sens Decretul prezidențial nr. 221/1980 -dosar Curtea de Apel Ploiești, Decizia Sfatului Popular al Regiunii Ploiești nr. 1593/10.09.1966 - dosar Curtea de Apel Ploiești, Decretul prezidențial nr. 44/21.02.1977- dosar Curtea de Apel Ploiești).

Având în vedere perioada de timp îndelungată în care au fost emise aceste Decrete și Decizii administrative succesive (cel mai vechi act depus la dosar datând din anul 1950), precum și nedepunerea la dosar a anexelor aferente tuturor acestor acte, dar și conținutul acestora, care indică, în mod generic sau global, terenurile vizate, se impunea ca instanța de fond să dispună administrarea de probe suplimentare, pentru stabilirea certă a împrejurării dacă terenul la care se referă reclamanții a fost supus preluării de către stat și a fost afectat patrimoniului pârâtei.

De asemenea, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica reclamanților, privind neanalizarea motivului de nelegalitate referitor la nesemnarea Procesului-verbal de vecinătate de către reclamanți, instanța de fond reținând în mod greșit că această analiză poate fi circumscrisă doar unei cereri de înscriere în fals.

Raportat la Criteriile emise de Ministerul Economiei și Finanțelor sub nr. x, instanța de fond trebuia să analizeze dacă Procesul-verbal de vecinătate, ca act preparator emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, îndeplinește condițiile de legalitate,.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a probatoriilor administrate, potrivit art. 261 C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Întrucât lămurirea tuturor aspectelor deduse judecății necesită administrarea de probatorii suplimentare, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond urmează să dispună administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografie (precum și orice alte probatorii vor fi apreciate ca fiind necesare soluționării cauzei), în vederea identificării terenului în litigiu și stabilirii împrejurării existenței acestuia în patrimoniul intimatei-pârâte G. S.A., la data înființării societății, iar în caz afirmativ, urmând a se stabili titlul cu care acest teren a fost atribuit pârâtei.

Totodată, analiza legalității Procesului-verbal de vecinătate, ca act preparator emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, urmează a fi realizată de instanța de fond și pe baza concluziilor raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie, care se va referi inclusiv la vecinătățile terenului.

Pentru aceste considerente, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinței civile nr. 21 din 1 februarie 2018 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 21 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2018.