ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3059/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 22 februarie 2010, sub nr. 5516/215/2010, reclamanta SC D.C. SRL a revendicat imobilul compus din teren în suprafața de 1703 mp, situat în Craiova, str. R., în contradictoriu cu pârâții M.S., M.D., I.A., C.I., O.D.G., O.G.M. și C.C. De asemenea, a solicitat ca, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, să fie obligați pârâții la restituirea prin echivalent (reprezentând contravaloarea terenului), precum și la contravaloarea lipsei de folosință; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâților Primăria Comunei Podari, prin Primar, și Primăria Municipiului Craiova, prin Primar, la plata de despăgubiri.

Prin Sentința comercială nr. 9949 din 2 iunie 2010, Judecătoria Craiova a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1, lit. a) C. proc. civ., reținând că, la data de 18 mai 2010, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că estimează valoarea terenului la 1.293.345 RON, iar despăgubirile solicitate sunt în cuantum de 431.115 RON. Pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, dosarul a fost înregistrat la data de 8 iulie 2010, sub nr. 8991/63/2010. Prin Sentința nr. 2686 din 21 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 8991/63/2010, Tribunalul Dolj, secția comercială, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului C.C.

și, în consecință, a anulat cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu acest pârât. A fost disjunsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâții M.S., M.D., I.A., C.I., O.D.G., O.G.M., Primăria Comunei Podari, prin Primar, și Primăria Municipiului Craiova, prin Primar, formându-se Dosarul nr. 17916/63/2011. La data de 12 octombrie 2011, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, privitoare la pârâți, iar prin Încheierea pronunțată la data de 2 noiembrie 2011, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților I.A., M.S. și M.D.; au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, I.M., C.E. și D.N. Prin Sentința nr. 1057 din 4 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 17916/63/2011, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, a luat act că reclamanta SC D.C.

SRL a renunțat la judecata capătului de cerere având ca obiect acțiune în garanție pentru evicțiune, formulat în contradictoriu cu pârâții O.D.G., O.G.M., C.E. și D.N. A respins capătul de cerere având ca obiect revendicare formulat de reclamanta SC D.C. SRL în contradictoriu cu pârâții C.I. și I.M. și capătul de cerere având ca obiect pretenții, formulat de aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova - prin Primar, Comuna Podari - prin Primar, Comisia locală de fond funciar Craiova - prin Primarul Municipiului Craiova, Comisia locală de fond funciar Podari, prin Primarul Comunei Podari și Comisia județeană de fond funciar prin Prefectul Județului Dolj. De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanta SC D.C.

SRL în contradictoriu cu B.I. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, că potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege; revendicarea reprezintă deci acțiunea prin care proprietarul neposesor solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar. În consecință, temeiul juridic al acțiunii în revendicare îl constituie dreptul de proprietate, astfel încât titularul acțiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul; în situația în care ambele părți invocă titluri de proprietate, instanța urmează a face o comparație a acestora, dând eficiență titlului mai bine caracterizat.

Prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidență a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității față de terți a acestor înscrieri. Cum atât reclamantul, cât și pârâții au depus la dosarul cauzei titluri de proprietate, s-a apreciat că se impune compararea acestora pentru a se stabili care este mai bine caracterizat și a se face aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. În ceea ce o privește pe reclamantă, tribunalul a constatat că aceasta a dobândit suprafața de teren revendicată de la pârâții C.I.

și I.M. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001, în care calitatea de vânzători o au soții O.D.G. și O.G.M. Aceștia au dobândit terenul în litigiu de la C.C., prin Contractul de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999. C.C. a dobândit terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, conform TDP nr. X1/1999 emis de Comisia județeană de aplicare a Legii 18/1991 Dolj, la propunerea Comisiei Locale Podari. În ceea ce îi privește pe pârâți, s-a constatat că la baza încheierii Contractelor de vânzare-cumpărare a stat TDP X2 din 16 noiembrie 2012 emis în favoarea numiților S.I.E. și N.I.G. de către Comisia locală Craiova, ulterior fiind încheiate mai multe acte translative de proprietate în care părți au fost M.S., M.D., I.A.

și I.A.P. A reținut tribunalul că prin Decizia nr. 347 din 26 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 1405/63/2006, devenită irevocabilă (ca efect al respingerii recursului prin Decizia nr. 1320 din 30 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Craiova), a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M.S., M.D., I.A. și I.A.P. în contradictoriu cu pârâții O.D.G., O.G.M. și C.C. și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută parțială a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999 și a TDP nr. X1 din 16 noiembrie 1999, pentru suprafața de 1703 mp. S-a arătat că, prin completarea la raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, s-a stabilit că terenul în suprafață de 1703 mp (identificat în Decizia nr. 347/2007 a Tribunalului Dolj) se suprapune parțial cu terenul revendicat, pe o suprafață de 1272 mp, delimitat prin punctele 110-58-59-55-56-126-200-65-110.

Față de aceste constatări, procedând la compararea titlurilor, prima instanță a apreciat că titlurile pârâților sunt mai bine caracterizate. Astfel, având în vedere că prin Decizia nr. 347/2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, au fost anulate parțial titlurile de proprietate ale autorilor reclamantei pentru suprafața de 1703 mp, pe care aceasta o revendică de la pârâți, în cauză este aplicabil principiul nemo plus juris ad alium transffere potest, quam ipse habet. Cum în ipoteza în care părțile opun titluri ce provin de la autori diferiți, cum este cazul în speță, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, tribunalul a respins cererea reclamantei având ca obiect revendicarea suprafeței de 1703 mp.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect pretenții, formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova - prin Primar, Comuna Podari - prin Primar, Comisia locală de fond funciar Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova, Comisia locală de fond funciar Podari - prin Primarul Comunei Podari și Comisia județeană de fond funciar - prin Prefectul Județului Dolj, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat instanței ca, în cazul în care se va stabili culpa vreunuia dintre acești pârâți, să dispună obligarea lor la plata de despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală.

În acest sens s-a reținut că nu a fost identificată nicio faptă ilicită a pârâților care să conducă la angajarea răspunderii civile delictuale, precum și faptul că, în cazul în care s-ar fi identificat vreo faptă ilicită a pârâților, acesta nu ar fi produs un prejudiciu direct în patrimoniul reclamantei, ci în patrimoniul numitului C.C. Cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost respinsă, ca inadmisibilă, tribunalul apreciind că prin aceasta reclamanta tindea la introducerea în cauză a unui nou pârât. În temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., prima instanță a luat act că reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere având ca obiect acțiune în garanție pentru evicțiune formulată în contradictoriu cu pârâții O.D.G., O.G.M., C.E.

și D.N. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, la data de 6 noiembrie 2013, reclamanta SC D.C. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței, admiterea capătului de cerere privind acțiunea în revendicarea imobilului-teren în suprafață de 1703 mp situat în Craiova, str. R., fost com. Podari, de la pârâții C.I. și I.M. iar, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea în echivalent (reprezentând contravaloarea terenului), precum și acordarea contravalorii lipsei de folosință; în subsidiar, s-a solicitat obligarea autorităților responsabile la acordarea unui alt teren de aceeași valoare și suprafață, iar în cazul în care nu este posibil, repararea prejudiciului prin echivalent.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta-reclamantă a arătat că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001, soții O.D.G. și O.G.M. i-au vândut imobilul compus din teren în suprafață de 2800 mp, situat în municipiul Craiova, str. R., având următoarele vecinătăți: la N - str. V.P., la S - str. D.G., la E - teren Primăria Craiova și la V - str. R., soții O. dobândind acest teren în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999 și transcris sub nr. X3/1999 de la numitul C.C. Acestuia din urma îi fusese reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i eliberat titlul de proprietate nr. X1/1999 emis de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991 la propunerea Comisiei Locale Podari.

În anul 2002, Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Craiova a eliberat titluri de proprietate care se suprapun parțial peste titlurile emise de Comisia Locală Podari, numiților S.E. și N.G. Un asemenea înscris este titlul de proprietate nr. X4 din 16 noiembrie 2002, care privește suprafața de 1703 mp, situată în Craiova, str. R., fără număr. Ulterior, S.E. și N.G. au înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare întregul teren, astfel: prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X5/2003, suprafața de 500 mp, către I.A. și I.A.P.; prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X6/2003, suprafața de 600 mp, către M.S. și M.D., iar prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X7/2004, suprafața de 603 mp, către C.I.

În opinia apelantei-reclamante, prima instanță a procedat la compararea titlurilor prezentate de părți, fără a motiva de ce apreciază că titlul autorilor pârâților este preferabil. A solicitat să se constate că titlul său este mai bine caracterizat, deoarece autorul său inițial era îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiind singurul care a formulat cerere în acest sens. Acesta a fost beneficiarul unui titlu de proprietate emis anterior titlului autorului pârâților, dobânditorii ulteriori (O.D.G. și O.G.M.) intabulându-și dreptul de proprietate anterior emiterii titlului de proprietate al autorului pârâților.

A arătat, de asemenea, apelanta-reclamantă că, în mod nelegal, dând o interpretare eronată atât literei, cât și spiritului legii fondului funciar, Tribunalul Dolj, prin Decizia civilă nr. 347 din 26 iunie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 1405/63/2006, a dispus anularea parțială a titlului de proprietate a lui C.C., în temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 18/1991. În acest dosar, apelanta nu a fost atrasă în proces, deși reclamanții din dosar aveau cunoștință despre calitatea de proprietar a SC D.C. SRL, litigiul fiind înscris în cartea funciară.

Printr-o altă critică s-a arătat că, deși a făcut aplicarea principiului "nemo plus juris ad alium transffere potest, quam ipse habet", care reprezintă o consecință a principiului potrivit căruia desființarea dreptului transmițătorului duce la desființarea dreptului dobânditorului ("resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis"), instanța de apel nu a dat eficiență situației de excepție în care, deși dreptul transmițătorului a fost desființat, dreptul subdobânditorului este menținut în baza bunei sale credințe. A susținut apelanta-reclamantă că sunt îndeplinite cele două condiții în care titlul subdobânditorului poate fi menținut, respectiv: actul de transmitere a dreptului către acesta este cu titlu oneros, iar subdobânditorul este de bună-credință.

Cu referire la considerentele prin care instanța de fond a reținut că Decizia nr. 347 din 26 iunie 2006, pronunțată de Tribunalul Dolj, îi este opozabilă, apelanta-reclamantă SC D.C. SRL a arătat că la momentul la care pârâții au introdus cererea de chemare în judecată pentru anularea titlului de proprietate a lui C.C. (6 octombrie 2004), nici autorul inițial, nici soții O. nu mai aveau calitatea de proprietari ai terenului; prin urmare, pârâții nu s-au judecat cu proprietarul terenului. În consecință, hotărârea nu este opozabilă apelantei, având în vedere îndeplinirea formelor de publicitate prin înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, apelanta a arătat că a solicitat instanței de fond obligarea, în solidar, a Comisiei locale de fond funciar Craiova, a Comisiei locale de fond funciar Podari, a pârâților Comisia județeană de fond funciar Dolj, Primăria Podari și Primăria Craiova la acordarea unui alt teren sau la contravaloarea terenului și la contravaloarea lipsei de folosință, conform cuantumului stabilit prin expertiză, pentru emiterea titlului de proprietate pe un amplasament greșit. În opinia apelantei-reclamante, în mod greșit Tribunalul Dolj a respins cererea de antrenare a răspunderii civile delictuale a acestor pârâți, apreciind că nu a fost identificată nicio faptă ilicită care să conducă la angajarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, faptul că s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea unor persoane diferite, pe același amplasament, nu le exonerează pe intimatele-pârâte de răspundere civilă; în speță, fapta ilicită constă în reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea unor persoane diferite, pe același amplasament, cu încălcarea obligațiilor legale. Comisiile orășenești și comunale aveau obligația legală să stabilească mărimea și amplasamentul suprafeței de teren, stabilirea amplasamentului presupunând verificarea prealabilă a situației terenului pe care urma să facă amplasamentul și asigurarea că se poate face reconstituirea sau atribuirea pe amplasamentul respectiv.

A susținut apelanta că și obligația de delimitare în teren, pentru punerea în posesie, a fost făcută în mod greșit, comisia județeană nerespectând obligația legală de a verifica documentația înaintată de comisiile locale și de a invalida propunerea comisiilor locale, ceea ce a condus la eliberarea de titluri de proprietate în favoarea unor persoane diferite pe același amplasament și, în consecință, la cauzarea prejudiciului.

Cu referire la considerentele prin care tribunalul a arătat că, și dacă ar fi fost identificată vreo fapta ilicită a pârâților, aceasta nu ar fi produs un prejudiciu direct în patrimoniul reclamantei, ci în patrimoniul numitului C.C., apelanta a susținut că sunt nefondate deoarece la momentul la care a fost pronunțată Decizia civilă nr. 347 din 26 iunie 2007 de către Tribunalul Dolj (prin care a fost anulat parțial titlul de proprietate a lui C.C.), acesta nu mai era proprietarul terenului, el pierzând această calitate din anul 1999. Or, nemaifiind proprietarul terenului ca urmare a înstrăinării acestuia printr-un act cu titlul oneros, nu se poate vorbi de existența vreunui prejudiciu în patrimoniul acestuia la momentul anularii titlului.

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane, apelanta-reclamantă a arătat că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 55 C. proc. civ., întrucât reclamanta tinde la introducerea în cauză a unui nou pârât, deoarece în situația formulării unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., instanța va lua act de depunerea acesteia, cererea urmând a fi soluționată o dată cu cererea principală, cu excepția cazului în care judecarea acestei cereri este întârziată de judecarea cererii de chemare în judecată. În această din urmă situație, se va proceda la disjungerea cererii de chemare în judecată a altor persoane și la judecarea sa separată.

Apelanta a solicitat instanței de apel să constate că se impunea introducerea în cauză și a numitului B.I., având în vedere că acesta poate să pretindă dreptul de proprietate asupra unei părți din terenul în litigiu. Intimații-pârâți C.I. și I.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond. Prin Decizia civilă nr. 13 din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC D.C. SRL prin lichidator judiciar I. S.P.R.L., împotriva Sentinței nr. 1057 din 4 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare este mijlocul procesual prin care persoana care se pretinde proprietarul unui bun, pierzând posesia asupra acestuia, cere instanței să îi recunoască dreptul de proprietate și tinde la redobândirea posesiei asupra acestuia de la persoana care îl stăpânește fără a fi proprietar. În cadrul acțiunii în revendicare, fiecare dintre părți trebuie să își dovedească dreptul de proprietate asupra bunului litigios. Atunci când acestea indică drept temei al dreptului lor titluri de proprietate provenind de la autori diferiți, instanța trebuie să le analizeze și să dea eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În ceea ce privește titlul de proprietate exibat de apelanta-reclamantă, s-a reținut că, urmare a constatării nulității absolute a titlului de proprietate al autorilor acesteia (soții O. și C.C.), aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, astfel că nu puteau realiza o transmisiune valabilă a proprietății. Cu referire la critica prin care s-a arătat că apelanta-reclamantă nu a fost parte în dosarul în care s-a constatat nulitatea absolută a titlurilor de proprietate sus-menționate, curtea de apel a arătat că aceasta nu echivalează cu inopozabilitatea față de aceasta a efectului constatării nulității. Astfel, odată desființat cu titlu retroactiv actul juridic ce a constituit temei al transmiterii către apelanta-reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, aceasta a pierdut implicit posibilitatea de a pretinde o dobândire valabilă a acestuia.

Prin urmare, instanța de apel a găsit nefondată critica apelantei-reclamante referitoare la greșita caracterizare de către prima instanță a titlului intimaților-pârâți ca fiind mai bine caracterizat. În opinia curții de apel, inopozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești față de persoane ce nu au fost parte în litigiu este un efect al hotărârii judecătorești, diferit de consecința constatării nulității absolute a actului juridic civil ce constă în lipsa producerii vreunui efect juridic de către acesta. A reținut, de asemenea, curtea de apel că, în compararea titlurilor de proprietate, instanța de fond a pornit de la principiul potrivit căruia cel ce nu mai are un drept, nu îl poate transmite valabil, iar nu de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal.

Prin urmare, s-a procedat la o comparare de titluri, iar nu la o constatare a nulității absolute a titlului invocat de către apelanta-reclamantă, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001. Pe cale de consecință, în cauză nu este incidentă excepția de la acest ultim principiu, respectiv acela al ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui bun printr-un act subsecvent unui act anulat, obiectul litigiului fiind revendicarea terenului, nu constatarea nulității absolute a actului subsecvent unui act nul. A reținut instanța de apel că, deși invocă faptul că la momentul promovării cererii în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate a lui C.C.

și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu soții O., dreptul fiind înscris în cartea funciară a imobilului, intimații-pârâți trebuiau să cunoască faptul că nu se judecă cu proprietarii actuali, apelanta nu a menționat și faptul că, preluând imobilului în litigiu de la soții O., părți în acel litigiu, puteau, cu minime diligențe, să cunoască despre derularea acestui litigiu și să intervină în acel proces pentru apărarea drepturilor lor; în același scop, aceștia au avut la îndemână o acțiune în garanție pentru evicțiune, acțiune la care au înțeles însă să renunțe.

În ceea ce privește capătul de cerere privind antrenarea răspunderii civile delictuale a autorităților administrative locale competente, potrivit legii, să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile legilor fondului funciar, instanța de apel a reținut că temeinicia unei asemenea cereri este condiționată de dovedirea îndeplinirii în persoana acestora a celor patru condiții cerute de art. 998 și 999 C. civ.: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între acestea și vinovăția.

Faptul că în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, experții au opinat în sensul existenței unor greșeli în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în ceea ce privește părțile litigante nu constituie o probă suficientă, pertinentă și concludentă pentru a stabili cu privire la existența unei anumite fapte ilicite în sarcina uneia sau alteia dintre comisiile chemate în judecată; prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, reprezintă rezultatul, efectul negativ resimțit de persoana ce se pretinde a fi lezată în dreptul său. În opinia curții de apel, în raport de fapta ilicită, generatoare de prejudiciu, indicată de apelantă (nerespectarea normelor legilor fondului funciar și a regulamentelor de aplicare a acestora), în patrimoniul apelantei-reclamante nu poate fi reținut un prejudiciu direct, acesta producându-se în patrimoniul autorului inițial, C.C.

Eventualul prejudiciu ce ar fi putut fi invocat de către apelantă poate rezulta din faptul pierderii posesiei asupra terenului pe care îl revendică, însă repararea acestuia se putea realiza prin exercitarea de către apelantă a dreptului la garanție pentru evicțiune rezultat din contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său (drept pe care aceasta nu a înțeles să îl exercite).

Constatând că nu au fost probate fapta ilicită și nici prejudiciul ca elemente ale răspunderii civile delictuale, curtea de apel a apreciat că nici cea de-a treia condiție, aceea a legăturii de cauzalitate între acestea, nu poate fi considerată ca dovedită în cauză, după cum probele administrate în cauză nu pot conduce la stabilirea vinovăției pârâtelor, aspecte precum cele învederate de către apelantă - opinii exprimate de către experți cu privire la activitatea comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar, lipsa de comunicare între acestea în vederea punerii în posesie pe amplasamente ce aparțineau unităților administrativ-teritoriale pe care le reprezentau - nefiind de natură să probeze concludent o răspundere civilă delictuală obiectivă a acestora.

Cu referire la criticile privitoare la soluția dată cererii de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 57 C. proc. civ., aceasta poate fi cerută de către oricare dintre părți. În ceea ce îl privește pe reclamant, acesta are posibilitatea să uzeze de acest mijloc procesual atunci când persoana vizată printr-o asemenea cerere are legătură cu raportul juridic substanțial dedus judecății și se impune ca hotărârea astfel pronunțată să îi fie opozabilă. Prin intermediul cererii de chemare în judecată a unei alte persoane reclamantul nu poate să solicite și să obțină introducerea în cauză a unui alt pârât alături de pârâtul inițial, atunci când pe parcursul judecății acesta și-a dat seama că trebuia să își formuleze pretenția sa atât împotriva pârâtului inițial, cât și împotriva altei persoane.

În prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată a numitului B.I., formulată mult după introducerea cererii principale, apelanta-reclamantă a urmărit formularea unor pretenții similare față de acesta cu cele formulate față de restul pârâților persoane fizice, respectiv revendicarea unui teren. Având în vedere că B.I. își întemeiază dreptul pe un titlu de proprietate diferit de cel al pârâților, iar analiza drepturilor invocate de părți presupune o analiză distinctă de cea făcută în legătură cu ceilalți pârâți, nu se poate considera că prin cererea de chemare în judecată a lui B.I. a fost vizat raportul judiciar substanțial supus analizei instanței prin cererea principală, apelanta urmărind în fapt, introducerea în judecată, pe parcursul judecății, a unui alt pârât, cerere în mod corect apreciată de către instanța de fond ca fiind inadmisibilă.

A arătat instanța de apel că, întrucât admisibilitatea este prioritară analizei fondului pretențiilor, în mod corect tribunalul a analizat mai întâi admisibilitatea acesteia, pronunțând la data de 15 martie 2013, o încheiere de respingere a cererii de chemare în judecată a altor persoane, ca inadmisibilă. Concluzionând, curtea de apel a apreciat că prin sentința apelată prima instanță a realizat o corectă stabilire a situației de fapt deduse judecății, aplicând normele legale incidente în raport de aceasta și de probele administrate în cauză, motivele de apel fiind nefondate; în consecință, a respins apelul, ca nefondat, luând act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.C.

SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate iar, pe fond, obligarea pârâților C.I. și I.M. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren în suprafață de 1703 mp situat în Craiova, str. R., fost com. P., iar în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea prin echivalent, reprezentând contravaloarea terenului, precum și lipsa de folosință. În subsidiar, a solicitat obligarea autorităților responsabile la acordarea unui alt teren de aceeași valoare și suprafață, iar în cazul în care aceasta nu este posibilă, repararea prejudiciului prin echivalent (valoarea terenului și lipsa de folosință). În ședința publică de la 26 septembrie 2014, Înalta Curte a luat act că a operat transmisiunea calității procesuale active în sensul că au calitate de recurenți F.M.

și F.V., în temeiul contractului de vânzare de drepturi litigioase încheiat la data de 5 februarie 2014, motivele de recurs fiind formulate de reprezentantul convențional, în numele acestora. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului alin. (1) teza I și art. 998 - 999 C. civ., recurenții au arătat că instanța de apel nu a motivat de ce buna-credință nu este incidentă în acest caz. Astfel, au arătat recurenții că legea nu stabilește care sunt criteriile care trebuie avute în vedere la compararea titlurilor de proprietate, ele fiind stabilite pe baze doctrinare și jurisprudențiale.

Însă aceste criterii, neavând un izvor legal, îl obligă pe judecător să analizeze în mod temeinic întreaga situație de fapt și toate dovezile prezentate, din perspectiva principiilor și normelor juridice aplicabile, cu respectarea exigențelor logicii juridice. Soluția comparării titlurilor prin raportare exclusiv la titlul autorului inițial nu este reglementată și nici impusă (imperativ) de lege. În opinia recurenților, a considera că titlul unei părți în acțiunea în revendicare este mai bine caracterizat decât al celeilalte părți și este preferabil, numai în baza raportării la titlul autorilor inițiali, cu ignorarea situației de fapt în ansamblul ei și cu ignorarea unor principii de drept imperative, nu respectă exigențele legii.

În consecință, s-a susținut că decizia recurată este lipsită de temei legal, deoarece instanțele de fond și apel s-au oprit în mod rigid și formal numai la titlul de proprietate al pârâților, ceea ce încalcă principii de drept obligatorii, respectiv principiul bunei-credințe, al stabilității circuitului civil și al aparenței de drept. Au arătat recurenții că titlul de proprietate al autoarei lor, SC D.C. SRL, îl reprezintă Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001 încheiat cu vânzătorii O.D.G. și O.G.M. Dreptul de proprietate izvorât din acest contract a fost înscris în cartea funciară la data de 11 martie 2003; vânzătorii O. au dobândit terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat la data de 4 mai 1999 și transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. X3/1999, încheiat cu C.C.

Pârâții au dobândit dreptul de proprietate prin Contractul de donație din 17 noiembrie 2009 și Contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2009; titlul de proprietate nr. X4 din 16 noiembrie 2002, al autorilor pârâților (S.E. și N.G.), a fost emis pentru o suprafața de 1703 mp de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Craiova. Prin urmare, titlul de proprietate al SC D.C. SRL este anterior titlului de proprietate al pârâților și a fost înscris în cartea funciară. Cu referire la cererea de constatare a nulității titlului de proprietate X1 din 16 noiembrie 1999 și, pe cale de consecință, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 4 mai 1999 între C.C. și soții O., a fost inițiată de pârâți la data de 6 octombrie 2004. La acea dată proprietar al terenului era SC D.C.

SRL (dreptul de proprietate fiind dobândit în anul 2001 și înscris în cartea funciară în anul 2003). Deși erau îndeplinite formalitățile de publicitate, aceasta nu a fost atrasă în proces. Au mai arătat recurenții că SC D. SRL a fost cumpărător de bună-credință având în vedere că a dobândit dreptul de proprietate la 30 martie 2001, cu mult timp înainte ca autorilor pârâților să li se elibereze titlul de proprietate (respectiv în anul 2002) și cu mult înainte ca autorii pârâților să înregistreze, la 6 octombrie 2004, cererea de constatare a nulității titlului de proprietate al lui C.C. și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta și soții O. Prin urmare, SC D.C. SRL a deținut un titlu de proprietate valabil (a cărui nulitate nu a fost constatată), având dată anterioară titlului de proprietate al autorilor pârâților.

În plus, SC D.C. SRL a efectuat formalitățile de publicitate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și, respectiv, în Cartea funciară. În opinia recurenților, anterioritatea titlului de proprietate al SC D.C. SRL, asigurarea publicității acestui drept de proprietate și principiile bunei-credințe, al stabilității circuitului civil și al aparenței de drept caracterizează mai bine titlul de proprietate de care se prevalează. Buna-credință este ocrotită de lege atât în cazul nulității absolute (ca excepție de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, când deși dreptul transmițătorului este desființat dreptul subdobânditorului este menținut în virtutea unor principii ale dreptului civil care sunt: asigurarea securității și stabilității circuitului civil și ocrotirea bunei-credințe) cât și în cazul acțiunii în revendicare (atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă întrucât bunul a fost dobândit de un terț de bună-credință).

Întrucât în practica instanțelor s-a admis că încheierea cu bună-credință a unui contract de vânzare-cumpărare paralizează acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar, înseamnă că acest principiu trebuie să se aplice și în cazul în care acțiunea în revendicare este introdusă de însuși cumpărătorul de bună-credință. Printr-o altă critică, recurenții au susținut că instanța de apel nu a reținut corect situația de fapt, cu consecința că în considerente aceasta s-a raportat la alte împrejurări decât cele reale. Astfel, instanța de apel a reținut în considerente că: "De altfel, deși invocă faptul că la momentul promovării cererii în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate a lui C.C.

și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu soții O., dreptul lor fiind înscris în cartea funciară a imobilului, intimații-pârâți trebuiau să cunoască faptul că nu se judecă cu proprietarii actuali, apelanta nu menționează și faptul că, preluând imobilul în litigiu, putea, cu minime diligențe să cunoască despre derularea acestui litigiu și să intervină în acel proces pentru apărare drepturilor lor." Însă, apelanta SC D.C. SRL nu a preluat un imobil în litigiu. Litigiul a fost declanșat după 3 ani de la data la care aceasta cumpărase terenul și își înscrisese dreptul de proprietate în cartea funciară (litigiul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova, în anul 2004). Prin urmare, pârâții aveau obligația să o introducă în proces pe reclamanta SC D.C.

SRL, în calitate de proprietar al terenului ce făcea obiectul dosarului. Or, având în vedere că nu a fost introdusă în proces, SC D.C. SRL nu a putut formula nicio apărare. În plus, pentru termenul din data de 10 octombrie 2006, lichidatorul judiciar a depus la Dosarul 1405/63/5004 pe rolul Tribunalului Dolj, având ca obiect anularea titlului de proprietate aparținând lui C.C., cerere și acte doveditoare din care rezultă că proprietarul terenului era SC D.C. SRL. Pe de altă parte, aflându-se în eroare asupra situației de fapt, instanța de apel a apreciat că SC D.C. SRL ar fi avut la dispoziție acțiunea în garanție pentru evicțiune, ceea ce nu este real deoarece cauza evicțiunii a apărut ulterior încheierii contactului de vânzare-cumpărare între D.C.

SRL și soții O., iar vânzătorul nu poate răspunde de împrejurări care au luat naștere după transmiterea dreptului de proprietate și predarea bunului. Pentru considerentele expuse, recurenții au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea principiilor bunei-credințe, al asigurării și securității și stabilității circuitului civil, a dispozițiilor art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului alin. (1) teza I (cu referire la obligația statelor contractante de a respecta dreptul de proprietate ce aparține persoanelor fizice și juridice).

Cu referire la soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a autorităților administrative locale, competente potrivit legii să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile legii fondului funciar, recurenții au arătat că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. întrucât a considerat că nu au fost dovedite cele patru condiții cerute de lege, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția. S-a susținut că o faptă este ilicită când este potrivnică legii și încalcă un drept subiectiv sau un interes al altuia, interes care nu trebuie să fie potrivnic legii sau moralei; omisiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu se conformează.

În plus, pentru ca o faptă să fie ilicită nu este necesar ca ea să fie formal ilegală (adică interzisă expres de lege), ci este suficient să existe un comportament social defectuos sau o eroare de conduită. Prin urmare, ea trebuie să fie injustă. Au arătat recurenții că fapta ilicită este o încălcare a normei prevăzute de lege, iar raportul de expertiză realizat în cauză nu a avut drept obiectiv să stabilească dacă comisiile de fond funciar au comis sau nu o faptă ilicită, expertul neavând calitatea să stabilească dacă comisiile de aplicare a legii fondului funciar au comis o fapta ilicită. Cu toate acestea, este incontestabil faptul că există o suprapunere de teren și că această suprapunere este rezultatul procedurii defectuoase de reconstituire a dreptului de proprietate, pentru proprietari diferiți, în baza Legii nr. 18/1991.

Comisiile de fond funciar au făcut reconstituirea drepturilor de proprietate cu încălcarea prevederilor art. 5 lit. c) - h) și art. 6 lit. e) din Regulamentul 20017. Astfel, în temeiul articolelor sus-menționate, comisiile orășenești și comunale aveau obligația legală să "stabilească mărimea și amplasamentul suprafeței de teren". Stabilirea amplasamentului nu se face aleatoriu ci presupune verificarea prealabilă a situației terenului pe care urmează să se facă reconstituirea. Or, obligația legală de "delimitare în teren" pentru punerea în posesie a fost adusă la îndeplinire în mod greșit. În ceea ce privește, comisia județeană, aceasta nu și-a respectat obligația de a verifica documentația înaintată de comisiile locale și respectiv, având în vedere situația concretă existentă, de a invalida propunerea comisiilor locale.

Au arătat recurenții că dacă Comisiile orășenești și comunale Craiova și Podari și-ar fi îndeplinit obligația de a stabili în mod corect amplasamentul și delimitarea terenului atribuit proprietarilor S. și C., iar Comisia județeană Dolj ar fi verificat corect documentația înaintată nu ar fi existat suprapunerea de teren care face obiectul prezentului litigiului. Fapta ilicită rezultă incontestabil din prevederile legale raportate la situația de fapt existentă privind terenul și probele administrate, iar nerespectarea de către autoritățile cu răspunderi în aplicarea legii fondului funciar a obligațiilor impuse de lege a condus la eliberarea de titluri de proprietate în favoarea unor persoane diferite pe același amplasament.

Astfel, raportul de expertiză întocmit de expertul I.M. nu "a opinat", ci a stabilit cu exactitate că: terenul în suprafață de 1703 mp, identificat prin Decizia nr. 347/2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, se suprapune parțial cu terenul revendicat, în suprafață de 2800 mp, iar cauza suprapunerii este eliberarea de titluri de proprietate de ambele comisii locale (Craiova, respectiv Podari), pe același teren. Au arătat recurenții că dacă instanța de apel nu era edificată, așa cum rezultă din motivarea deciziei, ar fi trebuit să încuviințeze cererea pentru efectuarea unei noi expertize (iar nu să o respingă ca nefiind utilă, concludentă și pertinentă) și să formuleze, la rândul său, obiectivele pe care le aprecia ca necesare soluționării corecte a cauzei.

Pe de altă parte, raportul de expertiză nu reprezintă singura probă privind suprapunerea terenurilor și cauza acestei suprapuneri. Alte probe sunt: răspunsul la interogatoriu al Primăriei Podari, conform căruia Comisia locală Craiova a eliberat în mod greșit titlul de proprietate pârâților (întrucât amplasamentul se afla în administrația Primăriei Podari) și expertiza extrajudiciară efectuată de expertul D. în Dosarul nr. 1405/63/2006, în care se menționează culpa comisiilor locale de fond funciar în emiterea titlurilor de proprietate pe același amplasament. Cu referire la prejudiciu, s-a arătat că acesta constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca victima să obțină despăgubirea din partea persoanei responsabile este ca prejudiciul să fie cert din punct de vedere al existenței (actuale sau viitoare) și să nu fi fost reparat.

În speță, prejudiciul s-a produs exclusiv în patrimoniul societății SC D.C. SRL, al cărei drept de proprietate a fost diminuat, în vreme ce în patrimoniul lui C.C. sau al soților O. nu există niciun prejudiciu. Evaluarea prejudiciului a fost realizată prin raportul de expertiză efectuat în cauză prin care s-a constatat contravaloarea lipsei de folosință a terenului (172.344 RON), precum și valoarea suprafeței de teren lipsă (999.328 RON). Cu referire la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurenții au arătat că ceea ce interesează este raportul de cauzalitate specific dintre acțiunea/inacțiunea cu caracter ilicit și prejudiciu, respectiv faptele care au declanșat punerea în mișcare a cauzelor producerii efectului păgubitor.

Au opinat recurenții că, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat. Asemenea condiții exterioare care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc și ele prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal. Este incontestabil că fapta comisiilor de aplicare a legii fondului funciar de a nu-și îndeplini obligațiile legale conform celor stabilite de lege a determinat suprapunerea de teren care a determinat o pierdere în patrimoniul societății SC D.C. SRL.

S-a susținut că legătura de cauzalitate a fost dovedită prin rapoartele de expertiză care au reținut că suprapunerea de teren este cauzată de faptul că ambele unități administrative (Comisia locală Podari și Comisia locală Craiova) au emis titluri de proprietate pe același amplasament. În ceea ce privește vinovăția, recurenții au arătat că potrivit art. 999 C. civ. de la 1864 este sancționată și "imprudența" sau "neglijența", autorul faptei răspunzând și pentru culpa cea mai ușoară; în calitate de autorități responsabile pentru punerea în aplicare a unei legi de interes general (legea fondului funciar) comisiile de fond funciar aveau obligația de a respecta în mod "profesional" obligațiile stabilite de lege.

Au concluzionat recurenții că instanța de apel nu a făcut aplicarea unor principii de drept imperative, că a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și a ignorat prevederile Regulamentului 2001 privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor. Cu referire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, recurenții au arătat că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 55 C. proc. civ. Astfel, în situația formulării unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 57 C. proc.

civ., instanța va constata doar depunerea acesteia, iar cererea se va soluționa o dată cu cererea principală, cu excepția cazului în care judecarea acestei cereri este întârziată de judecarea cererii de chemare în judecată. În această din urmă situație, se va proceda la disjungerea cererii de chemare în judecată a altor persoane și la judecarea separată, conform art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. În consecință, au solicitat să se constate că se impunea introducerea în cauză a numitului B.I., care poate pretinde dreptul de proprietate asupra unei părți din teren. Intimații C.I. și I.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Aceștia au învederat instanței că prin Sentința 329 din 20 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5/63/2004 al Tribunalului Dolj, a fost închisă procedura de lichidare a recurentei SC D.C. SRL, astfel că aceasta nu mai are capacitate de folosință. Pe fond, au arătat, în esență, că în mod corect instanțele de fond și apel au apreciat că titlul pârâților este mai bine caracterizat, în condițiile în care titlul de proprietate al autorilor recurenților a fost anulat irevocabil, pentru suprafața de 1703 mp, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.913 RON; s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 5 RON.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale de folosință a SC D.C. SRL, invocată prin întâmpinare de intimații C.I. și I.M., Înalta Curte a constatat în ședința publică de la 26 septembrie 2014 că nu se mai impune a fi examinată, având în vedere că a operat transmisiunea calității procesuale active. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă, pentru considerentele ce vor succede: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate de recurenți, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv atunci când: este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii.

Dezvoltarea criticilor nu cuprinde o structurare a acestora în raport de cele două motive de recurs sus-menționate, astfel că instanța va proceda la încadrarea criticilor în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Față de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, exced verificării criticile care pun în discuție situația de fapt și analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii atacate. În ceea ce privește criteriile pe care instanța de judecată le poate utiliza cu prilejul soluționării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate.

Deși legea nu prevede în mod expres care sunt criteriile de preferință, soluționarea acțiunii în revendicare nu se face în mod arbitrar, ci prin aplicarea, în funcție de situația de fapt din cauză, a principiilor de drept incidente. Înalta Curte reține că obligația de stabilire a situației de fapt și de analiză coroborată a întregului material probator incumbă instanțelor de fond în toate cazurile, independent de existența unor criterii legale de preferință a titlurilor. În cazul particular dedus judecății, se constată că au fost supuse comparării titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, recurenții fiind nemulțumiți că s-a dat preferință titlului pârâților, în pofida vechimii titlului autoarei lor și a împrejurării că acesta a fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară.

Înalta Curte reține că într-o asemenea ipoteză, întrucât nu pot exista două drepturi de proprietate în formă pură și simplă asupra aceluiași imobil, nu este suficient ca instanța să compare doar titlurile de dobândire pe care le înfățișează reclamantul și pârâtul, ci este necesar să se verifice titlurile autorilor, pentru a se stabili care dintre părți a dobândit de la adevăratul proprietar ori care prezintă cele mai puternice aparențe în acest sens, pentru a se putea face aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transffere potest, quam ipse habet. În consecință, vechimea titlului autoarei recurenților ori îndeplinirea formelor de publicitate nu sunt suficiente pentru admiterea acțiunii în revendicare.

Pe baza situației de fapt reținută în cauză, conform căreia pentru suprafața de teren în litigiu au fost eliberate două titluri de proprietate, în temeiul legii fondului funciar, în favoarea unor persoane diferite (care au transmis ulterior dreptul către părțile în litigiu), cel emis în favoarea lui C.C., autorul inițial al reclamantei, fiind anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Înalta Curte constată că soluția de respingere a acțiunii în revendicare este legală. Astfel, recurenții se prevalează de un titlu de proprietate care, deși formal nu a fost contestat, provine de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar și aceasta deoarece nulitatea produce efecte retroactiv, de la data încheierii actului juridic.

În ceea ce privește principiile de drept invocate prin cererea de recurs, respectiv: ocrotirea bunei-credințe, stabilitatea circuitului civil și aparența de drept, Înalta Curte reține că acestea nu sunt incidente în cauză. În acest sens se constată că principalul capăt din cererea de chemare în judecată formulată de autoarea recurenților este acțiunea în revendicarea suprafeței de 1703 mp teren. Așa cum s-a arătat deja, acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul specific de apărare al dreptului de proprietate privată, fiind o acțiune reală, petitorie, în realizare, care pune în discuție însuși dreptul de proprietate. Principiile la care recurenții fac referire reprezintă excepții de la principiile care guvernează efectele nulității.

Astfel, ocrotirea subdobânditorului de bună-credință, cu titlu oneros, este o ipoteză particulară în care deși actul inițial este desființat, actul subsecvent este menținut, în vreme ce principiul validității aparenței în drept reprezintă o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit effectum. Prin raportare la limitele învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului cererii, se constată că nu sunt aplicabile în acțiunea în revendicare, excepțiile de la principiile nulității actului juridic, instanțele de judecată fiind chemate să analizeze titluri de proprietate care nu au fost anulate sau constatate nule. Cu referire la principiul stabilității circuitului civil, Înalta Curte reține că invocarea formală a acestuia nu poate conduce la admiterea căii de atac, intimații persoane fizice putând să se prevaleze, de asemenea, de acest principiu.

Pentru considerentele expuse, reținând că vechim