ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3349/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția civilă, la 15 noiembrie 2002, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Craiova, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 106 din 25 octombrie 2002 și obligarea pârâtei să-i restituire, în natură, imobilul teren în suprafață de 2.274 mp, situat în Craiova, județul Dolj. Pe parcursul procesului, contestatorul a depus o precizare la acțiune, arătând că înțelege să solicite în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri bănești. În ceea ce privește această cerere, a solicitat, totodată, introducerea în cauză a (A.P.A.P.S.

și a Statului Român, prin M.F.P., care au fost citați în calitate de pârâți. Prin cererea de intervenție în interes propriu depusă la 17 februarie 2004, I.I. a arătat că este succesorul în drepturi al reclamantului, în baza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 13 februarie 2004 de B.N.P. T.M.D., și a solicitat anularea Dispoziției nr. 107 din 25 octombrie 2002 emisă de SC S. SA, obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, iar, în subsidiar, despăgubiri bănești. Instanța a dispus citarea cumpărătorului de drepturi litigioase, I.I., în calitate de reclamant, în locul reclamantului inițial. La 25 mai 2004, s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 C. proc.

civ., până la soluționarea dosarului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, iar la 24 mai 2006, I.I. a solicitat repunerea pe rol a cauzei în temeiul art. 245 din același cod. S-a depus la dosar Decizia nr. 80 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Dolj. În ședința din 4 iulie 2006, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului, în raport de dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 790 din 4 iulie 2006, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins contestația formulată de reclamantul M.C. și continuată de succesorul în drepturi al acestuia, I.I., în contradictoriu cu pârâții SC S. SA Craiova, Statul Român, prin M.F.P., și A.V.A.S.; s-a respins cererea pârâtei SC S. SA Craiova privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut lipsa calității procesuale active a contestatorului I.I., în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât dobânditorii de drepturi litigioase nu intră în categoria persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Prin Decizia civilă nr. 373 din 27 martie 2007, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantul M.C., a desființat sentința civilă sus-menționată și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Dolj. A respins apelul declarat de intervenientul I.I. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că apelantul reclamant M.C.

a inițiat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria municipiului Craiova cu cererea din 2001, finalizată cu emiterea Dispoziției nr. 7491/2002, prin care s-a înaintat, spre competentă soluționare, cererea reclamantului privind restituirea, în natură, a suprafeței de 2.274 mp, situată în Craiova, plus 726 mp, moștenire de la tatăl său. Sesizată cu notificarea formulată de reclamant, pârâta SC S. SA a emis Dispoziția nr. 106 din 25 octombrie 2002, prin care a dispus, în temeiul art. 27 2 din Legea nr. 10/2001, înaintarea dosarului instituției care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S. (fost F.P.S. Dolj). În atare situație, reclamantul M.C. și-a precizat acțiunea la 18 martie 2003, cadrul procesual fiind extins prin introducerea în cauză a Statului Român și A.P.A.P.S.

În cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul I.I., prin care a solicitat anularea Dispoziției nr. 106 din 25 octombrie 2002 emisă de pârâta SC S. SA, obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului, iar, în subsidiar, acordarea de despăgubiri bănești. A motivat intervenientul că este succesorul în drepturi al reclamantului M.C., astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 13 februarie 2004 de B.N.P., T.M.D. În cadrul procesual extins și în raport de probatoriul administrat, Tribunalul a reținut incidența excepției lipsei calității procesuale active atât a reclamantului, cât și a intervenientului, apreciere eronată în ceea ce privește persoana reclamantului M.C.

În materia Legii nr. 10/2001, sfera persoanelor care beneficiază de procedurile acestei legi cuprinde persoanele fizice și juridice, foști proprietari ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și succesorii în drepturi ai acestora, sferă reglementată de art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat. În consecință, foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei incluși în categoria persoanelor îndreptățite și tot ei sunt legitimați, în cazul în care sunt interesați, să conteste decizia organului administrativ. În speță, doar reclamantul M.C.

face parte din sfera persoanelor îndreptățite, întrucât acesta a formulat acțiune atât în nume propriu, ca fost proprietar, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a), cât și ca moștenitor legal, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate dovedită cu certificatul de naștere, certificatul de moștenitor din 13 septembrie 2001 emis de B.N.P., M.D., suplimentul la certificatul de moștenitor din 1985 emis de Notariatul de Stat Județean Dolj. A parcurs procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a uzat, ulterior, de faza judiciară ce se derulează în prezent. Împrejurarea că reclamantul M.C. a înstrăinat drepturile litigioase privind procesul ce se desfășoară în prezent către intervenientul apelant I.I., prin contractul de vânzare-cumpărare din 2004, autentificat de B.N.P., T.M.D., nu-l lipsește pe reclamant de beneficiul calității de persoană îndreptățită.

Dreptul litigios, suspus unei contestații judiciare, poate forma obiectul vânzării (cesiunii), indiferent că este un drept real sau de creanță, inclusiv drept de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale. Întrucât această vânzare are ca obiect șansele câștigării/pierderii procesului, contractul este aleatoriu, astfel încât vânzătorul nu garantează existența dreptului cedat, care ar echivala cu garantarea câștigării procesului, ceea ce nu este posibil. În consecință, intervenientul apelant I.I., succesor cu titlu particular, nu se poate considera persoană îndreptățită în condițiile și în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea recurge la procedura acestei legi, în vederea restituirii, în natură, a imobilului.

De altfel, intervenientul I.I. nici nu a parcurs procedura administrativă prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci a trecut direct la faza judiciară. Eventualele pretenții pe care intervenientul le poate ridica pot fi valorificate printr-o altă acțiune, întrucât prezenta judecată nu privește valabilitatea și efectele juridice între părți ale contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Față de considerentele expuse, s-au apreciat întemeiate doar criticile reclamantului și au fost reținute, cu consecința admiterii apelului declarat de această parte. Pentru aceleași considerente, reținându-se că, în mod corect, s-a stabilit de către instanța de fond că intervenientul apelant nu are calitate procesuală activă, apelul declarat de acesta a fost respins.

Soluția Curții de Apel a fost menținută prin Decizia civilă nr. 1901 din 20 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de SC S. SA Craiova împotriva Deciziei nr. 373 din 7 martie 2007, în esență, pentru aceleași argumente avute în vedere și de instanța de apel. Rejudecând cauza, Tribunalul Dolj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 289 din 6 iulie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.C. În ceea ce privește excepțiile invocate pe parcursul procesului, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., și a respins aceeași excepție vizând pe pârâtele SC S. SA și A.V.A.S.; a respins și excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a solicitat anularea Dispoziției nr. 106/2002 emisă de SC S. SA și stabilirea măsurilor reparatorii, respectiv restituirea, în natură, a suprafeței de teren de 2.247 mp, din care suprafața de 1.650 mp reprezintă dreptul său propriu, conform actului de donație din 23 martie 1943, iar diferența reprezintă moștenire de pe urma defunctului său tată, M.D., fiul lui M.Ș., devenit P.Ș. Ca modalitate de preluare, a arătat că terenul a trecut la stat în mod abuziv, fără titlu și fără acte, iar, în prezent, este situat în incinta SC S. SA. Sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. e) din Normele Metodologice.

Pentru a putea face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de textele de lege mai sus menționate este necesar a se proba existența dreptului de proprietate la momentul naționalizării terenurilor, precum și preluarea abuzivă de către stat a dreptului de proprietate. Aceste condiții se circumscriu în sintagma „dovedirii continuității dreptului de proprietate”. Cu toate că reclamantul avea posibilitatea concretă de a face dovada continuității dreptului de proprietate, chiar și prin martori, în cazul inexistenței înscrisurilor, acesta a ales să invoce prezumții simple, din care ar rezulta o potențială preluare abuzivă a terenurilor sale, fără a fi îndeplinite condițiile art. 1203 C. civ., respectiv nu au puterea de a naște probabilitatea și nu sunt coroborate cu alte probe concludente și utile cauzei.

Astfel, în ceea ce privește dovada proprietății și continuității acesteia, reclamantul se prevalează doar de contractul de donație din 23 martie 1943, prin care a primit un sfert din 6.500 mp plus a patra parte din construcțiile existente, fără a proba că, la momentul preluării, terenul se mai afla în patrimoniul său. Reținând, în raport de data încheierii contractului de donație, 23 martie 1943, și de data nașterii reclamantului, 27 mai 1937, că acesta avea vârsta de 6 ani și, până la împlinirea vârstei de majorat, nu avea posibilitatea să facă acte de dispoziție referitoare la teren, totuși, la data indicată ca fiind a preluării, anul 1983, acesta era o persoană deja majoră, cu capacitate de exercițiu deplină, capabilă, în raport de aceasta, să efectueze acte juridice, dar, în special, să cunoască situația imobilelor din patrimoniu.

Reclamantul a ales, însă, să arate că terenul a trecut în proprietatea statului; în fapt, Trustul de Construcții intra în fiecare zi în curtea familiei, ocupând circa 10 mp, ipoteză neplauzibilă chiar și pentru perioada de referință în care se pretinde că a operat preluarea. Modalitatea de preluare nu a fost justificată prin niciun mijloc de probă. Este adevărat că reclamantul a solicitat proba testimonială, a cărei discutare a fost prorogată, însă nu a stăruit în administrarea acesteia, iar probele administrate nu relevă cele pretinse. Reclamantul susține că, în modalitatea expusă, a fost preluată întreaga suprafață de 6.500 mp, incluzând-o și pe a sa, de 1.650 mp.

Or, din certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei, emise de pe urma defunctului P.Ș., care, sub numele de M.Ș., a încheiat actul de donație, rezultă că, la decesul acestuia, în patrimoniul său, în anul 1970, se mai găsea suprafața de 1.117 mp, mențiuni stipulate atât în certificatul de moștenitor din 29 decembrie 1970, cât și în suplimentul la certificat din 14 mai 1971, acest din urmă act făcând mențiunea că, încă din anul 1967, defunctul a închiriat terenul Trustului de Construcții. Ca atare, la data morții lui P.Ș., indicat ca bunic patern, în patrimoniul acestuia se mai găsea doar suprafața de 1.117 mp Aceeași suprafață este indicată în certificatul de moștenitor din 7 iulie 1982 și în suplimentul la acesta, din 16 ianuarie 1985, emise de pe urma defunctului M.D., tatăl reclamantului, pentru ca, în anul 1983, în temeiul Decretului nr. 269/1983, să se dispună exproprierea lui D.M.

și moștenitorii, cu suprafața de 817 mp și construcții în suprafață de 218 mp În cauză, reclamantul solicită stabilirea drepturilor în temeiul legii de reparație atât pentru suprafața înscrisă în contactul de donație, cât și în calitate de moștenitor al tatălui său, pretinzând că, de pe urma acestuia, din totalul de 500 mp, scăzând terenul donat, de 1.650 mp, au rămas 4.875 mp, din care tatăl său avea dreptul la cota de 1/5, ce i se cuvine. Mai susține că numitul M.Ș., donator în contractul de donație, este una și aceeași persoană cu P.Ș., și este bunicul său. În justificarea acestui fapt a depus la dosarul cauzei, în copie, două declarații extrajudiciare de martor, fără a dovedi, prin vreun act de stare civilă sau de autoritate, schimbarea numelui persoanei indicate, persoană care s-a născut cu numele de P.Ș., a încheiat contractul de donație pe numele de M.Ș., pentru ca, la decesul său, să fie înscris cu numele de P.Ș.

În lipsa unor acte de stare civilă, singurele în măsură să facă dovada identității, conform dispozițiilor art. 1 raportat la art. 13 din Legea nr. 119/1996, și sub acest aspect, reclamantul a ales să invoce simple prezumții. A mai reținut prima instanță că, la dosarul cauzei, nu există niciun act de proprietate al lui M.Ș. sau P.Ș., cu privire la suprafața de 6.500 mp, singura mențiune referitoare la această suprafață fiind înscrisă în contractul de donație, din conținutul căruia rezultă că redactorul a fost scutit de obligația verificării de sarcini.

Terenul de 1650 mp (din contractul de donație), astfel cum a fost evidențiat de reclamant ca fiind în patrimoniul pârâtei SC S. SA, nu a fost identificat în raportul judiciar întocmit în cauză, concluziile lucrării fiind neechivoce în acest sens; expertul a argumentat că, în lipsa oricăror dovezi clare și pertinente, a planurilor parcelare și a oricăror schițe la care să raporteze configurația terenului, stabilirea vecinătăților, nu poate identifica terenul ca fiind situat în incinta societății pârâte. În același raport a fost individualizată doar suprafața de 817 mp, preluată în temeiul Decretului nr. 269/1983, de la M.D.

și moștenitorii, conform actelor depuse la dosar, față de care se reține că, pentru cota ce i s-ar fi cuvenit reclamantului, a fost emisă de Primăria municipiului Craiova, în procedura Legii nr. 10/2001, Dispoziția nr. 7491 din 15 octombrie 2002, prin care i s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 326 mp În concluzie, reclamantul nu a făcut dovada proprietății și preluării abuzive, conform art. 3 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel încât acțiunea a fost apreciată ca neîntemeiată, fiind respinsă ca atare. Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel reclamantul M.C.. Prin Decizia nr. 97 din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentința apelată, în sensul admiterii, în parte, a contestației în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA și A.V.A.S.

și respingerii față de Statul Român, reprezentat de M.F.P., pentru lipsa calității procesuale pasive. A fost obligată pârâta A.V.A.S. să emită decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri în cuantum de 4.390.455 lei, reprezentând echivalentul a 970.100 euro pentru suprafața de 1.792,5 mp, preluată abuziv. În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că reclamantul este persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate dovedită cu certificatul de naștere și certificatele de moștenitor depuse la dosar. Reclamantul a făcut dovada proprietății terenului de 1650 mp, solicitat în nume propriu prin notificare, cu actul de donație încheiat la 23 martie 1943. Totodată, a solicitat și partea de teren ce-i revenea de la tatăl său, M.D., moștenitor legal al lui M.Ș.

(P.Ș.). La dosarul cauzei există certificatul de moștenitor din 1970 emis de Notariatul de Stat Județean Dolj, ca urmare a dezbaterii succesiunii defunctului M.Ș., în care apar consemnați 5 moștenitori legali, printre care și tatăl reclamantului, M.D., în calitate de fiu. Coroborând acest certificat de moștenitor cu cele două declarații notariale autentificate, în care se menționează că P.Ș. și M.Ș. sunt una și aceeași persoană, instanța a considerat că reclamantul a făcut dovada că este îndreptățit să culeagă și cota succesorală ce i-a revenit tatălui său, M.D., pentru care numai el a formulat notificare, în calitate de moștenitor. În ceea ce privește dovada preluării abuzive, la dosarul cauzei (fila 86 apel), există un proces verbal încheiat la 28 septembrie 1983 de către reprezentanții I.J.G.C.L.

Dolj și I.C.R.A.L. Craiova, prin care se descrie imobilul situat în Craiova, compus din 817 mp și 218 mp suprafață construită, propus pentru preluare abuzivă conform Decretului nr. 183/1983 și Decretului nr. 269/1983. În acest proces verbal sunt consemnate numele lui M.D. și moștenitorii și se menționează că locatarii vor deveni chiriași ai I.J.G.C.L. Dolj. La fila 85 apel, există un stat de plată a despăgubirilor ce au fost încasate de reclamant și de ceilalți moștenitori ai lui M.Ș. pentru imobilul preluat abuziv, situat în Calea București, nr. 193. La rubrica „suma totală” se constată că reclamantul a primit o sumă dublă față de ceilalți moștenitori, ceea ce conduce la ideea că acesta a primit despăgubiri atât în nume propriu, pentru partea din imobil donată, cât și pentru partea ce-i revenea de pe urma tatălui său.

Pentru cota de teren ce-i revine reclamantului de la tatăl său, M.D., acesta a depus la dosar certificatul de moștenitor din 1970 emis de Notariatul Județean de Stat Dolj, privind succesiunea bunicului său, în care, în masa succesorală, intră suprafața de 3/4 din suprafața de 1.117 mp teren cu construcții, situat în Craiova, precum și certificatul de moștenitor din 1982 emis de același notariat, în urma dezbaterii succesiunii tatălui reclamantului, M.D. În acest certificat se consemnează, în masa succesorală, 3/20 din suprafața de 1.117 mp, succesiunea fiind culeasă de patru moștenitori legali, printre care și reclamantul. Făcându-se dovada preluării abuzive a terenurilor solicitate, rămâne în discuție modalitatea de reparație și cota succesorală pe care urmează să o culeagă reclamantul.

Din precizările scrise și din interogatoriul luat, rezultă că acesta a beneficiat de măsuri reparatorii pentru suprafața de 326 mp, prin Dispoziția nr. 7491/2002 emisă de Primăria municipiului Craiova, pentru cota ce-i revenea de pe urma tatălui său pentru suprafața de 817 mp, preluați în 1983, urmând să beneficieze de măsuri reparatorii pentru suprafața de 1.650 mp, ce i-a fost donată, și pentru suprafața de 142,5 mp, ce i-ar fi revenit din cei 1.117 mp, de pe urma tatălui său.

Suprafața de 6.500 mp nu a putut fi localizată de către experți, singurul punct cardinal ce o leagă de incinta SC S. SA este punctul cardinal M-zi, ce se referă la șoseaua Craiova-București, cât și amplasarea suprafeței de 817 mp preluată în 1983, însă instanța a reținut, ca argument în sprijinul amplasării terenului solicitat în incinta pârâtei, certificatul de moștenitor 648/1971 emis de Notariatul de Stat Județean Dolj, în care terenul de 1300 mp, ce face parte din suprafața totală de teren, a fost închiriat T.C. Oltenia (actuală SC S. SA) de către bunicul reclamantului, P.Ș., terenul fiind moștenit de acesta de la părinții săi.

Față de împrejurarea că pârâta este societate privatizată integral, astfel cum rezultă din certificatul emis de Registrul Comerțului (filele 81-89 din Dosarul nr. 17148/63/2008), acesteia îi revine obligația de a emite o decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului, în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001. În atare situație, în mod corect a fost emisă Decizia nr. 106/2002 de către SC S. SA, prin care a înaintat dosarul către pârâta A.V.A.S.; în consecință, nu se impune anularea deciziei menționate. Chiar dacă A.V.A.S. nu a emis o dispoziție sau o decizie prin care să soluționeze notificarea formulată de reclamant, instanța este competentă să analizeze fondul cauzei, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 20/2207 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

Pentru aceste motive, instanța a admis apelul, a admis, în parte, contestația față de pârâtele SC S. SA și A.V.A.S. și a respins-o față de Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsă de calitate procesuală pasivă. Sub acest ultim aspect, Curtea a considerat că atât în vechea reglementare a legii, cât și din perspectiva textului în vigoare, calitatea procesuală pasivă a statului poate fi atrasă doar în situația în care unitatea deținătoare nu a fost identificată (art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001); în speță, nu se regăsește această ipoteză, deoarece unitatea deținătoare a fost identificată. Având în vedere evaluarea făcută de expert Danciu Dănuț, pe care instanța și-a însușit-o, a fost obligată pârâta A.V.A.S.

să facă o propunere de despăgubiri în cuantum de 4.390.455 lei, reprezentând echivalentul a 970.100 euro pentru suprafața de 1.792,5 mp preluați abuziv (1.650 mp în nume propriu și diferența de 142,5 mp, ce-i revenea tatălui reclamantului). Împotriva deciziei sus-menționate au declarat recurs reclamantul M.C. și pârâtele SC S. SA și A.V.A.S. Prin Decizia nr. 3940 din 24 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamantul M.C. și de pârâtele A.A.A.S. și SC S. SA împotriva Deciziei nr. 97 din 14 decembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. S-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a reținut următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC S. SA, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța a apreciat că acesta este fondat, întrucât decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie și o interpretare greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, deși, pe de o parte, instanța de apel a reținut că, în mod corect, pârâta sus-menționată a emis Decizia nr. 106/2002, prin care a înaintat notificarea reclamantului și documentele anexă către pârâta A.V.A.S., și că nu se impune, sub acest aspect, anularea deciziei, pe de altă parte, prin dispozitivul deciziei recurate, fără a anula decizia, a dispus admiterea, în parte, a contestației față de pârâtele SC S. SA și A.V.A.S.

și respingerea față de Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsa calității procesuale pasive. Există contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, motivarea din considerente, referitoare la legalitatea Deciziei nr. 106/2002 emisă de SC S. SA conducând la respingerea acțiunii față de această pârâtă, contrar soluției din dispozitiv, în sensul admiterii contestației față de pârâta respectivă. Înalta Curte a constatat, totodată, că este întemeiată și critica recurentei pârâte referitoare la greșita interpretare și aplicare a art. 3 alin. (1) lit. a) și a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu referire la dovedirea calității recurentului, de persoană îndreptățită. Potrivit dispozițiilor art. 3.1.

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sarcina probei deținerii proprietății incumbă reclamantului. Conform art. 1 și art. 13 din Legea nr. 119/1996, singurele în măsură să facă dovada identității unei persoane sunt actele de stare civilă. În lipsa unor asemenea acte, inadvertențele rezultate din înscrisurile depuse la dosar, în ce privește pe P.Ș., indicat ca bunic patern, nu au fost, pe deplin, lămurite. În speță, dovada proprietății s-a reținut a fi făcută prin contractul de donație din 23 martie 1943, prin care reclamantul a primit cota de 1/4 din 6.500 mp și din construcțiile existente, dar nu s-a făcut, în niciun fel, dovada din care să rezulte că, la momentul preluării, terenul se mai afla în patrimoniul său.

Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că P.Ș., indicat ca bunic patern, și-ar fi schimbat numele în „M.Ș.”, încheind actul de donație sub acest nume, pentru ca, apoi, să revină la numele „P.Ș.”, pe care s-a înregistrat și decesul. Problema calității procesuale active în contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, condiție de exercitare a dreptului material la acțiune, justificată de reclamant, după cum s-a dezlegat în mod irevocabil în faza procesuală anterioară, nu se confundă, însă, cu problema calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chestiune ce ține de însuși fondul dreptului dedus judecății; această chestiune nu a fost dezlegată prin considerentele deciziilor respective, ci prin decizia recurată, criticată, din acest punct de vedere, de recurenta pârâtă SC S. SA.

În consecință, se impune completarea probatoriilor pentru lămurirea inadvertențelor rezultate din probele administrate, în ceea ce privește dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantului, hotărârea recurată fiind sumar motivată sub acest aspect, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conducând la casarea deciziei recurate, în condițiile imposibilității analizei legalității sale în cadrul recursului. Față de considerentele expuse în analiza recursului pârâtei SC S. SA, Înalta Curte a considerat că nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate de recurentă și nici a criticilor reclamantului, vizând modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru o soluționare unitară a cauzei, au fost admise și recursurile declarate de reclamant și de pârâta A.P.A.P.S. (fostă A.V.A.S.), criticile formulate de aceste părți urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării apelului. În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. 17148/63/2008**. Pe parcursul procesului, a decedat apelantul reclamant M.C., fiind citat fiul acestuia, M.M., în calitate de unic moștenitor. În vederea lămuririi aspectelor sesizate prin decizia de casare, Curtea a pus în discuția părților necesitatea completării probatoriului administrat, sub aspectul întinderii dreptului de proprietate al reclamantului la data preluării, al dovedirii calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii de pe urma autorului P.Ș.

Au fost depuse la dosar, în copie, înscrisuri emise în aplicarea decretului de expropriere, precum și de la registrul agricol. S-a făcut, de asemenea, dovada că s-au solicitat noi înscrisuri de la autoritățile statului, respectiv hărțile întocmite cu ocazia exproprierilor succesive ale imobilelor din zona în care se susține că s-a aflat terenul, înscrisuri ce nu au fost depuse, deși s-au acordat mai multe termene în cauză. Instanța a solicitat intimatei SC S. SA să facă verificări în arhiva proprie pentru a afla dacă contractul de închiriere menționat în certificatul de moștenitor din 1971 se află în arhiva societății; la termenul din 26 martie 2014, pârâta a învederat instanței că, contractul de închiriere menționat nu a fost găsit în arhiva societății, că s-a luat legătura cu personalul preluat de la vechiul Trust de Construcții Dolj (din care s-a desprins SC S. S.A.) și, din discuțiile purtate, a rezultat că nimeni nu cunoaște despre existența vreunui contract.

Prin Decizia civilă nr. 2965 din 14 iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.C., continuat de moștenitorul M.M. În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a constatat următoarele: În aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, persoana care pretinde că este îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii are obligația de a face dovada calității de persoană îndreptățită. Aceasta presupune dovada împrejurării că a avut în proprietate un bun ce intră în sfera de aplicare a acestei legi, că a fost deposedată abuziv de bunul solicitat în perioada de referință a legii, respectiv că are calitatea de moștenitor în raport cu o persoană care a avut în proprietate un bun ce intră în sfera de aplicare a acestei legi și care a fost deposedată abuziv în perioada de referință a legii.

În rejudecare, s-a pus în vedere părților să depună, pe cât posibil, noi înscrisuri din care să rezulte legătura de filiație dintre P.Ș. și M.D., fără ca astfel de înscrisuri, pertinente, să fi fost depuse.

Având în vedere faptul că, după decesul lui P.Ș., a fost emis un certificat de moștenitor, necontestat, în care se atestă calitatea de moștenitor, descendent de gradul I, a lui M.D., faptul că, și după decesul acestuia din urmă, a fost eliberat certificat de moștenitor în care a fost inclusă, în masa succesorală, cota dobândită de la P.Ș., certificat de moștenitor, de asemenea, necontestat, precum și aspectul că, urmare a exproprierii ce a intervenit în anul 1983, pentru imobilul din Craiova, s-au stabilit și acordat despăgubiri tuturor moștenitorilor menționați în certificatul de moștenitor eliberat după P.Ș., drepturile succesorale ale acestora nefiind contestate, se impune concluzia că nu există elemente pentru a se nega, în prezent, calitatea de moștenitor a lui M.D.

(tatăl reclamantului M.C.) după autorul P.Ș. Această concluzie este confirmată și de declarațiile autentice a doi martori, analizate în ciclurile procesuale anterioare. Referitor la întinderea dreptului de proprietate, în speță, prin notificarea din 2001, M.C. a solicitat măsuri reparatorii pentru o suprafață de 1.650 mp teren (situată în Craiova), pentru care susține că a fost proprietar la momentul deposedării în baza unui contract de donație încheiat în anul 1943. A mai solicitat, de asemenea, măsuri reparatorii și pentru o suprafață de 726 mp, situată în același punct, teren cu privire la care a arătat că era moștenire de la tatăl său, M.D. (reprezentând 3/20 din 4,840 mp). Pentru terenul solicitat în nume propriu, a depus, la dosar, contractul de donație încheiat în anul 1943, act din care rezultă că numitul M.Ș.

a donat nepotului său, M.C., cota de 1/4 dintr-o suprafață de 6.500 mp teren și din construcțiile existente pe aceasta, bunuri situate în comuna suburbană Bordeiul Dolj, învecinată la R, A.P., la A-moștenitorul Z.D., la M., zi-Șoșeaua Națională Craiova-București, la M., noapte cu N.P. Din înscrisul menționat, precum și din cele ulterioare (respectiv actele întocmite în anul 1983, urmare exproprierii, certificatul de moștenitor emis la decesul lui M.D.), rezultă că nu s-a realizat o ieșire din indiviziune între M.C. și titularii dreptului de proprietate, cu privire la restul suprafeței de teren (P.Ș. până la deces și, ulterior, moștenitorii acestuia). Astfel, în certificatul de moștenitor din 1982, după M.D., este menționată, ca făcând parte din masa succesorală, cota de 3/20 din terenul și construcțiile din Craiova; această cotă a rezultat ca urmare a divizării cotei de ¾ din imobil, rămasă la decesul lui P.Ș., către cinci descendenți.

Menținerea stării de indiviziune explică, de asemenea, faptul că M.C. a solicitat și a primit despăgubiri în urma exproprierii, atât pentru cota ce i se cuvenea în calitate de moștenitor al lui M.D., cât și în nume propriu, pentru cota de 1/4 din bunuri, dobândită prin actul de donație. Având în vedere vechimea înscrisului, anul 1943, ce atestă existența bunurilor - 6.500 mp teren și construcții - în proprietatea autorului P.Ș. și înstrăinarea către M.C. a cotei de 1/4 din acestea, s-a solicitat să se facă dovada că terenul pretins spre restituire a fost păstrat în proprietate de titularii dreptului, de-a lungul timpului. Deși cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, nu s-a probat până la ce dată P.Ș., donatorul, și, respectiv M.C., au avut în proprietate întreaga suprafață menționată în act și modul în care au fost deposedați.

Dimpotrivă, din certificatul de moștenitor întocmit în anul 1970, ca urmare a decesului autorului P.Ș., rezultă că, la acea dată, din imobilul teren indiviz de 6.500 mp doar 1.117 mp, situați în Craiova, se mai aflau în coproprietatea lui P.Ș. și M.C., cota de 3/4 din această suprafață fiind inclusă în masa partajabilă a autorului P.Ș. Referitor la vecinătățile acestui imobil, în certificatul de moștenitor se menționează „la răsărit, la apus și miazănoapte - cu proprietatea statului, iar, la miazăzi, cu Calea B.” În anul 1971 este eliberat certificat suplimentar de moștenitor după autorul P.Ș., în care mai este inclusă, în masa succesorală, o suprafață de 1.300 mp, situată, de asemenea, în Craiova, (fără a se menționa doar cota de 3/4 din aceasta), despre care se face mențiunea că era închiriată din 1967 T.R.C.

Oltenia. Rezultă că, potrivit acordului moștenitorilor, consemnat în certificatele de moștenitor, la data decesului, P.Ș. mai avea în proprietate o cotă de 3/4 dintr-o suprafață totală de 2.417 mp, situată în Craiova, (și nu 3/4 din 6.500 mp). Diferența de 1/4 era proprietatea lui M.C., în baza actului de donație. În anul 1982, în certificatul de moștenitor (fila 94 Dosar nr. 17148/63/2008*) eliberat la decesul autorului M.D. este menționată, la masa succesorală, cota de 3/20 din suprafața de 1.117 mp, situată în Craiova. Această mențiune echivalează cu recunoașterea faptului că, la data decesului lui M.D., din suprafața inițială, de 6.500 mp, numai 1.117 mp se mai aflau în coproprietatea moștenitorilor lui P.Ș.

și a lui M.C. În anul 1985, a fost eliberat certificat de moștenitor suplimentar după autorul M.D. (fila 48, Dosar nr. 3068/civ/2006 - nr. 14526/54/2006, în format nou, al Curții de Apel Craiova), însă pentru a include în masă un alt bun, nu terenul situat în Craiova. La numai un an de la întocmirea certificatului de moștenitor din 1982, a intervenit Decretul de expropriere nr. 269/1983, act prin care, potrivit schițelor întocmite la acea dată, în vederea exproprierii ( filele 86 - 89 și 99 Dosar nr. 17148/63/2008 al Curții de Apel Craiova), moștenitorii lui P.Ș. și M.C. aveau, efectiv, în coproprietate numai suprafața de 817 mp Din înscrisurile depuse (filele 56, 116-119 Dosar nr. 17148/63/2008** al Curții de Apel) de la registrul agricol, rezultă, fără echivoc, că, în perioada 1978 - 1980, era titular de rol agricol M.C., cu adresa în Craiova, figurând în evidențe cu suprafața de 400 mp Tatăl său, M.D., era menționat ca membru de familie.

Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, M.C. a susținut că suprafața solicitată „a existat și că ea fost luată în etape, fără a avea cel puțin consimțământul meu”. Pe parcursul litigiului, nu a produs probatorii din care să rezulte că ar fi fost deposedat în baza unor alte acte de expropriere decât cel din 1983 sau prin deposedare de fapt. Se impune precizarea, dată fiind întinderea suprafeței solicitate și perioada mare de timp scursă între anul încheierii contractului de donație și data notificării, că acest aspect nu poate fi dovedit numai prin proba testimonială, în lipsa unui înscris care să constituie început de dovadă, referitor la continuitatea dreptului de proprietate cu privire la întreaga suprafață de 6.500 mp teren (sau o parte mai mare decât cea care rezultă din actul de preluare prin expropriere, din 1983). Întrucât, prin probatoriul administrat, nu s-a făcut dovada deposedării lui P.Ș., M.D.

și, respectiv M.C., prin acte abuzive în sensul Legii nr. 10/2001, de suprafața de teren pentru care se solicită măsuri reparatorii în litigiul de față, Curtea a apreciat că, pentru această suprafață de teren, apelantul reclamant nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Afirmația din notificare, în sensul că terenul a fost preluat abuziv, în fapt, în etape, este o afirmație mult prea generală, iar sarcina probei a revenit reclamantului. Curtea a mai constatat că suprafața efectiv expropriată în anul 1983, de 817 mp, nu face obiectul litigiului de față. Prin Dispoziția nr. 7491 din 15 octombrie 2002, Primăria Craiova a formulat propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru suprafața de teren expropriată în anul 1983, din totalul suprafeței de 817 mp fiind recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în favoarea lui M.C., pentru o suprafață de 326 mp.

În temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.M., formulând două cereri, depuse la data de 6 august 2014, la oficiul poștal, în termen legal. Recurentul a criticat decizia pentru următoarele motive: Instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, având în vedere că se impunea lămurirea unor aspecte esențiale, precum individualizarea terenului ce face obiectul litigiului, prin efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, expertiză propusă și încuviințată, inițial, de către Curte, care a revenit, însă, asupra acestei probe, apreciind-o ca nefiind utilă, deși există neconcordanțe evidente în actele dosarului, privind numărul factorial al imobilului.

Necesitatea unei asemenea expertize era determinată și de împrejurarea că expertizele efectuate până în prezent nu au vizat un astfel de obiectiv, raportat la inadvertența dintre certificatul de moștenitor pentru terenul de la 193 și exproprierea care s-a realizat pentru imobilul de la nr. 192-193. Cât privește întinderea dreptului de proprietate pentru terenul solicitat de tatăl recurentului, prin notificare, înscrisurile depuse fac dovada că întreaga suprafață de 2.274 mp a existat și a aparținut apelantului reclamant M.C., în raport de actele de proprietate ale lui M.Ș. (P.Ș.), respectiv actul de donație și certificatul de moștenitor. Acesta s-a aflat în posesia imobilului până la momentul preluării abuzive.

Exproprierea față de apelantul reclamant indicat mai sus a vizat întreaga suprafață de teren pe care o deținea în proprietate, în baza actelor enunțate, contractul de donație și certificatul de moștenitor emis în urma decesului tatălui său, M.D., în anul 1970. Recurentul a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, în vederea completării probatoriului, iar, în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., modificarea deciziei, în sensul admiterii contestației, anulării Deciziei nr. 7491/2002 emisă de primarul municipiului Craiova și obligării intimaților să-i restituie, în natură, terenul în litigiu.

Prin cea de-a doua cerere de recurs, recurentul a criticat decizia pentru următoarele motive: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în ce privește verificarea calității de persoană îndreptățită prin prisma elementului referitor la întinderea dreptului de proprietate. Astfel, reclamantul inițial, M.C., a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat masuri reparatorii în natură sau prin echivalent, atât în nume propriu, pentru suprafața de 1.650 mp teren, situat în Craiova, teren care-i fusese donat de bunicul său, în 1943, prin act autentic, dar și pentru încă 726 mp, teren situat la aceeași adresă, în calitate de moștenitor legal al tatălui său, M.D. Reclamantul nu a înțeles sa uzeze de dreptul de acrescământ.

În procedura administrativă, lui M.C. i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, prin Dispoziția nr. 7491/2002 emisă de Primăria municipiului Craiova, sub forma despăgubirilor bănești, pentru o suprafață de 326 mp Prin aceeași dispoziție, pentru restul suprafeței solicitate, s-a înaintat notificarea din 2001 unității deținătoare, SC S. SA Craiova. Curtea de Apel, procedând la o interpretare greșită a dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, reține că nu s-a făcut „dovada întinderii dreptului de proprietate, a continuității acestui drept și, respectiv a deposedării lui P.Ș., M.D. și M.C., prin acte abuzive în sensul Legii nr. 10/2001”. Instanța face trimitere la actul de donație din 1943, în care este individualizată suprafața de 6.500 mp și la certificatul de moștenitor al autorului P.Ș., din 1970, în care este menționată suprafața de 1.117 mp, în cota de 3/4.

Este menționat, de asemenea, certificatul suplimentar de moștenitor din 1971, de pe urma aceluiași autor, care arată o masă suplimentară de 1.300 mp teren, la aceeași adresă. Cu toate acestea, deși rezultă, fără echivoc, cel puțin suprafața de 2.417 mp, instanța de apel face abstracție de suprafața de 1.300 mp, înlătură, implicit, dovada făcută printr-un act autentic pe considerentul că, în certificatul de moștenitor eliberat pe numele lui M.D., este menționată numai suprafața de 1.117 mp, fără ca moștenitorii lui M.D. să fi solicitat suplimentarea masei succesorale cu suprafața de 1.300 mp ce a aparținut autorului P.Ș., deși M.D.

este menționat ca fiind moștenitor și în certificatul suplimentar întocmit în 1971. Împrejurarea că moștenitorii legali ai unei persoane consimt să se elibereze certificate de moștenitor numai cu privire la o parte din bunurile autorului lor nu înseamnă că aceasta „echivalează cu recunoașterea faptului că, la data decesului lui M.D., din suprafața inițială, de 6.500 mp, numai 1117 mp se mai află în coproprietatea moștenitorilor lui P.Ș. și ai lui M.C.” Dimpotrivă, acceptarea succesiunii lui P.Ș. de către M.D. și ceilalți moștenitori este dovedită prin eliberarea certificatelor de moștenitor din 1970 și 1971, pentru ambele suprafețe. Mai mult, M.C.

însuși era titular de rol agricol în perioada 1968-1970, pentru suprafața de 400 mp, de la aceeași adresă, respectiv Calea B. Instanța de apel face abstracție de faptul că terenul care a aparținut autorului P.Ș., inițial, în suprafață de 6500 mp, a fost individualizat, identificat prin raport de expertiză ca fiind teren aflat în posesia unității deținătoare, cu excepția suprafeței de 326 mp, aflată în posesia Municipiului Craiova, teren pe care se află edificate blocuri de locuințe. Unitatea deținătoare, care este, în prezent, privatizată, este o fostă unitate de stat. Unitatea deținătoare nu a indicat actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia terenul a ajuns în detenția sa.

Instanța de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, text care arată că, în conținutul noțiunii de „preluare abuzivă”, intră orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal. Bunul a existat de facto, inițial în administrarea unității deținătoare care se pretinde, în prezent, proprietară. Neidentificarea actului de preluare, în condițiile în care, cu excepția suprafeței de 817 mp, terenul a fost preluat în fapt, fără titlu, nu echivalează cu neîndreptățirea recurentului de a beneficia de prevederile legii de reparație, prin prisma dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel face și o greșită interpretare a legii speciale în privința noțiunii de „acte doveditoare ale dreptului de proprietate”. Aceasta, deoarece norma specială se interpretează în sensul că, „prin acte doveditoare”, se înțelege orice act juridic care emană de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă, direct sau indirect, faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului sau autorului său. În cauză, dovada preluării nu trebuie făcută prin raportare la o dată fixă, calendaristică, ci prin raportare la perioadă de referința a legii, în condițiile în care terenul nu a fost preluat dintr-o dată, ci, faptic, în mai multe etape, însă, în perioada de referință a legii.

Recurentul mai susține că a solicitat instanței de apel să pună în vedere unității deținătoare să facă dovada dreptului de proprietate pe care îl pretinde asupra terenului ce a aparținut autorilor săi, în sensul de a se depune, la dosar, înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a proprietății invocată de pârâtă, cerere care a fost respinsă. Deși este adevărat că, în calitate de reclamant, sarcina probei îi incumbă în privința elementelor definitorii ale noțiunii de „persoană îndreptățită la restituire”, în condițiile în care a făcut dovada întinderii dreptului autorilor săi și a posesiei terenului de către aceștia, în perioada de referință, și dată fiind identitatea terenului pretins cu terenul deținut de pârâtă, se impunea ca aceasta să facă dovada modului în care a dobândit drepturile pe care le invocă cu privire la teren.

Cu atât mai mult această dovadă cădea în sarcina pârâtei, răsturnându-se sarcina probei, cu cât certificatul de atestare a dreptului de proprietate invocat de pârâtă nu este opozabil recurentului și nu poate produce efecte față de el, decât dacă pârâta ar fi probat intrarea terenului în patrimoniul statului în mod legal. Instanța de apel a făcut abstracție de jurisprudența constantă a Înalta Curte de Casație și Justiție, în privința dezlegării problematicii care vizează stabilirea calității de persoană îndreptățită la restituire (de exemplu, Deciziile nr. 8007/2006, nr. 1938/2006, nr. 1754/2007, nr. 4136/2007. În drept, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimatele SC S. SA și A.A.A.S.

au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie precizat că, deși recurentul a invocat, în susținerea căii de atac, motivele de nelegalitate prevăzute și de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticile sale nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de modificare menționate, care, în consecință, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță în examinarea recursului. Astfel, partea nu invocă aspecte legate de modul de motivare a deciziei, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., și nici nu critică interpretarea vreunui act juridic dedus judecății, convenție sau act juridic unilateral, privit în sens de „negotium”, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din același cod. În realitate, cea mai marte parte dintre critici vizează modul de interpretare de către instanță a probelor administrate și necesitatea suplimentării probatoriului cu efectuarea unei expertize de identificare a terenului în litigiu, raportat la pretinse inadvertențe între actele dosarului, în legătură cu adresa imobilului. Or, evaluarea situației de fapt în raport de probele administrate și necesitatea efectuării unor probe suplimentare reprezintă aspecte care țin de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitate, fiind incompatibile cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În plus, în ceea ce privește expertiza topografică, recurentul susține necesitatea efectuării unei asemenea probe pentru lămurirea situației de fapt, raportat la pretinse inadvertențe existente în actele dosarului, în legătură cu numărul poștal al imobilului în litigiu. Necesitatea unei situații de fapt pe deplin lămurite rezultă din dispozițiile art. 314 C. proc. civ. și se impune tocmai în vederea asigurării posibilității instanței de recurs de a exercita controlul judiciar al hotărârii atacate din perspectiva legalității, Înalta Curte neputând proceda la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanțele de fond.

Lămurirea situației de fapt nu reprezintă, însă, un motiv de recurs distinct față de cele prevăzute în art. 304 C. proc. civ., ci trebuie invocată în raport cu unul dintre cazurile de casare sau de modificare reglementate de acest text de lege. Recurentul nu a susținut o astfel de legătură, între o pretinsă stare de fapt insuficient stabilită și unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., ci a arătat că se impunea efectuarea expertizei topografice în raport cu existența unor neconcordanțe între probele dosarului (înscrisuri) vizând adresa imobilului; deci, a raportat necesitatea administrării unui mijloc de probă față de cele rezultate din alte mijloace de probă, utilitatea încuviințării probei suplimentare fiind lăsată la aprecierea instanței în fața căreia partea a solicitat-o și care este abilitată să stabilească situația de fapt, iar nu a instanței învestite cu calea extraordinară de atac a recursului, care nu poate exercita decât un control limitat la motive de nelegalitate. Pentru aceste argumente, Înalta Curte nu va proceda la examinarea susținerilor vizând expertiza topografică.

De asemenea, nu va analiza nici afirmațiile care se referă la dovedirea, în opinia recurentului, a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, la data preluării abuzive, pentru întreaga suprafață de teren solicitată, de 2.274 mp, și la împrejurarea că măsura exproprierii ar fi avut loc pentru tot acest teren. Recurentul raportează aceste chestiuni de fapt la probele administrate (acte de proprietate, certificate de moștenitor), nefiind, astfel, susceptibile de examinarea pe care o poate realiza instanța de recurs. În cea de-a doua cerere de recurs, partea invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, critici ce nu pot fi primite.

Dispozițiile art. 23 vizează momentul până la care pot fi depuse actele doveditoare ale