ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 764/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 764/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin acțiunea înregistrată la data de 18 mai 2007,

reclamantul F.N. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului

Craiova, să se dispună anularea Dispoziției emisă la data de 24 aprilie 2007 și

restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, în suprafață de 223,85

mp, notificat în 2001, iar în cazul în care terenul este ocupat de lucrări de utilitate

publică, să fie acordate despăgubiri potrivit Legii nr. 247/2005.

Tribunalul Dolj, prin

sentința civilă nr. 210 din 05 iunie 2009, a respins contestația formulată de

reclamantul F.N., ca nefondată.

Instanța a

reținut că reclamantul a făcut dovada că autorii săi au avut în

proprietate un imobil situat în Craiova, compus din teren în suprafață de 100

mp și o casă din cărămidă, cumpărat prin actul de vânzare - cumpărare din 1939

și transcris la Tribunalul Dolj în 1939. Cu certificatele de moștenitor din 10

octombrie 1988 (fila 20) și din 22 ianuarie 1985 (fila 34), reclamantul a făcut

dovada calității sale de moștenitor al autorilor săi, alături de numiții F.T.,

F.I. și F.C.

În calitate de

moștenitor, reclamantul a formulat notificarea din 2001 (fila 44) pentru acest

imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a

terenului în suprafață totală de 223,85 mp, sau prin echivalent, estimând

valoarea acestui teren la suma de 334.500.000 lei (11.150 dolari SUA).

Prin Dispoziția din

27 aprilie 2007 emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a aprobat restituirea

suprafeței de 85 mp teren situat în Craiova, predarea efectivă urmând a se face

prin proces verbal condiționat de rambursarea sumei primite cu titlu de

despăgubiri, reactualizată la data punerii în executare.

Cu procesul verbal de

preluare din 13 iulie 1989, reclamantul a probat că, în temeiul Decretului nr. 148

din 22 iunie 1989 (fila 52), anexa la decret poziția nr. 63 (fila 33) și

procesul verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 (fila 22), s-a preluat de la

moștenitorii menționați suprafața de teren de 100 mp în valoare de 225 lei

și o casă de 100,12 mp (suprafață construită 123,85 mp), în valoare de 52.585,50

lei. La data exproprierii, valoarea totală de 52.808,50 a fost încasată, așa

cum rezultă din statul de plată depus la dosar (fila 53).

Față de actele

prezentate de reclamant, instanța a reținut că dispoziția contestată este

corect emisă, întrucât suprafața de teren preluată este de 100 mp, din care

s-au restituit 85 mp, iar diferența de 15 mp fiind afectată de detalii de

sistematizare, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză

(fila 137), nu poate fi restituită în natură, fiind propusă pentru despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Diferența solicitată

de reclamant, aceea de 123,85 mp, reprezintă în fapt suprafața construită desfășurată

a imobilului casă situat pe terenul în litigiu, potrivit procesului verbal din

13 iulie 1989, astfel că aceasta nu reprezintă o suprafață distinctă de cea de

100 mp ce a făcut obiectul preluării. Prin urmare, nu s-a putut susține că

reclamantul este îndreptățit la restituirea în plus a vreunei suprafețe de

teren față de cea preluată în temeiul Decretului nr. 148/1989.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul F.N., invocând nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii primei instanțe.

Prin Decizia nr. 46

din 20 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins

apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Instanța de apel

a reținut, ca și prima instanță, că reclamantul a probat faptul

preluării unei suprafețe de teren de 100 mp în valoare de 225 lei și a unei

case de 100,12 mp (suprafață construită 123,85 mp), în valoare de 52.585,50

lei.

S-a apreciat că în

mod corect și legal instanța de fond, în urma actelor depuse și a întregului

probatoriu administrat în cauză, a reținut că, dispoziția contestată este

corect emisă, întrucât suprafața de teren preluată este de 100 mp, din care

s-au restituit 85 mp, iar diferența de 15 mp fiind afectată de detalii de

sistematizare, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză

(fila 137), nu poate fi restituită în natură, fiind propusă pentru despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit prevederilor

pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 498/2003, ”restituirea în natură a terenurilor, inclusiv cele arabile,

aflate în intravilanul localităților, intră sub incidența procedurilor

prevăzute de lege, dacă terenul este disponibil (…)”. Prin urmare, caracterul

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 acoperă și acele terenuri din intravilan care,

până la intrarea în vigoare a legii -14 februarie 2001 - nu au fost restituite

persoanelor îndreptățite, cu condiția ca terenul să fie intravilan, să fi fost

preluat abuziv de către stat și să nu fi fost restituit.

Din reproducerea

normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă că se impun trei condiții

pentru aplicarea legii: terenul să fie intravilan, să fi fost preluat abuziv de

către stat și să nu fi fost restituit.

Instanța de apel

a apreciat că, în cauză, aceste condiții nu sunt îndeplinite.

În

raportul de expertiza efectuat în cauză, întreaga suprafața de 223,85 mp a fost

identificată de către expertul P.I.A. prin pct. topometrice 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1.

Astfel, suprafața de

teren preluată este de 100 mp, din care s-au restituit 85 mp, iar diferența de

15 mp fiind afectată de detalii de sistematizare, așa cum rezultă din raportul

de expertiză efectuat în cauză (fila 137), nu poate fi restituită în natură,

fiind propusă pentru despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții, prima

instanță a stabilit o corectă stare de fapt a obiectului dedus judecății.

Instanța de apel

a mai reținut că, la data de 06 martie 2009, reclamantul F.N. a formulat

în Dosarul nr. 10591/63/2007 o precizare, prin care a solicitat constatarea

nulității absolute a Hotărârii nr. 8/2007 a Comisiei locale de fond funciar, iar

la data de 10 martie 2010, petentul a formulat o altă precizare în dosarul

prezent, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a Ordinului

Prefectului nr. 492 din data de 10 decembrie 2007, în ceea ce privește

suprafața de teren de 88 mp, situată în, Craiova, considerând că a fost

atribuită în mod greșit numiților V.C. și I., cauză soluționată irevocabil prin

respingerea recursului formulat de către petent.

Pentru întregirea

probatoriului, în apel, instanța a dispus suplimentarea raportului de expertiză

și a administrat proba testimonială, prin audierea martorilor P.G. și L.T.

Din analiza

raportului de expertiză, instanța de apel a reținut că întreaga

suprafață de teren revendicată are 223,85 mp, identificată în planul de

situație din cuprinsul raportului de expertiză prin conturul pct. 1, 2, 3, 4, 5,

6, iar din întregul acestei suprafețe de teren sunt ocupați de o proprietate

particulară suprafața de teren de 103,85 mp, conform evidențierii prin pct. 6, 3,

4, 5, deținută de numiții V.C. și I.

Conform planului de

situație - fila 136 dosar fond, suprafața de teren de 35 mp, cuprinsă între pct.

1, 2, 7, 8, 1, este afectată de detalii de sistematizare, parcare,blocuri, iar

distanța până la blocurile următoare este foarte mică, de doar 3,95 ml, respectiv,

6,27 ml.

Instanța de apel

a apreciat că, deși suprafața de teren solicitată a fi restituită este de

223,85 mp, întrucât suprafața de teren preluată și pentru care s-a făcut dovada

preluării este de 100 mp, iar din aceștia s-au restitui 85 mp prin dispoziție,

iar restul de 15 mp sunt afectați de detalii de sistematizare, nu se poate

discuta despre o suprafață de teren în plus de restituit.

Împotriva Deciziei nr.

46 din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, au declarat

recurs

recurenții

F.F., S.N., B.G., D.I.D. și T.M.S., în calitate de moștenitoare ale

reclamantului F.N., invocând motivele de recurs prevăzute de art.  304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții

au arătat că motivarea deciziei din apel este contradictorie.

Dezvoltând acest

motiv de recurs, recurenții susțin că, așa cum rezultă din actul

de vânzare-cumpărare din 1939, întreaga suprafață a imobilului situat în strada

O. a fost de 223,85 mp, din care 100 mp reprezentă curtea imobilului, iar

restul de 123,85 mp reprezentă terenul pe care a fost construită casa cu o

suprafață construită la sol de 123,85 mp.

Dacă motivarea

Tribunalului a fost contradictorie pentru faptul că instanța a reținut că

autorul reclamanților a făcut dovada ca a avut în proprietate imobilului

situat în strada O. în suprafața totală de 223,85 mp, însă că doar 100 mp a

reprezentat teren și o suprafața de 123,85 mp construcție, iar aceasta motivare

sfida logica, deoarece construcția casa cu o suprafață de 123,85 mp nu putea fi

identificată cu suprafața de 100 mp, fiind vorba evident de un surplus de

suprafața de 23,85 mp peste suprafața terenului de 100 mp, Curtea suplimentează

această contradicție.

În opinia

recurenților, contradicția este determinată, în primul rând, de faptul că

instanța de apel reține că întreaga suprafața de 223,85 mp a fost identificată

de către expertul P.I.A. prin pct. topometrice 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1, însă consideră

că această suprafață "nu poate fi identificată, regăsită ca și

întindere".

Față de această

situație Curtea de Apel nu a făcut altceva decât să constate mai întâi existența

acestei suprafețe de 223, 85 mp, ca, apoi, să considere soluția instanței de

fond corectă și legală cu aceeași motivare potrivit căreia curtea imobilului ar

fi fost de 100 mp, iar construcția casa cu amprenta pe această suprafață de

teren ar fi avut o suprafața de 123,85 mp.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

arată că hotărârea din apel este nelegală, deoarece instanța a făcut o aplicare

greșită a prevederilor pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. Nr. 498/2003, precum și a prevederilor art. 295 C. proc.

civ.

Susțin

recurenții că aplicarea greșită a legii este determinată de faptul că

instanța de apel își alcătuiește motivarea pe raționamentul celor trei condiții

impuse de lege respectiv ca: terenul să fie intravilan, să fi fost preluat

abuziv de către stat și să nu fi fost restituit, fără să aibă în vedere fondul

speței, respectiv ca, prin Decretul nr. 148 din 22 iunie 1989 (fila 52) autorul

reclamanților a fost deposedat de întregul imobil situat în Craiova, str.

Opanez, nr. 23 și nu numai de suprafața de teren de 100 mp cu valoare de 225 de

lei și construcția casă cu o suprafață construită de 123, 85 mp în valoare de

52 585, 50 lei.

Raționamentul curții

este considerat de recurenți greșit, având în vedere argumentele de la

primul motiv de recurs, în care se reține existența suprafeței de 223,85 mp, în

condițiile în care construcția casă cu o suprafața de 123,85 mp nu putea avea o

amprentă pe teren decât de 123,85 mp.

Se mai susține

că raționamentul este greșit, deoarece din actul de vânzare-cumpărare nr. 416/1939

rezultă că întreaga suprafața a imobilului situat în strada O. a fost de 223,85

mp, din care 100 mp reprezentă curtea imobilului, iar restul de 123,85 mp

reprezentă terenul pe care a fost construită casa cu o suprafață construită la

sol de 123,85 mp.

Martorii audiați

în cauză, la care face referire instanța în motivare, respectiv P.G. și L.T.,

au arătat că autorul reclamanților a fost deposedat de întregul imobil

situat în Str. O. și nu doar de suprafața de 100 mp curte, respectiv

construcția casă cu o suprafață de 123, 85 mp. Nu a rămas în posesia autorului

restul suprafeței de 104 mp, așa cum lasă să se înțeleagă în motivare

instanța de apel. Concluzia logica cu privire la aceasta neregularitate a

procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 nu poate fi decât aceea că

la momentul respectiv terenul era considerat de o valoare inferioară, evaluarea

pentru suprafața de 100 mp fiind de numai 225 de lei, construcția casă cu o

suprafață de 123,85 mp fiind evaluată la suma de 59.585,50 lei, terenul de sub

construcția casă nefiind cuprins în acest proces verbal de evaluare cu nr. 28

din 03 noiembrie 1989.

Recurenții

concluzionează că aplicarea greșită a legii este evidentă, deoarece

neregularitatea procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989, în care

s-a consemnat în mod nereal că terenul aparținând imobilului situat în Str. O.

este de numai 100 mp, nu poate constitui baza raționamentului instanței, că

numai suprafața de 100 mp trebuie să fie restituită, în condițiile în care

contractul de vânzare cumpărare din 1939 vorbește despre curtea imobilului cu o

suprafață de 100 mp,

În concluzie,

susțin recurenții că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală

în condițiile în care nu a avut în vedere întreaga suprafață de teren

aparținând imobilului situat în Craiova, respectiv suprafața de 223,85 mp,

acordând procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 o forță probantă

absolută.

Recurenții mai

arată că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea de verificare a

situației juridice a suprafeței de 103,4 mp, care este deținută

de numiții V.C. și V.I., deoarece în procesul anterior purtat cu

aceștia s-a constatat că dețin terenul în fapt, peste suprafața

de 172 mp ce le-a fost atribuită prin acte legale.

Instanța de apel

vorbește de o "proprietate particulară" pentru suprafața de

teren de 103, 85 mp (104 mp), fără a înțelege considerentele sentinței

civile nr. 6668 din 02 mai 2012 pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul

nr. 21132/215.2009, hotărâre judecătorească care arată îndreptățirea la

atribuire în proprietatea numiților V.C. și V.I. numai în ceea ce privește

suprafața de 172 mp situată în str. O., nu și suprafața de 103,4 mp (104 mp),

pe care aceștia o dețin în fapt.

În aceste

condiții, recurenții consideră că s-a făcut o aplicare greșită a

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a

decis să nu verifice adevărata stare de fapt și de drept cu privire la această suprafața

de 103,4 mp (104 mp), motivarea soluției nefiind susținută de nicio probă aflată

la dosarul cauzei din care să rezulte că suprafața de 103,4 mp (104 mp) ar

constitui "proprietatea particulară" a numiților V.C. și V.I.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În cadrul primului

motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenții susțin că motivarea instanței de apel este

contradictorie, deoarece deși reține că întreaga suprafața a imobilului

este de 223,85 mp, astfel cum a fost identificată de către expertul P.I.A. prin

pct. topometrice 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1, totuși consideră că această

suprafață "nu poate fi identificată, regăsită ca și întindere", în

acest mod menținând contradicția din motivarea primei instanțe,

care a considerat că s-a preluat doar curtea imobilului de 100 mp, iar

construcția casa cu amprenta pe această suprafață de teren ar fi avut o

suprafața de 123,85 mp.

Această critică este

nefondată, deoarece nici prima instanță și nici instanța de apel

nu au reținut că terenul pe care l-a avut în proprietate autorul

reclamanților ar fi avut întinderea de 223,85 mp, așa cum în mod

contrar realității pretind recurenții, ci dimpotrivă, instanțele

au stabilit, pe baza probatoriului administrat, că suprafața de teren

preluată, pentru care s-au depus acte doveditoare, este de 100 mp.

Împrejurarea că

instanța de apel a menționat în motivarea deciziei că expertul a

identificat terenul în suprafață de 223,85 mp, ca fiind cel pretins de

reclamanți, nu poate conduce la concluzia că instanța de apel a

și recunoscut dreptul reclamanților la restituire pentru întreaga

suprafață de teren pretinsă. Această mențiune din decizia recurată se

înscrie în logica motivării hotărârii judecătorești, care trebuie să

cuprindă argumentele de fapt și de drept ce susțin soluția din

dispozitiv, prin raportare la susținerile părților și la probele

administrate. Ca atare, era firesc să se regăsească în motivarea deciziei

mențiunea cu privire la suprafața de 223,85 mp, aceasta fiind

solicitată de reclamanți prin acțiune și identificată de expert

pe baza solicitării reclamanților, însă, prin raportare la celelalte probe

administrate, instanța a stabilit că reclamanții justifică dreptul la

restituire doar pentru suprafața de 100 mp, această concluzie nefiind

bazată pe vreo contradicție, de natură a justifica încadrarea în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este adevărat că, în

ultima pagină a motivării deciziei din apel, se menționează că

”suprafața de teren, ca și diferență, care se consideră a fi

restituită, nu poate fi identificată, regăsită ca și întindere”, ceea ce

vine în contradicție cu celelalte rețineri ale instanței,

privitoare la identificarea de către expert a terenului pretins a fi restituit.

Însă, această

contradicție nu este relevantă și hotărâtoare în dezlegarea pricinii,

deoarece din celelalte argumente ale instanței reiese clar

raționamentul care a stat la baza soluției, respectiv, faptul că

reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra diferenței de

teren pretinse.

În realitate,

recurenții sunt nemulțumiți de modul în care instanța,

evaluând probele administrate, a stabilit situația de fapt, sub aspectul

dovedirii întinderii dreptului la restituire în temeiul legii speciale de

reparație, considerând că nu trebuia să se țină seama de procesul

verbal de evaluare din 3 noiembrie 1989, ci trebuia să se aibă în vedere actul

de proprietate și prezumția că imobilul construcție se afla

amplasat pe o suprafață de teren distinctă de suprafața de 100 mp

menționată în actul de preluare. Or, aceste susțineri pun în

discuție temeinicia soluției din apel, neputând fi examinate de instanța

de recurs, în condițiile în care nu se pot încadra în niciunul dintre

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

arată că hotărârea din apel este nelegală, deoarece instanța a făcut o aplicare

greșită a prevederilor pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, precum și a prevederilor art. 295 C. proc.

civ.

În ceea ce

privește modul de aplicare a prevederilor art. 8 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, Înalta Curte

constată că instanța de apel a avut în vedere că terenul pretins a fi

restituit în natură, în plus față de suprafața deja restituită prin

dispoziția contestată, nu este ”disponibil” în sensul textului legal,

deoarece o parte din teren este afectat de detalii de sistematizare, iar alta

este proprietatea unor terți. De asemenea, instanța a reținut

nedovedirea de către reclamanți a împrejurării că autorul acestora ar fi

avut în proprietate o suprafață mai mare decât cea pentru care s-au

acordat măsuri reparatorii prin dispoziția contestată.

Susținând

nelegalitatea soluției, sub aspectul modului de aplicare a acestei

prevederi legale, recurenții fac trimitere la motivul anterior de recurs,

invocând, în esență greșita stabilire a situației de fapt cu

privire la întinderea suprafeței de teren preluate de stat de la autorul

acestora.

Astfel, se arată în

argumentarea acestei critici că instanța de apel ”nu a avut în vedere

fondul speței, respectiv că, prin Decretul nr. 148 din 22 iunie 1989,

autorul reclamanților a fost deposedat de întregul imobil situat în

Craiova, și nu numai de suprafața de teren de 100 mp”, că ”raționamentul

curții este greșit, având în vedere argumentele de la primul motiv de

recurs, în care se reține existența suprafeței de 223, 85 mp, în condițiile în

care construcția casă cu o suprafața de 123, 85 mp nu putea avea o amprentă pe

teren decât de 123, 85 mp” și că ”raționamentul este greșit, deoarece din

actul de vânzare-cumpărare din 1939 rezultă că întreaga suprafața a imobilului

situat în strada O. a fost de 223,85 mp, din care 100 mp reprezenta curtea

imobilului, iar restul de 123,85 mp reprezenta terenul pe care a fost

construită casa cu o suprafață construită la sol de 123,85 mp”.

În continuarea

argumentării, recurenții fac referire la aspectele care ar rezulta din

declarațiile martorilor audiați și solicită a se constata

neregularitatea procesului verbal de evaluare nr. 28 din 03 noiembrie 1989, sub

aspectul mențiunii referitoare la întinderea terenului preluat de stat,

susținând că terenul de sub construcția casă nu a fost cuprins în acest

proces verbal.

Aceste susțineri

ale recurenților nu pot fi examinate de instanța de recurs, deoarece

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. permite controlul

de legalitate din perspectiva modului de aplicare și interpretare a legii

la o situație de fapt pe deplin și corect lămurită. Or, ceea ce

solicită recurenții este a se reevalua situația de fapt, pe baza unei

noi examinări a probelor administrate, ceea ce este inadmisibil în această fază

procesuală.

Instanța de apel

nu a acordat procesului verbal de evaluare din 03 noiembrie 1989 o ”forță

probantă absolută”, așa cum în mod greșit susțin

recurenții, ci a avut în vedere toate probele administrate, inclusiv actul

de proprietate al autorului reclamanților, din care nu rezultă că terenul

ar fi avut suprafața pretinsă de recurenți.

Hotărârea

instanței de apel, prin care s-a menținut sentința de fond,

bazată pe înscrisurile administrate în cauză, înscrisuri din care a rezultat că

suprafața de teren preluată de stat de la autorul reclamanților a

fost de 100 mp (nefiind luată în considerare prezumția simplă, invocată de

recurenți, referitoare la terenul distinct ce ar fi fost ocupat de construcție),

este în deplin acord cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, privind

modalitatea de dovedire a existenței și întinderii dreptului de

proprietate în sistemul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce

privește critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel

a prevederilor art. 295 C. proc. civ., recurenții susțin că în mod

nelegal instanța de apel a respins cererea de verificare a situației

juridice a suprafeței de 103,4 mp, care este deținută de numiții

V.C. și V.I., deoarece în procesul anterior purtat cu aceștia s-a

constatat că dețin terenul în fapt, peste suprafața de 172 mp ce le-a

fost atribuită prin acte legale.

Se invocă în acest

sens considerentele sentinței civile nr. 6668 din 02 mai 2012 pronunțată de

Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 21132/215.2009 și faptul că nu există nicio

probă din care să rezulte că suprafața de 103, 4 mp (104 mp) ar constitui proprietatea

numiților V.C. și V.I.

Cu privire la aceste

critici, Înalta Curte constată că, anterior verificării situației juridice

a terenului ce se pretinde a fi restituit, deținut în prezent de V.C. și V.I.,

instanța de apel a procedat la verificarea îndreptățirii

reclamanților la restituire cu privire la o suprafață mai mare decât

cea recunoscută prin dispoziția contestată.

Astfel cum s-a

reținut anterior, din înscrisurile administrate, instanțele de fond

și de apel au stabilit, ca situație de fapt, că statul a preluat de

la autorul reclamanților doar suprafața de 100 mp, așa încât

dreptul la măsuri reparatorii este circumscris întinderii dreptului de

proprietate astfel dovedită.

În aceste

condiții, verificarea situației juridice a terenului pretins a fi

restituit peste ceea ce s-a recunoscut prin dispoziția contestată,

respectiv, verificarea titlului în baza căruia terenul în cauză este

deținut de cei doi terți (proprietate sau detenție) era inutilă,

deoarece, indiferent de rezultatul unor astfel de verificări, reclamanții

nu justificau îndreptățirea la restituire pentru o suprafață de teren

mai mare decât cea pentru a care au făcut dovada, cu acte, a dreptului de

proprietate al autorului acestora.

De aceea, Înalta

Curte reține că instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 295

alin. (2) C. proc. civ., nu a procedat la efectuarea unor asemenea verificări,

acestea nefiind necesare pentru soluționarea cauzei.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamanților a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenții F.F., S.N., B.G., D.I.D. și T.M.S.,

în calitate de moștenitoare ale reclamantului F.N., împotriva Deciziei nr. 46

din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 martie 2014.