ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2980/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2980/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 19672/63/2008

pe rolul Tribunalului Dolj la data de 22 decembrie 2008, reclamantul I.T.A. a

formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 14971 din 26 noiembrie 2008,

solicitând restituirea suprafeței de teren de 324,70 mp din Craiova.

În motivarea

contestației, a arătat că a formulat două notificări, în prima solicitând

restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, și a terenului aferent,

de la autoarea I.F., iar în cea de-a doua, restituirea în natură a suprafeței

de 800 mp situată la aceeași adresă, moștenită de la autorul M.B.

A mai arătat că au

fost conexate cele două notificări și i-au fost acordate doar despăgubiri

pentru construcție cu o suprafață de 324,70 mp, și pentru o suprafață de 28 mp

teren, omițându-se să i se reconstituie dreptul pentru o suprafață totală de 1.020

mp ce a constituit obiectul primei notificări din 12 martie 2001.

Prin sentința civilă nr.

387 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj a respins contestația formulată de

reclamantul I.T.A.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut următoarele:

Autorul M.B. a

deținut în Calea B. o suprafață de 3.089 mp, pe care a împărțit-o în 4 loturi

egale de câte 772 mp și a donat fiecare lot câte unui nepot, prin contractul de

donație încheiat în anul 1946.

Un astfel de lot de

772 mp a primit și I.S., nepotul de fiică al lui M.B., autor al reclamantului

(ceilalți 3 nepoți care au primit câte un lot de 772 mp teren nu sunt autori ai

reclamantului, sau cel puțin acesta nu a pretins acest aspect prin acțiune sau

notificări: I.B., I.B. și D.B.).

Prin urmare, autorul M.B.

a donat întreaga suprafață pe care o avea în proprietate, din care un lot de

772 mp, situat în str. B., nepotului după fiica I.F., respectiv I.S., bunicul

reclamantului.

De asemenea, strada

B. a fost schimbată ulterior în str. I.V.S., revenindu-se, după perioada

socialistă la vechea denumire.

Pentru același imobil

situat în Craiova, cu ocazia trecerii în proprietatea statului, figurează ca

proprietar I.F. (mama lui I.S., căruia autorul îi donase terenul și fiică a

donatorului M.B.).

Acest imobil a fost

trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, ca proprietar fiind

menționată I.F., cu mențiunea „partea de imobil proprietatea sa, conform

actului de proprietate”.

În fapt, acest imobil

a fost preluat în întregime la data de 21 mai 1960, în baza H.C.M. nr. 116/1960,

dată în aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Coroborând actele de

preluare care o privesc pe numita I.F., cu contractul de donație încheiat în

favoarea fiului acesteia, I.S., ambele pentru imobilul din Craiova, rezultă că

în realitate (dacă nu cumva au mai existat și alte acte de transfer al

proprietății între fiu și mamă între timp), proprietar al imobilului la data

naționalizării era fiul I.S., operând o preluare greșită de la I.F., care nu

era adevăratul proprietar, ci doar figura în buletinul clădirii cu imobilul

respectiv.

De altfel, în actele

de preluare nu se indică întinderea suprafeței de teren preluate de la I.F.,

situație în care îi revenea reclamantului sarcina de a dovedi întinderea

dreptului de proprietate, în privința căreia nu poate opera prezumția prevăzută

de art. 23 din Legea nr. 10/2001 (buletinul clădirii neputând fi luat în

considerare, fiind un act încheiat în privința construcțiilor și din care nu

rezultă că privește perioada în care imobilul a fost naționalizat).

Din cuprinsul

sentinței civile nr. 345/1994 a Curții de Apel Craiova rezultă că lui I.S. i

s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 772 mp, situată în

Craiova, după cum rezultă din dispoziția primăriei, teren care îi fusese donat de

autorul M.B..

Pe lângă această

suprafață de 772 mp, lui S.I. i s-a mai reconstituit dreptul de proprietate, în

temeiul Legii nr. 18/1991, cu privire la încă o suprafață de 700 mp, situată în

continuarea primei și formând un lot comun, în Craiova, emițându-se și titlu de

proprietate.

Din nici un act de

proprietate, de preluare sau orice alt act aflat la dosar, nu rezultă că

autorul M.B. ar fi deținut o suprafață de 2.272 mp, așa cum susține

reclamantul.

Reclamantul este fiul

lui I.S. și I.S. Bunicul reclamantului după tată, care se numea tot I.S. a fost

fiul defunctei I.F. (fiica lui M.B.).

Reclamantul a adresat

două notificări Primăriei Municipiului Craiova.

Prin cea de-a doua

notificare din 10 iulie 2001, contestatorul a solicitat restituirea în natură a

suprafeței de 800 mp teren intravilan situat în Craiova, trecut în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950.

A făcut precizarea că

pentru imobilul construcție a formulat o notificare separată, înregistrată la

executorul judecătoresc din 12 martie 2001, fără însă a solicita și terenul de

800 mp preluat odată cu casa. A mai arătat că autorul M.B. a deținut o

suprafață de 2.272 mp, din care i s-a reconstituit dreptul de proprietate în

temeiul Legii nr. 18/1991 pentru 1472 mp.

Prin urmare, din

cuprinsul acestei notificări, din 2001, rezultă că ambele notificări vizează

același imobil, însă prin prima cerere s-au solicitat doar despăgubiri pentru

construcție, pe când prin cea de-a doua Notificare, din 2001, s-a solicitat

terenul de 800 mp, care provenea de la autorul M.B. și care a fost

naționalizat.

Din prima Notificare,

din 12 martie 2001, rezultă că reclamantul a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în Craiova, care a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950. A făcut precizarea că acest imobil i-a aparținut

tatălui său, I.S., moștenit de la mama sa I.F. (construcția având destinația de

locuință, fiind demolată ulterior preluării de către stat, în baza Decretului nr.

382/1977).

Prin urmare, din

chiar cuprinsul celor două notificări rezultă că imobilul din Craiova este unul

și același cu imobilul situat în Craiova, ce i-a aparținut inițial lui M.B. și

a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la fiica

acestuia, I.F. (mama lui I.S.).

Prin cea de-a doua

notificare a arătat expres că solicită doar suprafața de 800 mp teren, iar

Primăria, considerând că 772 mp îi fuseseră deja restituiți prin hotărâre

judecătorească în temeiul Legii nr. 18/1991, i-a recunoscut dreptul pentru

diferența de până la 800 mp, respectiv 28 mp, în opinia instanței nejustificat.

Deoarece

reclamantului i s-a emis titlu de proprietate pentru o suprafață incluzând alți

700 mp în Craiova (în total 1.472 mp) și nu a făcut dovada îndreptățirii în

cauză pentru o altă suprafață de 800 mp solicitată prin notificare (în acțiune

solicită chiar mai mult, 1.020 mp), s-a apreciat că este neîntemeiată

contestația sa.

De altfel, deși s-a

dispus efectuarea unei expertize topo pentru a se lămuri aspectele legate de

identificarea suprafeței de teren ce a aparținut autorilor reclamantului,

reclamantul nu a înțeles să achite onorariul de expert, motiv pentru care

administrarea probei nu a fost posibilă.

Prin

Decizia nr. 480 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de

reclamantul I.T.A. împotriva sentinței menționate.

Prin Decizia nr. 7546

din 26 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost

admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menționate, s-a casat

decizia atacată și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași

instanță.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte a constatat că reclamantul a solicitat restituirea în

natură a terenului ce a aparținut autorilor săi și acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru construcția demolată.

S-a apreciat că din

motivarea celor două notificări, formulată uneori confuz în ce privește

succesiunea drepturilor care se invocă, rezultă că reclamantul a solicitat

restituirea în natură a terenului ce a aparținut autoarei sale I.F. și pe care

aceasta l-ar fi deținut în baza testamentului din 04 iunie 1934.

A susținut

reclamantul că prin acest act de dispoziție, autoarea sa I.F. a primit de la

defuncta M.F., suprafața de 1.500 mp, din care a fost restituită suprafața de

700 mp în procedura legilor fondului funciar, fiind astfel îndreptățit la

restituirea diferenței de 800 mp conform Legii nr. 10/2001.

Instanța de recurs a

reținut că din înscrisurile depuse rezultă că suprafața de 1.500 mp a făcut

obiectul unor cereri de restituire a dreptului de proprietate în procedura

legilor fondului funciar, fiind emisă adeverința din 08 ianuarie 1992, prin

care s-a confirmat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de

1.500 mp situată în Craiova, pentru autoarea I.F., însă din actele emise

ulterior rezultă că s-a emis titlu de proprietate numai pentru suprafața de 700

mp, nefiind pe deplin lămurite aceste neconcordanțe între recunoașterea

dreptului în procedura legilor fondului funciar și actului final de

reconstituire/constituire a dreptului.

Raportarea instanței

de fond în analiza dreptului reclamantului la restituirea suprafeței de 800 mp

în considerarea dreptului pe care l-a avut autorul M.B. asupra suprafeței de 3.089

mp și din care autorul I.S. a primit prin act de donație suprafața de 772 mp

care a fost restituită în nume propriu acestuia este greșită, impunându-se

analiza dreptului reclamantului numai în calitate de succesor al bunicii sale I.F.

Instanța de recurs a

apreciat că din hotărârile judecătorești depuse la dosar, respectiv sentința

civilă nr. 7045/1993 și Decizia civilă nr. 345/1994, rezultă că obiectul

acestor judecăți l-au constituit alte suprafețe de teren decât cea care face

obiectul notificării reclamantului și care privește restul suprafeței de teren

nerestituite, pe care autoarea I.F. l-a primit prin testament de la autoarea M.F.

Reținându-se că

situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, instanța de recurs a casat

decizia tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare în vederea stabilirii

existenței dreptului în patrimoniul autoarei I.F., întinderea acestuia,

identificarea suprafeței de teren care a făcut obiectul testamentului și

posibilitatea restituirii în natură.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova.

Prin Decizia nr. 737

din 12 martie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul

declarat de reclamantul I.T.A. împotriva sentinței civile nr. 387 din 27

noiembrie 2009 a Tribunalului Dolj.

Pentru a decide astfel,

luând în considerare și probele administrate în rejudecarea apelului,

reclamantul a demarat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr.

10/1001 prin notificările din 12 martie 2001, adresate primarului Municipiului

Craiova.

Obiectul notificării din

2001 l-a constituit imobilul construcție situat în Craiova, trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, preluat de stat în baza

procesului verbal din 21 mai 1960 și ulterior demolat. Acest imobil a fost

proprietatea tatălui său I.S., moștenit de la mama sa, I.F.

Prin notificarea din 2001,

reclamantul a solicitat restituirea terenului în suprafață de 800 mp

intravilan, situat în Craiova, teren pe care s-a aflat casa ce a fost demolată

și a făcut obiectul notificării din 2001.

În aceeași

notificare, reclamantul precizează că din totalul suprafeței de 2.272 mp

proprietatea lui M.B., a fost restituită numai suprafața de 1.472 mp în temeiul

Legii nr. 18/1991, fără a fi restituită și suprafața ocupată de imobilul

demolat și grădina aferentă.

Prin Dispoziția nr.

14971 din 26 noiembrie 2008 emisă de primarul Municipiului Craiova s-a respins

cererea de restituire în natură a imobilului situat în Craiova, imobil compus

din teren în suprafață de 28 mp și construcția cu o suprafață desfășurată de

324,70 mp, în prezent demolată. Pentru acest imobil s-a propus acordarea de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-a respins cererea

privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru diferența de

teren de 772 mp situat la aceeași adresă, întrucât autorilor petentului li s-a

reconstituit dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 7045 din 03 mai 1993

pronunțată de Judecătoria Craiova.

Instanța de apel a

apreciat că tribunalul a respins în mod corect contestația împotriva

Dispoziției nr. 14971/2008, formulată în cauză.

Este de necontestat

că autorul M.B. a deținut în Craiova o suprafață de 3.089 mp, pe care a

împărțit-o în 4 loturi egale de 772 mp și a donat fiecare lot câte unui nepot,

prin contractul de donație încheiat în 1946. Un astfel de lot a primit și I.S.,

nepotul de fiică al lui M.B., care a făcut obiectul Legii nr. 18/1991,

reconstituit prin titlul definitiv de proprietate din 30 mai 1996.

Prin același titlu

definitiv de proprietate s-a reconstituit dreptul de proprietate tatălui

reclamantului pentru încă 700 mp situate în continuarea primei și formând un

lot comun, teren ce a provenit de la mama sa.

Tribunalul a apreciat

corect că din nici un act de proprietate, de preluare sau orice act aflat la

dosar nu rezultă că autorul M.B. ar fi deținut 2.272 mp, așa cum susține

reclamantul.

Nu poate fi primită

susținerea reclamantului că autoarea I.C.F. ar fi fost proprietara suprafeței

de 1.500 mp, întrucât înscrisurile la care face trimitere reclamantul,

respectiv testamentul din 04 iunie 1934, procesul verbal de preluare din 21 mai

1960 (filele 44 și 64 fond) nu precizează suprafața testată.

În fișa imobilului,

pe care o invocă reclamantul (fila 45 fond), apare menționată suprafața totală

a terenului, inclusiv suprafețele clădite, 1.020 mp, din care 695,30 mp curți

și 324,70 mp suprafață clădită.

Prin expertiza

ordonată s-a concluzionat că suprafața deținută de I.F. în Craiova, raportată

la testamentul din 04 iunie 1934 și planurile înainte de expropriere și

constatările din teren, este de 647 mp. determinată de conturul pct. 5 - 4 - 7-

8 - 9 - 10 - 5, cu vecinii precizați, care de altfel a fost reconstituită prin

titlul definitiv de proprietate alături de 772 mp.

Curtea a înlăturat

apărarea reclamantului că adeverința din 08 ianuarie 1992 emisă de Comisia

Locală de Fond Funciar Craiova face dovada proprietății autoarei I.F., întrucât

în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991,

numai titlul definitiv de proprietate este actul final care atestă

proprietatea.

Adeverința de

proprietate este un act administrativ prin care autoritatea emitentă recunoaște

dreptul de proprietate al reclamantului precum și faptul că acesta a recurs la

procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru a-și redobândi dreptul de

proprietate în condițiile legii.

Menționata adeverință

nu reprezintă titlu de proprietate în sensul Legii nr. 18/1991, dreptul pe

care-l atestă este incert până la emiterea titlului, ceea ce în speță s-a și

făcut, dar nu pentru întreaga suprafață pretinsă de reclamant.

Or, reclamantul avea

posibilitatea contestării titlului definitiv de proprietate emis în condițiile

Legii nr. 18/1991 în ceea ce privește suprafața reconstituită, însă nu l-a

contestat, ceea ce înseamnă că a achiesat tacit la această reconstituire.

Este adevărat că

Legea nr. 10/2001 are un caracter de complinire față de celelalte acte de

reparație, însă probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, depoziții

de martori, expertiză nu au făcut dovada că I.F. a primit prin donație

suprafața de 1500 mp, în absența unui act doveditor al dreptului de proprietate

în sensul art. 23.1 (lit. a sau c) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În consecință, Curtea

a constatat că în titlul definitiv de proprietate există un trup de teren din

care 772 mp provin de la M.B. donați lui I.S., iar suprafața de 700 mp

reprezintă terenul pe care l-a primit prin donație I.F. de la M.F., teren pe care

s-a aflat o construcție, în prezent demolată.

Însumând suprafața de

700 mp din titlu, cu suprafața de 324 mp pentru care s-au acordat despăgubiri

pentru construcție, rezultă suprafețele din fișa imobilului 1.020 mp, din cate

695 mp curți și 324 mp suprafață construită ce au aparținut lui I.F. și care a

făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei

menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.T.A.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de

rejudecare a încălcat

dispozițiile

art. 315

C. proc. civ. 1865, potrivit cu care hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesitații administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prin Decizia

nr. 7546 din 26 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat

decizia de apel pronunțată în ciclul procesual anterior, deoarece nu s-au avut

în vedere actele de preluare și certificatul de la Arhivele Statului, cât și

testamentul întocmit de F.M. pentru autoarea F.I., pentru a se face un calcul

corect al suprafețelor de teren, avându-se în vedere că reclamantul, prin

notificări, a solicitat restituirea în natură a terenului ce a aparținut

autoarei sale I.F. și pe care aceasta l-a deținut în baza testamentului din 4

iunie 1934 de la defuncta M.F., pentru 1.500 mp.

Prin decizia de

casare, s-a reținut că, din înscrisurile depuse rezultă că suprafața de 1.500

mp a făcut obiectul unei cereri de reconstituire, în procedura Legii nr. 18/1991

fiind emisă adeverința din 8 ianuarie 1991 de către Prefectura Dolj, prin care

se confirmă reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1.500

mp în Craiova, ce se cuvine autoarei I.F., iar din actele emise ulterior,

rezultă că s-a emis titlul de proprietate numai pentru 700 mp, nefiind pe

deplin lămurite aceste neconcordante între recunoașterea dreptului în procedura

legilor fondului funciar și actul de reconstituire eliberat.

S-a mai reținut că

sentința nr. 7045/1993 pronunțată de Judecătoria Craiova a avut ca obiect

reconstituirea dreptului de proprietate pentru 0,75 ha, dar la altă locație,

respectiv Sineasca și s-a dispus emiterea titlului pentru acesta suprafață, iar

prin Decizia nr. 345/1994 a Curții de Apel Craiova s-a reținut că, deși cei doi

autori I.S. și I.S. au formulat cereri împreună, s-a stabilit că I.S. are

dreptul la 772 mp, iar I.S. la 0,75 ha.

Cum aceste suprafețe

nu au legătură cu suprafața de 800 mp din Craiova, moștenită de la I.F.,

primită prin testament de la F.M., instanța supremă a dispus identificarea

terenului. Această dispoziție se referă numai la stabilirea amplasamentului

terenului, fără a se nega dreptul reclamantului de a primi 800 mp ce au

aparținut autoarei I.F.

Rejudecând, în sensul

indicațiilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Curtea de Apel a dispus efectuarea unei expertize, care a avut, însă, în vedere

amplasamentul actual al fostului teren aparținând autoarei reclamantului, care

este ocupat de blocuri, astfel că s-a considerat că suprafața nu se regăsește

în actele de proprietate.

Răspunsul la

obiecțiunile formulate nu lămuresc situația, expertul lăsând la aprecierea

instanței.

Recurentul a arătat

că, respingând apelul său prin decizia recurată, instanța de apel a nesocotit

dispozițiile Deciziei nr. 7546/2610 2011 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, prin care nu se contesta dreptul de proprietate al autoarei

sale primit prin testament de la M.F., ci identificarea suprafeței de teren și

dacă este posibilă restituirea în natură.

Analiza instanței de

apel este nelegală și netemeinică, deoarece s-a reținut eronat că reclamantului

i-au fost acordate despăgubiri pentru suprafața de 324,70 mp, în condițiile în

care din Dispoziția nr. 14971 din 26 noiembrie 2008 rezultă că despăgubirile au

fost acordate pentru construcție și o suprafață de 28 mp.

În timpul procesului,

reclamantul a făcut demersuri la Primăria Craiova și la Prefectura Dolj să

comunice actele care au stat la baza Deciziei nr. 14971 din 26 noiembrie 2008,

privind schița terenurilor la data preluării de stat.

Pârâta, deși parte în

proces, nu s-a conformat, n-a depus dosarul care cuprindea documentația pentru

care s-a eliberat adeverința din 8 ianuarie 1991, din care rezulta proprietatea

autoarei reclamantului de 1500 mp în fosta Craiova.

Reclamantul a mai

solicitat instanței administrarea probei cu înscrisuri, respectiv recensământul

terenurilor din Municipiul Craiova din anul 1949, care a precedat exproprierea

făcuta în baza Decretului nr. 92/1950, dar instanța nu a luat niciun fel de

măsură în acest sens.

Din declarațiile

martorilor audiați T.T. și C.A., vecini cu autoarea reclamantului, rezultă că

aceasta a avut pământ mai mult pana în momentul preluării, respectiv curte,

casă și gradină, iar în prezent pe terenul său este o parcare betonată.

Așa cum rezultă din

expertiză, parcare betonată se regăsește între blocuri, dar expertul a

considerat că reclamantul nu îi poate prezenta un act de proprietate, fără să

verifice situația la Primăria Municipiului Craiova.

Astfel, deși instanța

supremă a dispus identificarea terenului de 800 mp ce a aparținut autoarei

reclamantului, Curtea de Apel Craiova a dat curs îndrumării doar parțial,

încălcând

dispozițiile

art. 315

C. proc. civ.

Recurentul a arătat

că decizia recurată este nelegală și pentru faptul că, deși a prezentat actele

de proprietate, ce reprezintă testamentul din 4 iunie 1934, prin care autoarea

sa I.F. a primit de la defuncta M.F. suprafața de 1.500 mp din care i s-a

restituit 700 mp în condițiile Legii nr. 18/1991, în discuție rămânând

suprafața de 800 mp (confirmată și prin adeverința din 2005 a Prefecturii

Dolj), instanța de apel a făcut o interpretare eronată a întinderii dreptului

de proprietate.

Cu alte cuvinte, deși

se recunoaște valabilitatea testamentului și chiar suprafața de 1.500 mp ce

revenea autoarei, reclamantul este privat încă o dată de suprafața de 800 mp,

fără ca instanța să motiveze unde se regăsește aceasta.

Recurentul a arătat

că înțelege să depună acte noi în recurs: adeverințele din 8 septembrie 1964 și

procesul verbal din 21 mai 1960 emis de fosta secțiune financiară a orașului

Craiova, din care rezultă că autoarea I.F. (care a avut și calitatea de

luptător împotriva regimului comunist), a fost proprietara terenului de 1.500

mp în Craiova și a fost scutită de impozit pe 1960, deoarece acesta a fost

naționalizat.

Imobilul a trecut în

suprafață de 1.500 mp la fostul I.R.C.F.L. Craiova, așa cum rezultă din

procesul verbal din 21 mai 1960.

Aceste acte

importante nu au fost depuse de pârâtă, deși erau în posesia sa, conform

dosarului întocmit în 1991.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Cu toate că

recurentul a indicat, drept temei juridic al motivelor de recurs, dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că

acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Astfel, recurentul -

reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., deoarece nu a respectat decizia de casare a Înaltei Curți, prin

care s-a dispus identificarea terenului de 800 mp din Craiova, în sensul

stabilirii amplasamentului și a posibilității restituirii în natură.

Susținerile

referitoare la incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., față de absența motivelor pe aspectul amplasamentului terenului de 800

mp, vizează, în realitate, tot nerespectarea dispozițiilor sus - menționate ale

deciziei de casare, astfel încât urmează a fi analizate în acest context.

Înalta Curte reține

că motivele de recurs se fundamentează pe premisa că, prin Decizia nr. 7546 din

26 octombrie 2011 pronunțată în ciclul procesual anterior, instanța

supremă ar fi tranșat chestiunea calității reclamantului de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acest teren, ce a aparținut autoarei

sale, I.F., în baza testamentului întocmit de F.M. pentru o suprafață de 1500

mp, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare doar pentru stabilirea

amplasamentului și a posibilității restituirii în natură a terenului.

Această premisă este

greșită, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de casare, a

fost tranșat exclusiv obiectul notificărilor din 2001 formulate de către

reclamant în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că acesta este reprezentat de

restituirea în natură a diferenței de 800 mp din terenul de 1.500 mp ce a

aparținut autoarei reclamantului, I.F., pe care aceasta l-ar fi deținut în baza

testamentului din 4 iunie 1934 întocmit de M.F., din care a fost restituită o

suprafață de 700 mp în procedura legilor fondului funciar.

Înalta Curte a

constatat că, în mod greșit, instanțele de fond din ciclul procesual anterior

au analizat pretențiile reclamantului în considerarea unor terenuri aparținând

altor autori ai acestuia, fără legătură cu terenul ce a aparținut autoarei I.F.,

motiv pentru care, în raport de obiectul judecății clarificat prin decizia de

casare, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii

existenței dreptului în patrimoniul autoarei I.F., a întinderii acestuia, a

identificării suprafeței de teren care a făcut obiectul testamentului și a

posibilității restituirii în natură.

Așadar, instanța

supremă nu a statuat în sensul existenței în patrimoniul autoarei I.F. a unei suprafețe

de 1.500 mp în str. B., drept dobândit în baza testamentului din 1934, ci a dat

îndrumări pentru lămurirea acestui aspect cu ocazia rejudecării apelului

reclamantului.

Referirile la

susținerile reclamantului privind întinderea dreptului de proprietate dobândit

prin testamentul în discuție, la împrejurarea că suprafața de 1.500 mp a făcut

obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura

legilor fondului funciar, precum și la actele emise în acea procedură, au fost

făcute în contextul clarificării obiectului notificărilor formulate în baza

Legii nr. 10/2001, fără a echivala cu o dezlegare în sensul existenței în

patrimoniul autoarei I.F. a unei suprafețe de 1500 mp, acest aspect urmând a fi

lămurit în cadrul rejudecării, astfel cum s-a menționat explicit în

considerentele deciziei de casare a Înaltei Curți.

În aceste condiții,

în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea cu prioritate a

existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei I.F. asupra unei

suprafețe de 1500 mp, pe baza probelor administrate, atare analiză reflectând

respectarea dispozițiilor instanței de casare și a prevederilor art. 315 C.

proc. civ.

Se constată că, prin

referirile la raportul de expertiză întocmit în cadrul rejudecării apelului și

la alte probe pretins ignorate de către instanța de apel, recurentul tinde la

reaprecierea situației de fapt reținute, în sensul dovedirii dobândirii de

către autoarea sa, în baza testamentului din 1934, a dreptului de proprietate

asupra unei suprafețe de 1.500 mp în str. B., și nu doar asupra unei suprafețe

de 700 mp, astfel cum s-a constatat prin decizia de apel (care a fost deja

restituită în temeiul legilor fondului funciar).

Or, reevaluarea

probelor administrate și a situației de fapt conturate pe baza acestora excede

atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, ale cărei atribuții sunt

circumscrise verificării legalității deciziei, prin prisma cazurilor de recurs

expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei

deciziei recurate.

De altfel,

constatările instanței de apel referitoare la faptul că, în condițiile în care

nici testamentul din 4 iunie 1934, nici procesul - verbal de preluare din 21

mai 1960, nu precizează vreo suprafață de teren, suprafața terenului din str.

B. rezultă din fișa imobilului (1.020 mp, din care curte - 695,30 mp), care se

coroborează cu constatările expertului, reflectă în mod corect modalitatea în

care persoana pretins îndreptățită la măsuri reparatorii trebuie să facă dovada

existenței și a întinderii dreptului de proprietate la data preluării de către

stat a unui imobil, respectiv prin depunerea actelor doveditoare indicate în art.

23 și 24 din Legea nr. 10/2001, cu precizările din normele corespondente ale H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii.

Recurentul a înțeles

să atașeze cererii de recurs trei înscrisuri, dintre care două reprezintă

înscrisuri existente la dosar, respectiv procesul - verbal de preluare din 21

mai 1960 (fila 44 dosar fond) și adresa din 1960 emisă de Secțiunea Financiară

a orașului Craiova (fila 80 dosar fond), iar cel de-al treilea reprezintă un

înscris nou - adresa din 1964 emisă tot de Secțiunea Financiară a orașului

Craiova (fila 10 dosar recurs).

Aceste înscrisuri

conțin referirea la un teren de 1.500 mp, mențiune care lipsește din cele două

înscrisuri depuse în dosarul primei instanțe, motiv pentru care s-a solicitat

recurentului, în ședința publică din 31 octombrie 2014, certificarea celor trei

înscrisuri pentru conformitate cu originalul, în condițiile art. 316 cu

referire la art. 298 și 112 C. proc. civ. Întrucât recurentul nu a îndeplinit

această formalitate, nu se poate ține seama de aceste înscrisuri, în temeiul art.

139 C. proc. civ., sancțiune aplicabilă chiar atunci când se depun copii

certificate, dar nu se înfățișează originalul, așadar cu atât mai mult atunci

când nu se depun nici măcar copii certificate de parte pentru conformitate cu

originalul.

Întrucât întinderea

dreptului de proprietate trebuie să rezulte din actele doveditoare menționate

în art. 23 și 24 din lege, iar sarcina probei revine reclamantului, acesta nu

se poate prevala de propria culpă în neîndeplinirea obligațiilor procesuale pe

acest aspect pentru a invoca lipsa de rol activ a instanței în administrarea

altor probe decât înscrisurile aflate la dosar.

În ceea ce privește obiectul

despăgubirilor acordate prin Dispoziția nr. 14971 din 26 noiembrie 2008 emisă

de Primăria Craiova în baza Legii nr. 10/2001, contestată în prezenta cauză,

într-adevăr, această măsură reparatorie a vizat o suprafață de teren de 28 mp

și construcția demolată, cu o suprafață desfășurată de 324,70 mp, însă acest

fapt este lipsit de relevanță în cauză, întrucât suprafața de teren menționată

în fișa imobilului reprezentând curte - 695 mp (fila 45 dosar fond) include

amprenta la sol a construcției (în prezent, demolată), după cum a precizat

expertul G.M. prin răspunsul la obiecțiunile formulate de către reclamant la

raportul de expertiză întocmit în faza rejudecării apelului (fila 52 dosar

apel).

În condițiile în care

instanța de apel a constatat că s-a făcut dovada existenței în patrimoniul

autoarei reclamantului a dreptului de proprietate doar asupra unei suprafețe de

695 mp teren (identificată de expert ca fiind, în fapt, de 647 mp), pentru care

reclamantul a beneficiat de reconstituirea dreptului în baza legilor fondului

funciar, se constată că au fost respectate dispozițiile deciziei de casare,

criticile recurentului neavând sport.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul I.T.A. împotriva Deciziei nr. 737 din 12

martie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 31 octombrie 2014.