ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3059/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3059/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 22 februarie 2010, sub nr.

5516/215/2010, reclamanta SC D.C. SRL a revendicat imobilul compus din teren în

suprafața de 1703 mp, situat în Craiova, str. R., în contradictoriu cu pârâții

M.S., M.D., I.A., C.I., O.D.G., O.G.M. și C.C.

De asemenea, a

solicitat ca, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă,

să fie obligați pârâții la restituirea prin echivalent (reprezentând

contravaloarea terenului), precum și la contravaloarea lipsei de folosință; în

subsidiar, a solicitat obligarea pârâților Primăria Comunei Podari, prin

Primar, și Primăria Municipiului Craiova, prin Primar, la plata de despăgubiri.

Prin Sentința

comercială nr. 9949 din 2 iunie 2010, Judecătoria Craiova a declinat competența

de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj, în temeiul dispozițiilor art. 2

pct. 1, lit. a) C. proc. civ., reținând că, la data de 18 mai 2010, reclamanta

a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că estimează valoarea

terenului la 1.293.345 RON, iar despăgubirile solicitate sunt în cuantum de

431.115 RON.

Pe rolul Tribunalului

Dolj, secția comercială, dosarul a fost înregistrat la data de 8 iulie 2010,

sub nr. 8991/63/2010.

Prin Sentința nr.

2686 din 21 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 8991/63/2010, Tribunalul

Dolj, secția comercială, a admis excepția lipsei capacității de folosință a

pârâtului C.C. și, în consecință, a anulat cererea de chemare în judecată,

formulată în contradictoriu cu acest pârât.

A fost disjunsă

cererea formulată în contradictoriu cu pârâții M.S., M.D., I.A., C.I., O.D.G.,

O.G.M., Primăria Comunei Podari, prin Primar, și Primăria Municipiului Craiova,

prin Primar, formându-se Dosarul nr. 17916/63/2011.

La data de 12

octombrie 2011, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în

judecată, privitoare la pârâți, iar prin Încheierea pronunțată la data de 2

noiembrie 2011, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților I.A., M.S. și M.D.; au fost introduși în cauză, în calitate de

pârâți, I.M., C.E. și D.N.

Prin Sentința nr.

1057 din 4 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 17916/63/2011, Tribunalul

Dolj, secția a II-a civilă, a luat act că reclamanta SC D.C. SRL a renunțat la

judecata capătului de cerere având ca obiect acțiune în garanție pentru

evicțiune, formulat în contradictoriu cu pârâții O.D.G., O.G.M., C.E. și D.N.

A respins capătul de

cerere având ca obiect revendicare formulat de reclamanta SC D.C. SRL în

contradictoriu cu pârâții C.I. și I.M. și capătul de cerere având ca obiect

pretenții, formulat de aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Craiova - prin Primar, Comuna Podari - prin Primar, Comisia locală

de fond funciar Craiova - prin Primarul Municipiului Craiova, Comisia locală de

fond funciar Podari, prin Primarul Comunei Podari și Comisia județeană de fond

funciar prin Prefectul Județului Dolj.

De asemenea, a fost

respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de

reclamanta SC D.C. SRL în contradictoriu cu B.I.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, cu privire la capătul de cerere având ca obiect

revendicare imobiliară, că potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ.,

proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru

exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege; revendicarea

reprezintă deci acțiunea prin care proprietarul neposesor solicită restituirea

bunului de la posesorul neproprietar.

În consecință,

temeiul juridic al acțiunii în revendicare îl constituie dreptul de

proprietate, astfel încât titularul acțiunii în revendicare nu poate fi decât

proprietarul; în situația în care ambele părți invocă titluri de proprietate,

instanța urmează a face o comparație a acestora, dând eficiență titlului mai

bine caracterizat.

Prima instanță a

reținut că potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, publicitatea

imobiliară întemeiată pe sistemul de evidență a cadastrului are ca obiect

înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la

imobilele din aceeași unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii

sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității

față de terți a acestor înscrieri.

Cum atât reclamantul,

cât și pârâții au depus la dosarul cauzei titluri de proprietate, s-a apreciat că

se impune compararea acestora pentru a se stabili care este mai bine

caracterizat și a se face aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

În ceea ce o privește

pe reclamantă, tribunalul a constatat că aceasta a dobândit suprafața de teren

revendicată de la pârâții C.I. și I.M. prin Contractul de vânzare-cumpărare din

30 martie 2001, în care calitatea de vânzători o au soții O.D.G. și O.G.M.

Aceștia au dobândit terenul în litigiu de la C.C., prin Contractul de

vânzare-cumpărare din 4 mai 1999.

C.C. a dobândit

terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991,

conform TDP nr. X1/1999 emis de Comisia județeană de aplicare a Legii 18/1991

Dolj, la propunerea Comisiei Locale Podari.

În ceea ce îi

privește pe pârâți, s-a constatat că la baza încheierii Contractelor de

vânzare-cumpărare a stat TDP X2 din 16 noiembrie 2012 emis în favoarea

numiților S.I.E. și N.I.G. de către Comisia locală Craiova, ulterior fiind

încheiate mai multe acte translative de proprietate în care părți au fost M.S.,

M.D., I.A. și I.A.P.

A reținut tribunalul

că prin Decizia nr. 347 din 26 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în

Dosarul nr. 1405/63/2006, devenită irevocabilă (ca efect al respingerii

recursului prin Decizia nr. 1320 din 30 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de

Apel Craiova), a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M.S., M.D., I.A.

și I.A.P. în contradictoriu cu pârâții O.D.G., O.G.M. și C.C. și, în

consecință, s-a constatat nulitatea absolută parțială a Contractului de

vânzare-cumpărare din 4 mai 1999 și a TDP nr. X1 din 16 noiembrie 1999, pentru

suprafața de 1703 mp.

S-a arătat că, prin

completarea la raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, s-a stabilit

că terenul în suprafață de 1703 mp (identificat în Decizia nr. 347/2007 a

Tribunalului Dolj) se suprapune parțial cu terenul revendicat, pe o suprafață

de 1272 mp, delimitat prin punctele 110-58-59-55-56-126-200-65-110.

Față de aceste

constatări, procedând la compararea titlurilor, prima instanță a apreciat că

titlurile pârâților sunt mai bine caracterizate.

Astfel, având în

vedere că prin Decizia nr. 347/2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, au fost

anulate parțial titlurile de proprietate ale autorilor reclamantei pentru

suprafața de 1703 mp, pe care aceasta o revendică de la pârâți, în cauză este

aplicabil principiul nemo plus juris ad alium transffere potest, quam ipse

habet.

Cum în ipoteza în

care părțile opun titluri ce provin de la autori diferiți, cum este cazul în

speță, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două

titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui

drept este preferabil, tribunalul a respins cererea reclamantei având ca obiect

revendicarea suprafeței de 1703 mp.

Cu privire la capătul

de cerere având ca obiect pretenții, formulat în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Craiova - prin Primar, Comuna Podari - prin Primar, Comisia locală

de fond funciar Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova, Comisia locală de

fond funciar Podari - prin Primarul Comunei Podari și Comisia județeană de fond

funciar - prin Prefectul Județului Dolj, instanța a reținut că prin cererea de

chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat instanței ca, în cazul în

care se va stabili culpa vreunuia dintre acești pârâți, să dispună obligarea

lor la plata de despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

Tribunalul a apreciat

că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a

se putea angaja răspunderea civilă delictuală. În acest sens s-a reținut că nu

a fost identificată nicio faptă ilicită a pârâților care să conducă la

angajarea răspunderii civile delictuale, precum și faptul că, în cazul în care

s-ar fi identificat vreo faptă ilicită a pârâților, acesta nu ar fi produs un

prejudiciu direct în patrimoniul reclamantei, ci în patrimoniul numitului C.C.

Cererea de chemare în

judecată a altor persoane a fost respinsă, ca inadmisibilă, tribunalul

apreciind că prin aceasta reclamanta tindea la introducerea în cauză a unui nou

pârât.

În temeiul

dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., prima instanță a luat act că reclamanta a

renunțat la judecata capătului de cerere având ca obiect acțiune în garanție

pentru evicțiune formulată în contradictoriu cu pârâții O.D.G., O.G.M., C.E. și

D.N.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel, la data de 6 noiembrie 2013, reclamanta SC D.C. SRL,

solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței, admiterea capătului de

cerere privind acțiunea în revendicarea imobilului-teren în suprafață de 1703

mp situat în Craiova, str. R., fost com. Podari, de la pârâții C.I. și I.M.

iar, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă,

restituirea în echivalent (reprezentând contravaloarea terenului), precum și

acordarea contravalorii lipsei de folosință; în subsidiar, s-a solicitat

obligarea autorităților responsabile la acordarea unui alt teren de aceeași

valoare și suprafață, iar în cazul în care nu este posibil, repararea

prejudiciului prin echivalent.

În dezvoltarea

motivelor de apel, apelanta-reclamantă a arătat că prin Contractul de

vânzare-cumpărare din 30 martie 2001, soții O.D.G. și O.G.M. i-au vândut

imobilul compus din teren în suprafață de 2800 mp, situat în municipiul

Craiova, str. R., având următoarele vecinătăți: la N - str. V.P., la S - str.

D.G., la E - teren Primăria Craiova și la V - str. R., soții O. dobândind acest

teren în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 4 mai 1999 și transcris sub

nr. X3/1999 de la numitul C.C. Acestuia din urma îi fusese reconstituit dreptul

de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i eliberat titlul de

proprietate nr. X1/1999 emis de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr.

18/1991 la propunerea Comisiei Locale Podari.

În anul 2002, Comisia

de aplicare a Legii nr. 18/1991 Craiova a eliberat titluri de proprietate care

se suprapun parțial peste titlurile emise de Comisia Locală Podari, numiților

S.E. și N.G. Un asemenea înscris este titlul de proprietate nr. X4 din 16

noiembrie 2002, care privește suprafața de 1703 mp, situată în Craiova, str.

R., fără număr. Ulterior, S.E. și N.G. au înstrăinat prin contracte de

vânzare-cumpărare întregul teren, astfel: prin Contractul de vânzare-cumpărare

nr. X5/2003, suprafața de 500 mp, către I.A. și I.A.P.; prin Contractul de

vânzare-cumpărare nr. X6/2003, suprafața de 600 mp, către M.S. și M.D., iar

prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X7/2004, suprafața de 603 mp, către

C.I.

În opinia

apelantei-reclamante, prima instanță a procedat la compararea titlurilor

prezentate de părți, fără a motiva de ce apreciază că titlul autorilor

pârâților este preferabil. A solicitat să se constate că titlul său este mai

bine caracterizat, deoarece autorul său inițial era îndreptățit la

reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiind

singurul care a formulat cerere în acest sens. Acesta a fost beneficiarul unui

titlu de proprietate emis anterior titlului autorului pârâților, dobânditorii

ulteriori (O.D.G. și O.G.M.) intabulându-și dreptul de proprietate anterior

emiterii titlului de proprietate al autorului pârâților.

A arătat, de

asemenea, apelanta-reclamantă că, în mod nelegal, dând o interpretare eronată

atât literei, cât și spiritului legii fondului funciar, Tribunalul Dolj, prin

Decizia civilă nr. 347 din 26 iunie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 1405/63/2006,

a dispus anularea parțială a titlului de proprietate a lui C.C., în temeiul

art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 18/1991.

În acest dosar,

apelanta nu a fost atrasă în proces, deși reclamanții din dosar aveau

cunoștință despre calitatea de proprietar a SC D.C. SRL, litigiul fiind înscris

în cartea funciară.

Printr-o altă critică

s-a arătat că, deși a făcut aplicarea principiului "nemo plus juris ad

alium transffere potest, quam ipse habet", care reprezintă o consecință a

principiului potrivit căruia desființarea dreptului transmițătorului duce la

desființarea dreptului dobânditorului ("resoluto jure dantis, resolvitur

jus accipientis"), instanța de apel nu a dat eficiență situației de

excepție în care, deși dreptul transmițătorului a fost desființat, dreptul

subdobânditorului este menținut în baza bunei sale credințe.

A susținut

apelanta-reclamantă că sunt îndeplinite cele două condiții în care titlul

subdobânditorului poate fi menținut, respectiv: actul de transmitere a

dreptului către acesta este cu titlu oneros, iar subdobânditorul este de

bună-credință.

Cu referire la

considerentele prin care instanța de fond a reținut că Decizia nr. 347 din 26

iunie 2006, pronunțată de Tribunalul Dolj, îi este opozabilă,

apelanta-reclamantă SC D.C. SRL a arătat că la momentul la care pârâții au

introdus cererea de chemare în judecată pentru anularea titlului de proprietate

a lui C.C. (6 octombrie 2004), nici autorul inițial, nici soții O. nu mai aveau

calitatea de proprietari ai terenului; prin urmare, pârâții nu s-au judecat cu

proprietarul terenului. În consecință, hotărârea nu este opozabilă apelantei,

având în vedere îndeplinirea formelor de publicitate prin înscrierea dreptului

său de proprietate în cartea funciară.

În ceea ce privește

cel de-al doilea capăt de cerere, apelanta a arătat că a solicitat instanței de

fond obligarea, în solidar, a Comisiei locale de fond funciar Craiova, a

Comisiei locale de fond funciar Podari, a pârâților Comisia județeană de fond

funciar Dolj, Primăria Podari și Primăria Craiova la acordarea unui alt teren

sau la contravaloarea terenului și la contravaloarea lipsei de folosință,

conform cuantumului stabilit prin expertiză, pentru emiterea titlului de

proprietate pe un amplasament greșit.

În opinia

apelantei-reclamante, în mod greșit Tribunalul Dolj a respins cererea de

antrenare a răspunderii civile delictuale a acestor pârâți, apreciind că nu a

fost identificată nicio faptă ilicită care să conducă la angajarea răspunderii

civile delictuale.

Astfel, faptul că s-a

reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, în favoarea

unor persoane diferite, pe același amplasament, nu le exonerează pe

intimatele-pârâte de răspundere civilă; în speță, fapta ilicită constă în

reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, în

favoarea unor persoane diferite, pe același amplasament, cu încălcarea

obligațiilor legale.

Comisiile orășenești

și comunale aveau obligația legală să stabilească mărimea și amplasamentul

suprafeței de teren, stabilirea amplasamentului presupunând verificarea

prealabilă a situației terenului pe care urma să facă amplasamentul și

asigurarea că se poate face reconstituirea sau atribuirea pe amplasamentul

respectiv.

A susținut apelanta

că și obligația de delimitare în teren, pentru punerea în posesie, a fost

făcută în mod greșit, comisia județeană nerespectând obligația legală de a

verifica documentația înaintată de comisiile locale și de a invalida propunerea

comisiilor locale, ceea ce a condus la eliberarea de titluri de proprietate în

favoarea unor persoane diferite pe același amplasament și, în consecință, la

cauzarea prejudiciului.

Cu referire la

considerentele prin care tribunalul a arătat că, și dacă ar fi fost

identificată vreo fapta ilicită a pârâților, aceasta nu ar fi produs un

prejudiciu direct în patrimoniul reclamantei, ci în patrimoniul numitului C.C.,

apelanta a susținut că sunt nefondate deoarece la momentul la care a fost

pronunțată Decizia civilă nr. 347 din 26 iunie 2007 de către Tribunalul Dolj

(prin care a fost anulat parțial titlul de proprietate a lui C.C.), acesta nu

mai era proprietarul terenului, el pierzând această calitate din anul 1999. Or,

nemaifiind proprietarul terenului ca urmare a înstrăinării acestuia printr-un

act cu titlul oneros, nu se poate vorbi de existența vreunui prejudiciu în

patrimoniul acestuia la momentul anularii titlului.

În ceea ce privește

cererea de chemare în judecată a altor persoane, apelanta-reclamantă a arătat

că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite

dispozițiile art. 55 C. proc. civ., întrucât reclamanta tinde la introducerea

în cauză a unui nou pârât, deoarece în situația formulării unei cereri

întemeiate pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., instanța va lua act de

depunerea acesteia, cererea urmând a fi soluționată o dată cu cererea

principală, cu excepția cazului în care judecarea acestei cereri este

întârziată de judecarea cererii de chemare în judecată. În această din urmă

situație, se va proceda la disjungerea cererii de chemare în judecată a altor

persoane și la judecarea sa separată.

Apelanta a solicitat

instanței de apel să constate că se impunea introducerea în cauză și a

numitului B.I., având în vedere că acesta poate să pretindă dreptul de

proprietate asupra unei părți din terenul în litigiu.

Intimații-pârâți C.I.

și I.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea

hotărârii instanței de fond.

Prin Decizia civilă

nr. 13 din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a

respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC D.C. SRL prin lichidator

judiciar I. S.P.R.L., împotriva Sentinței nr. 1057 din 4 octombrie 2013,

pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare este mijlocul

procesual prin care persoana care se pretinde proprietarul unui bun, pierzând

posesia asupra acestuia, cere instanței să îi recunoască dreptul de proprietate

și tinde la redobândirea posesiei asupra acestuia de la persoana care îl

stăpânește fără a fi proprietar.

În cadrul acțiunii în

revendicare, fiecare dintre părți trebuie să își dovedească dreptul de

proprietate asupra bunului litigios.

Atunci când acestea

indică drept temei al dreptului lor titluri de proprietate provenind de la

autori diferiți, instanța trebuie să le analizeze și să dea eficiență titlului

care provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În ceea ce privește

titlul de proprietate exibat de apelanta-reclamantă, s-a reținut că, urmare a

constatării nulității absolute a titlului de proprietate al autorilor acesteia

(soții O. și C.C.), aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului

revendicat, astfel că nu puteau realiza o transmisiune valabilă a proprietății.

Cu referire la

critica prin care s-a arătat că apelanta-reclamantă nu a fost parte în dosarul

în care s-a constatat nulitatea absolută a titlurilor de proprietate

sus-menționate, curtea de apel a arătat că aceasta nu echivalează cu

inopozabilitatea față de aceasta a efectului constatării nulității.

Astfel, odată

desființat cu titlu retroactiv actul juridic ce a constituit temei al

transmiterii către apelanta-reclamantă a dreptului de proprietate asupra

terenului revendicat, aceasta a pierdut implicit posibilitatea de a pretinde o

dobândire valabilă a acestuia.

Prin urmare, instanța

de apel a găsit nefondată critica apelantei-reclamante referitoare la greșita

caracterizare de către prima instanță a titlului intimaților-pârâți ca fiind

mai bine caracterizat. În opinia curții de apel, inopozabilitatea efectelor hotărârii

judecătorești față de persoane ce nu au fost parte în litigiu este un efect al

hotărârii judecătorești, diferit de consecința constatării nulității absolute a

actului juridic civil ce constă în lipsa producerii vreunui efect juridic de

către acesta.

A reținut, de

asemenea, curtea de apel că, în compararea titlurilor de proprietate, instanța

de fond a pornit de la principiul potrivit căruia cel ce nu mai are un drept,

nu îl poate transmite valabil, iar nu de la principiul anulării actului

subsecvent ca urmare a anulării actului principal. Prin urmare, s-a procedat la

o comparare de titluri, iar nu la o constatare a nulității absolute a titlului

invocat de către apelanta-reclamantă, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare

din 30 martie 2001.

Pe cale de

consecință, în cauză nu este incidentă excepția de la acest ultim principiu,

respectiv acela al ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros

a unui bun printr-un act subsecvent unui act anulat, obiectul litigiului fiind

revendicarea terenului, nu constatarea nulității absolute a actului subsecvent

unui act nul.

A reținut instanța de

apel că, deși invocă faptul că la momentul promovării cererii în constatarea

nulității absolute a titlului de proprietate a lui C.C. și a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de acesta cu soții O., dreptul fiind înscris în cartea funciară a

imobilului, intimații-pârâți trebuiau să cunoască faptul că nu se judecă cu

proprietarii actuali, apelanta nu a menționat și faptul că, preluând imobilului

în litigiu de la soții O., părți în acel litigiu, puteau, cu minime diligențe,

să cunoască despre derularea acestui litigiu și să intervină în acel proces

pentru apărarea drepturilor lor; în același scop, aceștia au avut la îndemână o

acțiune în garanție pentru evicțiune, acțiune la care au înțeles însă să

renunțe.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind antrenarea răspunderii civile delictuale a

autorităților administrative locale competente, potrivit legii, să procedeze la

reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile legilor fondului funciar,

instanța de apel a reținut că temeinicia unei asemenea cereri este condiționată

de dovedirea îndeplinirii în persoana acestora a celor patru condiții cerute de

art. 998 și 999 C. civ.: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate

între acestea și vinovăția.

Faptul că în

cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, experții au opinat în

sensul existenței unor greșeli în procedura de reconstituire a dreptului de

proprietate în ceea ce privește părțile litigante nu constituie o probă

suficientă, pertinentă și concludentă pentru a stabili cu privire la existența

unei anumite fapte ilicite în sarcina uneia sau alteia dintre comisiile chemate

în judecată; prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale,

reprezintă rezultatul, efectul negativ resimțit de persoana ce se pretinde a fi

lezată în dreptul său.

În opinia curții de

apel, în raport de fapta ilicită, generatoare de prejudiciu, indicată de

apelantă (nerespectarea normelor legilor fondului funciar și a regulamentelor

de aplicare a acestora), în patrimoniul apelantei-reclamante nu poate fi

reținut un prejudiciu direct, acesta producându-se în patrimoniul autorului

inițial, C.C.

Eventualul prejudiciu

ce ar fi putut fi invocat de către apelantă poate rezulta din faptul pierderii

posesiei asupra terenului pe care îl revendică, însă repararea acestuia se

putea realiza prin exercitarea de către apelantă a dreptului la garanție pentru

evicțiune rezultat din contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său

(drept pe care aceasta nu a înțeles să îl exercite).

Constatând că nu au

fost probate fapta ilicită și nici prejudiciul ca elemente ale răspunderii

civile delictuale, curtea de apel a apreciat că nici cea de-a treia condiție,

aceea a legăturii de cauzalitate între acestea, nu poate fi considerată ca

dovedită în cauză, după cum probele administrate în cauză nu pot conduce la

stabilirea vinovăției pârâtelor, aspecte precum cele învederate de către

apelantă - opinii exprimate de către experți cu privire la activitatea

comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar, lipsa de comunicare între

acestea în vederea punerii în posesie pe amplasamente ce aparțineau unităților

administrativ-teritoriale pe care le reprezentau - nefiind de natură să probeze

concludent o răspundere civilă delictuală obiectivă a acestora.

Cu referire la

criticile privitoare la soluția dată cererii de chemare în judecată a altei

persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, curtea de

apel a constatat că, potrivit art. 57 C. proc. civ., aceasta poate fi cerută de

către oricare dintre părți.

În ceea ce îl

privește pe reclamant, acesta are posibilitatea să uzeze de acest mijloc

procesual atunci când persoana vizată printr-o asemenea cerere are legătură cu

raportul juridic substanțial dedus judecății și se impune ca hotărârea astfel

pronunțată să îi fie opozabilă. Prin intermediul cererii de chemare în judecată

a unei alte persoane reclamantul nu poate să solicite și să obțină introducerea

în cauză a unui alt pârât alături de pârâtul inițial, atunci când pe parcursul

judecății acesta și-a dat seama că trebuia să își formuleze pretenția sa atât

împotriva pârâtului inițial, cât și împotriva altei persoane.

În prezenta cauză,

prin cererea de chemare în judecată a numitului B.I., formulată mult după

introducerea cererii principale, apelanta-reclamantă a urmărit formularea unor

pretenții similare față de acesta cu cele formulate față de restul pârâților

persoane fizice, respectiv revendicarea unui teren. Având în vedere că B.I. își

întemeiază dreptul pe un titlu de proprietate diferit de cel al pârâților, iar

analiza drepturilor invocate de părți presupune o analiză distinctă de cea

făcută în legătură cu ceilalți pârâți, nu se poate considera că prin cererea de

chemare în judecată a lui B.I. a fost vizat raportul judiciar substanțial supus

analizei instanței prin cererea principală, apelanta urmărind în fapt,

introducerea în judecată, pe parcursul judecății, a unui alt pârât, cerere în

mod corect apreciată de către instanța de fond ca fiind inadmisibilă.

A arătat instanța de

apel că, întrucât admisibilitatea este prioritară analizei fondului

pretențiilor, în mod corect tribunalul a analizat mai întâi admisibilitatea

acesteia, pronunțând la data de 15 martie 2013, o încheiere de respingere a

cererii de chemare în judecată a altor persoane, ca inadmisibilă.

Concluzionând, curtea

de apel a apreciat că prin sentința apelată prima instanță a realizat o corectă

stabilire a situației de fapt deduse judecății, aplicând normele legale

incidente în raport de aceasta și de probele administrate în cauză, motivele de

apel fiind nefondate; în consecință, a respins apelul, ca nefondat, luând act

că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC D.C. SRL, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate iar, pe fond, obligarea

pârâților C.I. și I.M. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul-teren în suprafață de 1703 mp situat în Craiova, str. R., fost com.

P., iar în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă,

restituirea prin echivalent, reprezentând contravaloarea terenului, precum și

lipsa de folosință. În subsidiar, a solicitat obligarea autorităților responsabile

la acordarea unui alt teren de aceeași valoare și suprafață, iar în cazul în

care aceasta nu este posibilă, repararea prejudiciului prin echivalent

(valoarea terenului și lipsa de folosință).

În ședința publică de

la 26 septembrie 2014, Înalta Curte a luat act că a operat transmisiunea

calității procesuale active în sensul că au calitate de recurenți F.M. și F.V.,

în temeiul contractului de vânzare de drepturi litigioase încheiat la data de 5

februarie 2014, motivele de recurs fiind formulate de reprezentantul

convențional, în numele acestora.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului alin. (1) teza I și art. 998 - 999 C. civ.,

recurenții au arătat că instanța de apel nu a motivat de ce buna-credință nu

este incidentă în acest caz.

Astfel, au arătat

recurenții că legea nu stabilește care sunt criteriile care trebuie avute în

vedere la compararea titlurilor de proprietate, ele fiind stabilite pe baze

doctrinare și jurisprudențiale.

Însă aceste criterii,

neavând un izvor legal, îl obligă pe judecător să analizeze în mod temeinic

întreaga situație de fapt și toate dovezile prezentate, din perspectiva principiilor

și normelor juridice aplicabile, cu respectarea exigențelor logicii juridice.

Soluția comparării titlurilor prin raportare exclusiv la titlul autorului

inițial nu este reglementată și nici impusă (imperativ) de lege.

În opinia

recurenților, a considera că titlul unei părți în acțiunea în revendicare este

mai bine caracterizat decât al celeilalte părți și este preferabil, numai în

baza raportării la titlul autorilor inițiali, cu ignorarea situației de fapt în

ansamblul ei și cu ignorarea unor principii de drept imperative, nu respectă

exigențele legii.

În consecință, s-a

susținut că decizia recurată este lipsită de temei legal, deoarece instanțele

de fond și apel s-au oprit în mod rigid și formal numai la titlul de

proprietate al pârâților, ceea ce încalcă principii de drept obligatorii,

respectiv principiul bunei-credințe, al stabilității circuitului civil și al

aparenței de drept.

Au arătat recurenții

că titlul de proprietate al autoarei lor, SC D.C. SRL, îl reprezintă Contractul

de vânzare-cumpărare din 30 martie 2001 încheiat cu vânzătorii O.D.G. și O.G.M.

Dreptul de proprietate izvorât din acest contract a fost înscris în cartea

funciară la data de 11 martie 2003; vânzătorii O. au dobândit terenul în baza

contractului de vânzare-cumpărare, autentificat la data de 4 mai 1999 și

transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. X3/1999,

încheiat cu C.C.

Pârâții au dobândit

dreptul de proprietate prin Contractul de donație din 17 noiembrie 2009 și

Contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2009; titlul de proprietate nr. X4

din 16 noiembrie 2002, al autorilor pârâților (S.E. și N.G.), a fost emis

pentru o suprafața de 1703 mp de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991

Craiova.

Prin urmare, titlul

de proprietate al SC D.C. SRL este anterior titlului de proprietate al

pârâților și a fost înscris în cartea funciară.

Cu referire la

cererea de constatare a nulității titlului de proprietate X1 din 16 noiembrie

1999 și, pe cale de consecință, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat

la 4 mai 1999 între C.C. și soții O., a fost inițiată de pârâți la data de 6

octombrie 2004. La acea dată proprietar al terenului era SC D.C. SRL (dreptul

de proprietate fiind dobândit în anul 2001 și înscris în cartea funciară în

anul 2003). Deși erau îndeplinite formalitățile de publicitate, aceasta nu a

fost atrasă în proces.

Au mai arătat

recurenții că SC D. SRL a fost cumpărător de bună-credință având în vedere că a

dobândit dreptul de proprietate la 30 martie 2001, cu mult timp înainte ca

autorilor pârâților să li se elibereze titlul de proprietate (respectiv în anul

2002) și cu mult înainte ca autorii pârâților să înregistreze, la 6 octombrie

2004, cererea de constatare a nulității titlului de proprietate al lui C.C. și

a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta și soții O.

Prin urmare, SC D.C.

SRL a deținut un titlu de proprietate valabil (a cărui nulitate nu a fost

constatată), având dată anterioară titlului de proprietate al autorilor

pârâților. În plus, SC D.C. SRL a efectuat formalitățile de publicitate în

Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și, respectiv, în Cartea funciară.

În opinia

recurenților, anterioritatea titlului de proprietate al SC D.C. SRL, asigurarea

publicității acestui drept de proprietate și principiile bunei-credințe, al

stabilității circuitului civil și al aparenței de drept caracterizează mai bine

titlul de proprietate de care se prevalează.

Buna-credință este

ocrotită de lege atât în cazul nulității absolute (ca excepție de la principiul

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, când deși dreptul

transmițătorului este desființat dreptul subdobânditorului este menținut în

virtutea unor principii ale dreptului civil care sunt: asigurarea securității

și stabilității circuitului civil și ocrotirea bunei-credințe) cât și în cazul

acțiunii în revendicare (atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă

întrucât bunul a fost dobândit de un terț de bună-credință).

Întrucât în practica

instanțelor s-a admis că încheierea cu bună-credință a unui contract de

vânzare-cumpărare paralizează acțiunea în revendicare a adevăratului

proprietar, înseamnă că acest principiu trebuie să se aplice și în cazul în

care acțiunea în revendicare este introdusă de însuși cumpărătorul de

bună-credință.

Printr-o altă critică,

recurenții au susținut că instanța de apel nu a reținut corect situația de

fapt, cu consecința că în considerente aceasta s-a raportat la alte împrejurări

decât cele reale.

Astfel, instanța de

apel a reținut în considerente că: "De altfel, deși invocă faptul că la

momentul promovării cererii în constatarea nulității absolute a titlului de

proprietate a lui C.C. și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

acesta cu soții O., dreptul lor fiind înscris în cartea funciară a imobilului,

intimații-pârâți trebuiau să cunoască faptul că nu se judecă cu proprietarii

actuali, apelanta nu menționează și faptul că, preluând imobilul în litigiu,

putea, cu minime diligențe să cunoască despre derularea acestui litigiu și să

intervină în acel proces pentru apărare drepturilor lor."

Însă, apelanta SC

D.C. SRL nu a preluat un imobil în litigiu. Litigiul a fost declanșat după 3

ani de la data la care aceasta cumpărase terenul și își înscrisese dreptul de

proprietate în cartea funciară (litigiul fiind înregistrat pe rolul

Judecătoriei Craiova, în anul 2004).

Prin urmare, pârâții

aveau obligația să o introducă în proces pe reclamanta SC D.C. SRL, în calitate

de proprietar al terenului ce făcea obiectul dosarului. Or, având în vedere că

nu a fost introdusă în proces, SC D.C. SRL nu a putut formula nicio apărare.

În plus, pentru

termenul din data de 10 octombrie 2006, lichidatorul judiciar a depus la

Dosarul 1405/63/5004 pe rolul Tribunalului Dolj, având ca obiect anularea

titlului de proprietate aparținând lui C.C., cerere și acte doveditoare din

care rezultă că proprietarul terenului era SC D.C. SRL.

Pe de altă parte,

aflându-se în eroare asupra situației de fapt, instanța de apel a apreciat că

SC D.C. SRL ar fi avut la dispoziție acțiunea în garanție pentru evicțiune, ceea

ce nu este real deoarece cauza evicțiunii a apărut ulterior încheierii

contactului de vânzare-cumpărare între D.C. SRL și soții O., iar vânzătorul nu

poate răspunde de împrejurări care au luat naștere după transmiterea dreptului

de proprietate și predarea bunului.

Pentru considerentele

expuse, recurenții au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre

lipsită de temei legal, cu încălcarea principiilor bunei-credințe, al

asigurării și securității și stabilității circuitului civil, a dispozițiilor art.

480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului alin. (1) teza I (cu referire la obligația statelor

contractante de a respecta dreptul de proprietate ce aparține persoanelor

fizice și juridice).

Cu referire la

soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat antrenarea răspunderii

civile delictuale a autorităților administrative locale, competente potrivit

legii să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate în condițiile

legii fondului funciar, recurenții au arătat că instanța de apel nu a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. întrucât a considerat că nu au

fost dovedite cele patru condiții cerute de lege, respectiv: fapta ilicită,

prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.

S-a susținut că o

faptă este ilicită când este potrivnică legii și încalcă un drept subiectiv sau

un interes al altuia, interes care nu trebuie să fie potrivnic legii sau

moralei; omisiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă

o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu se

conformează. În plus, pentru ca o faptă să fie ilicită nu este necesar ca ea să

fie formal ilegală (adică interzisă expres de lege), ci este suficient să

existe un comportament social defectuos sau o eroare de conduită. Prin urmare,

ea trebuie să fie injustă.

Au arătat recurenții

că fapta ilicită este o încălcare a normei prevăzute de lege, iar raportul de

expertiză realizat în cauză nu a avut drept obiectiv să stabilească dacă

comisiile de fond funciar au comis sau nu o faptă ilicită, expertul neavând

calitatea să stabilească dacă comisiile de aplicare a legii fondului funciar au

comis o fapta ilicită.

Cu toate acestea,

este incontestabil faptul că există o suprapunere de teren și că această

suprapunere este rezultatul procedurii defectuoase de reconstituire a dreptului

de proprietate, pentru proprietari diferiți, în baza Legii nr. 18/1991.

Comisiile de fond funciar au făcut reconstituirea drepturilor de proprietate cu

încălcarea prevederilor art. 5 lit. c) - h) și art. 6 lit. e) din Regulamentul

20017.

Astfel, în temeiul

articolelor sus-menționate, comisiile orășenești și comunale aveau obligația

legală să "stabilească mărimea și amplasamentul suprafeței de teren".

Stabilirea amplasamentului nu se face aleatoriu ci presupune verificarea

prealabilă a situației terenului pe care urmează să se facă reconstituirea. Or,

obligația legală de "delimitare în teren" pentru punerea în posesie a

fost adusă la îndeplinire în mod greșit. În ceea ce privește, comisia

județeană, aceasta nu și-a respectat obligația de a verifica documentația

înaintată de comisiile locale și respectiv, având în vedere situația concretă

existentă, de a invalida propunerea comisiilor locale.

Au arătat recurenții

că dacă Comisiile orășenești și comunale Craiova și Podari și-ar fi îndeplinit

obligația de a stabili în mod corect amplasamentul și delimitarea terenului

atribuit proprietarilor S. și C., iar Comisia județeană Dolj ar fi verificat

corect documentația înaintată nu ar fi existat suprapunerea de teren care face

obiectul prezentului litigiului. Fapta ilicită rezultă incontestabil din

prevederile legale raportate la situația de fapt existentă privind terenul și

probele administrate, iar nerespectarea de către autoritățile cu răspunderi în

aplicarea legii fondului funciar a obligațiilor impuse de lege a condus la

eliberarea de titluri de proprietate în favoarea unor persoane diferite pe

același amplasament.

Astfel, raportul de

expertiză întocmit de expertul I.M. nu "a opinat", ci a stabilit cu

exactitate că: terenul în suprafață de 1703 mp, identificat prin Decizia nr.

347/2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, se suprapune parțial cu terenul

revendicat, în suprafață de 2800 mp, iar cauza suprapunerii este eliberarea de

titluri de proprietate de ambele comisii locale (Craiova, respectiv Podari), pe

același teren.

Au arătat recurenții

că dacă instanța de apel nu era edificată, așa cum rezultă din motivarea

deciziei, ar fi trebuit să încuviințeze cererea pentru efectuarea unei noi expertize

(iar nu să o respingă ca nefiind utilă, concludentă și pertinentă) și să

formuleze, la rândul său, obiectivele pe care le aprecia ca necesare

soluționării corecte a cauzei.

Pe de altă parte,

raportul de expertiză nu reprezintă singura probă privind suprapunerea

terenurilor și cauza acestei suprapuneri. Alte probe sunt: răspunsul la

interogatoriu al Primăriei Podari, conform căruia Comisia locală Craiova a

eliberat în mod greșit titlul de proprietate pârâților (întrucât amplasamentul

se afla în administrația Primăriei Podari) și expertiza extrajudiciară

efectuată de expertul D. în Dosarul nr. 1405/63/2006, în care se menționează

culpa comisiilor locale de fond funciar în emiterea titlurilor de proprietate

pe același amplasament.

Cu referire la

prejudiciu, s-a arătat că acesta constă în rezultatul negativ suferit de o

anumită persoană. Condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca victima să

obțină despăgubirea din partea persoanei responsabile este ca prejudiciul să

fie cert din punct de vedere al existenței (actuale sau viitoare) și să nu fi

fost reparat.

În speță, prejudiciul

s-a produs exclusiv în patrimoniul societății SC D.C. SRL, al cărei drept de

proprietate a fost diminuat, în vreme ce în patrimoniul lui C.C. sau al soților

O. nu există niciun prejudiciu. Evaluarea prejudiciului a fost realizată prin

raportul de expertiză efectuat în cauză prin care s-a constatat contravaloarea

lipsei de folosință a terenului (172.344 RON), precum și valoarea suprafeței de

teren lipsă (999.328 RON).

Cu referire la

legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurenții au

arătat că ceea ce interesează este raportul de cauzalitate specific dintre

acțiunea/inacțiunea cu caracter ilicit și prejudiciu, respectiv faptele care au

declanșat punerea în mișcare a cauzelor producerii efectului păgubitor.

Au opinat recurenții

că, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se

atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au

precedat. Asemenea condiții exterioare care au contribuit precumpănitor la

realizarea efectului păgubitor alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o

unitate indivizibilă în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc și ele prin

interacțiune cu cauza, caracter cauzal. Este incontestabil că fapta comisiilor

de aplicare a legii fondului funciar de a nu-și îndeplini obligațiile legale

conform celor stabilite de lege a determinat suprapunerea de teren care a

determinat o pierdere în patrimoniul societății SC D.C. SRL.

S-a susținut că

legătura de cauzalitate a fost dovedită prin rapoartele de expertiză care au

reținut că suprapunerea de teren este cauzată de faptul că ambele unități

administrative (Comisia locală Podari și Comisia locală Craiova) au emis

titluri de proprietate pe același amplasament.

În ceea ce privește

vinovăția, recurenții au arătat că potrivit art. 999 C. civ. de la 1864 este

sancționată și "imprudența" sau "neglijența", autorul

faptei răspunzând și pentru culpa cea mai ușoară; în calitate de autorități

responsabile pentru punerea în aplicare a unei legi de interes general (legea

fondului funciar) comisiile de fond funciar aveau obligația de a respecta în

mod "profesional" obligațiile stabilite de lege.

Au concluzionat

recurenții că instanța de apel nu a făcut aplicarea unor principii de drept

imperative, că a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și a

ignorat prevederile Regulamentului 2001 privind procedura de constituire,

atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a

titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor.

Cu referire la

cererea de chemare în judecată a altor persoane, recurenții au arătat că

instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 55 C. proc. civ.

Astfel, în situația

formulării unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ.,

instanța va constata doar depunerea acesteia, iar cererea se va soluționa o

dată cu cererea principală, cu excepția cazului în care judecarea acestei

cereri este întârziată de judecarea cererii de chemare în judecată. În această

din urmă situație, se va proceda la disjungerea cererii de chemare în judecată

a altor persoane și la judecarea separată, conform art. 99 alin. (4) din

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În consecință, au

solicitat să se constate că se impunea introducerea în cauză a numitului B.I.,

care poate pretinde dreptul de proprietate asupra unei părți din teren.

Intimații C.I. și

I.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Aceștia au învederat

instanței că prin Sentința 329 din 20 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr.

5/63/2004 al Tribunalului Dolj, a fost închisă procedura de lichidare a

recurentei SC D.C. SRL, astfel că aceasta nu mai are capacitate de folosință.

Pe fond, au arătat,

în esență, că în mod corect instanțele de fond și apel au apreciat că titlul

pârâților este mai bine caracterizat, în condițiile în care titlul de

proprietate al autorilor recurenților a fost anulat irevocabil, pentru

suprafața de 1703 mp, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului

judecat.

Cererea de recurs a

fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.913 RON; s-a

aplicat timbru judiciar în valoare de 5 RON.

Cu referire la

excepția lipsei calității procesuale de folosință a SC D.C. SRL, invocată prin

întâmpinare de intimații C.I. și I.M., Înalta Curte a constatat în ședința

publică de la 26 septembrie 2014 că nu se mai impune a fi examinată, având în

vedere că a operat transmisiunea calității procesuale active.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat și urmează să-l respingă, pentru considerentele ce vor succede:

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate de recurenți, modificarea sau

casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, atunci

când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive

contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv atunci când: este

lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii.

Dezvoltarea

criticilor nu cuprinde o structurare a acestora în raport de cele două motive

de recurs sus-menționate, astfel că instanța va proceda la încadrarea

criticilor în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Față de caracterul

extraordinar al recursului, care poate fi exercitat exclusiv pentru motive de

nelegalitate, exced verificării criticile care pun în discuție situația de fapt

și analiza probatoriului, întrucât acestea vizează temeinicia hotărârii

atacate.

În ceea ce privește

criteriile pe care instanța de judecată le poate utiliza cu prilejul

soluționării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. de la 1864, Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare este mijlocul

specific de apărare a dreptului de proprietate.

Deși legea nu prevede

în mod expres care sunt criteriile de preferință, soluționarea acțiunii în revendicare

nu se face în mod arbitrar, ci prin aplicarea, în funcție de situația de fapt

din cauză, a principiilor de drept incidente.

Înalta Curte reține

că obligația de stabilire a situației de fapt și de analiză coroborată a

întregului material probator incumbă instanțelor de fond în toate cazurile,

independent de existența unor criterii legale de preferință a titlurilor.

În cazul particular

dedus judecății, se constată că au fost supuse comparării titluri de

proprietate ce provin de la autori diferiți, recurenții fiind nemulțumiți că

s-a dat preferință titlului pârâților, în pofida vechimii titlului autoarei lor

și a împrejurării că acesta a fost înscris în evidențele de publicitate

imobiliară.

Înalta Curte reține

că într-o asemenea ipoteză, întrucât nu pot exista două drepturi de proprietate

în formă pură și simplă asupra aceluiași imobil, nu este suficient ca instanța

să compare doar titlurile de dobândire pe care le înfățișează reclamantul și

pârâtul, ci este necesar să se verifice titlurile autorilor, pentru a se

stabili care dintre părți a dobândit de la adevăratul proprietar ori care

prezintă cele mai puternice aparențe în acest sens, pentru a se putea face

aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transffere potest, quam ipse

habet.

În consecință,

vechimea titlului autoarei recurenților ori îndeplinirea formelor de

publicitate nu sunt suficiente pentru admiterea acțiunii în revendicare.

Pe baza situației de

fapt reținută în cauză, conform căreia pentru suprafața de teren în litigiu au

fost eliberate două titluri de proprietate, în temeiul legii fondului funciar,

în favoarea unor persoane diferite (care au transmis ulterior dreptul către

părțile în litigiu), cel emis în favoarea lui C.C., autorul inițial al

reclamantei, fiind anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Înalta

Curte constată că soluția de respingere a acțiunii în revendicare este legală.

Astfel, recurenții se

prevalează de un titlu de proprietate care, deși formal nu a fost contestat,

provine de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar și aceasta

deoarece nulitatea produce efecte retroactiv, de la data încheierii actului

juridic.

În ceea ce privește

principiile de drept invocate prin cererea de recurs, respectiv: ocrotirea

bunei-credințe, stabilitatea circuitului civil și aparența de drept, Înalta

Curte reține că acestea nu sunt incidente în cauză.

În acest sens se

constată că principalul capăt din cererea de chemare în judecată formulată de

autoarea recurenților este acțiunea în revendicarea suprafeței de 1703 mp

teren.

Așa cum s-a arătat

deja, acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul specific de apărare al

dreptului de proprietate privată, fiind o acțiune reală, petitorie, în

realizare, care pune în discuție însuși dreptul de proprietate.

Principiile la care

recurenții fac referire reprezintă excepții de la principiile care guvernează

efectele nulității. Astfel, ocrotirea subdobânditorului de bună-credință, cu

titlu oneros, este o ipoteză particulară în care deși actul inițial este

desființat, actul subsecvent este menținut, în vreme ce principiul validității

aparenței în drept reprezintă o excepție de la regula quod nullum est, nullum

producit effectum.

Prin raportare la

limitele învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului cererii, se

constată că nu sunt aplicabile în acțiunea în revendicare, excepțiile de la

principiile nulității actului juridic, instanțele de judecată fiind chemate să

analizeze titluri de proprietate care nu au fost anulate sau constatate nule.

Cu referire la

principiul stabilității circuitului civil, Înalta Curte reține că invocarea

formală a acestuia nu poate conduce la admiterea căii de atac, intimații

persoane fizice putând să se prevaleze, de asemenea, de acest principiu.

Pentru considerentele

expuse, reținând că vechim