ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3349/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3349/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj, secția civilă, la 15 noiembrie 2002, reclamantul M.C. a

chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Craiova, solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 106 din 25

octombrie 2002 și obligarea pârâtei să-i restituire, în natură, imobilul teren

în suprafață de 2.274 mp, situat în Craiova, județul Dolj.

Pe parcursul

procesului, contestatorul a depus o precizare la acțiune, arătând că înțelege

să solicite în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este

posibilă, despăgubiri bănești.

În ceea ce privește

această cerere, a solicitat, totodată, introducerea în cauză a (A.P.A.P.S. și a

Statului Român, prin M.F.P., care au fost citați în calitate de pârâți.

Prin cererea de

intervenție în interes propriu depusă la 17 februarie 2004, I.I. a arătat că

este succesorul în drepturi al reclamantului, în baza contractului de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 13 februarie 2004 de

B.N.P. T.M.D., și a solicitat anularea Dispoziției nr. 107 din 25 octombrie 2002

emisă de SC S. SA, obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului

în litigiu, iar, în subsidiar, despăgubiri bănești. Instanța a dispus citarea

cumpărătorului de drepturi litigioase, I.I., în calitate de reclamant, în locul

reclamantului inițial.

La 25 mai 2004, s-a

dispus suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., până

la soluționarea dosarului având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, iar la 24 mai 2006, I.I.

a solicitat repunerea pe rol a cauzei în temeiul art. 245 din același cod. S-a

depus la dosar Decizia nr. 80 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Dolj.

În ședința din 4

iulie 2006, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității

procesuale active a contestatorului, în raport de dispozițiile art. 3 și 4 din

Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

790 din 4 iulie 2006, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins contestația

formulată de reclamantul M.C. și continuată de succesorul în drepturi al

acestuia, I.I., în contradictoriu cu pârâții SC S. SA Craiova, Statul Român,

prin M.F.P., și A.V.A.S.; s-a respins cererea pârâtei SC S. SA Craiova privind

obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut lipsa calității procesuale active a contestatorului

I.I., în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 pct. 2 din

Legea nr. 10/2001, întrucât dobânditorii de drepturi litigioase nu intră în

categoria persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această

lege.

Prin Decizia civilă nr.

373 din 27 martie 2007, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a admis apelul

declarat de reclamantul M.C., a desființat sentința civilă sus-menționată și a

trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Dolj. A respins apelul declarat de

intervenientul I.I.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că apelantul reclamant M.C. a inițiat

procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând

Primăria municipiului Craiova cu cererea din 2001, finalizată cu emiterea Dispoziției

nr. 7491/2002, prin care s-a înaintat, spre competentă soluționare, cererea

reclamantului privind restituirea, în natură, a suprafeței de 2.274 mp, situată

în Craiova, plus 726 mp, moștenire de la tatăl său.

Sesizată cu

notificarea formulată de reclamant, pârâta SC S. SA a emis Dispoziția nr. 106

din 25 octombrie 2002, prin care a dispus, în temeiul art. 27

2

din

Legea nr. 10/2001, înaintarea dosarului instituției care a efectuat

privatizarea - A.P.A.P.S. (fost F.P.S. Dolj).

În atare situație,

reclamantul M.C. și-a precizat acțiunea la 18 martie 2003, cadrul procesual

fiind extins prin introducerea în cauză a Statului Român și A.P.A.P.S.

În cauză, a formulat

cerere de intervenție în interes propriu intervenientul I.I., prin care a

solicitat anularea Dispoziției nr. 106 din 25 octombrie 2002 emisă de pârâta SC

S. SA, obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului, iar, în

subsidiar, acordarea de despăgubiri bănești.

A motivat

intervenientul că este succesorul în drepturi al reclamantului M.C., astfel cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat

din 13 februarie 2004 de B.N.P., T.M.D.

În cadrul procesual

extins și în raport de probatoriul administrat, Tribunalul a reținut incidența

excepției lipsei calității procesuale active atât a reclamantului, cât și a

intervenientului, apreciere eronată în ceea ce privește persoana reclamantului M.C.

În materia Legii nr. 10/2001,

sfera persoanelor care beneficiază de procedurile acestei legi cuprinde

persoanele fizice și juridice, foști proprietari ai imobilelor preluate abuziv

în proprietatea statului, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, precum și succesorii în drepturi ai acestora, sferă reglementată de art. 3

alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din actul normativ menționat.

În consecință, foștii

proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei incluși în categoria

persoanelor îndreptățite și tot ei sunt legitimați, în cazul în care sunt

interesați, să conteste decizia organului administrativ.

În speță, doar

reclamantul M.C. face parte din sfera persoanelor îndreptățite, întrucât acesta

a formulat acțiune atât în nume propriu, ca fost proprietar, în conformitate cu

art. 3 alin. (1) lit. a), cât și ca moștenitor legal, conform art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, calitate dovedită cu certificatul de naștere, certificatul

de moștenitor din 13 septembrie 2001 emis de B.N.P., M.D., suplimentul la

certificatul de moștenitor din 1985 emis de Notariatul de Stat Județean Dolj.

A parcurs procedura

administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a uzat, ulterior, de

faza judiciară ce se derulează în prezent.

Împrejurarea că

reclamantul M.C. a înstrăinat drepturile litigioase privind procesul ce se desfășoară

în prezent către intervenientul apelant I.I., prin contractul de

vânzare-cumpărare din 2004, autentificat de B.N.P., T.M.D., nu-l lipsește pe

reclamant de beneficiul calității de persoană îndreptățită.

Dreptul litigios,

suspus unei contestații judiciare, poate forma obiectul vânzării (cesiunii),

indiferent că este un drept real sau de creanță, inclusiv drept de proprietate

intelectuală sau drepturi succesorale.

Întrucât această

vânzare are ca obiect șansele câștigării/pierderii procesului, contractul este

aleatoriu, astfel încât vânzătorul nu garantează existența dreptului cedat, care

ar echivala cu garantarea câștigării procesului, ceea ce nu este posibil.

În consecință,

intervenientul apelant I.I., succesor cu titlu particular, nu se poate

considera persoană îndreptățită în condițiile și în sensul Legii nr. 10/2001,

pentru a putea recurge la procedura acestei legi, în vederea restituirii, în

natură, a imobilului.

De altfel,

intervenientul I.I. nici nu a parcurs procedura administrativă prealabilă

obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci a trecut direct la faza

judiciară.

Eventualele pretenții

pe care intervenientul le poate ridica pot fi valorificate printr-o altă

acțiune, întrucât prezenta judecată nu privește valabilitatea și efectele

juridice între părți ale contractului de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase.

Față de

considerentele expuse, s-au apreciat întemeiate doar criticile reclamantului și

au fost reținute, cu consecința admiterii apelului declarat de această parte.

Pentru aceleași

considerente, reținându-se că, în mod corect, s-a stabilit de către instanța de

fond că intervenientul apelant nu are calitate procesuală activă, apelul

declarat de acesta a fost respins.

Soluția Curții de

Apel a fost menținută prin Decizia civilă nr. 1901 din 20 martie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul

declarat de SC S. SA Craiova împotriva Deciziei nr. 373 din 7 martie 2007, în

esență, pentru aceleași argumente avute în vedere și de instanța de apel.

Rejudecând cauza,

Tribunalul Dolj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 289 din 6 iulie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.C.

În ceea ce privește

excepțiile invocate pe parcursul procesului, prima instanță a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., și

a respins aceeași excepție vizând pe pârâtele SC S. SA și A.V.A.S.; a respins

și excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut că reclamantul a solicitat anularea Dispoziției nr. 106/2002 emisă de

SC S. SA și stabilirea măsurilor reparatorii, respectiv restituirea, în natură,

a suprafeței de teren de 2.247 mp, din care suprafața de 1.650 mp reprezintă dreptul

său propriu, conform actului de donație din 23 martie 1943, iar diferența reprezintă

moștenire de pe urma defunctului său tată, M.D., fiul lui M.Ș., devenit P.Ș.

Ca modalitate de

preluare, a arătat că terenul a trecut la stat în mod abuziv, fără titlu și

fără acte, iar, în prezent, este situat în incinta SC S. SA.

Sarcina probei

proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și

a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde

dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 din

Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. e) din Normele Metodologice.

Pentru a putea face dovada

îndeplinirii condițiilor prevăzute de textele de lege mai sus menționate este

necesar a se proba existența dreptului de proprietate la momentul

naționalizării terenurilor, precum și preluarea abuzivă de către stat a

dreptului de proprietate.

Aceste condiții se

circumscriu în sintagma „dovedirii continuității dreptului de proprietate”.

Cu toate că

reclamantul avea posibilitatea concretă de a face dovada continuității

dreptului de proprietate, chiar și prin martori, în cazul inexistenței

înscrisurilor, acesta a ales să invoce prezumții simple, din care ar rezulta o

potențială preluare abuzivă a terenurilor sale, fără a fi îndeplinite

condițiile art. 1203 C. civ., respectiv nu au puterea de a naște probabilitatea

și nu sunt coroborate cu alte probe concludente și utile cauzei.

Astfel, în ceea ce

privește dovada proprietății și continuității acesteia, reclamantul se

prevalează doar de contractul de donație din 23 martie 1943, prin care a primit

un sfert din 6.500 mp plus a patra parte din construcțiile existente, fără a proba

că, la momentul preluării, terenul se mai afla în patrimoniul său.

Reținând, în raport

de data încheierii contractului de donație, 23 martie 1943, și de data nașterii

reclamantului, 27 mai 1937, că acesta avea vârsta de 6 ani și, până la

împlinirea vârstei de majorat, nu avea posibilitatea să facă acte de dispoziție

referitoare la teren, totuși, la data indicată ca fiind a preluării, anul 1983,

acesta era o persoană deja majoră, cu capacitate de exercițiu deplină, capabilă,

în raport de aceasta, să efectueze acte juridice, dar, în special, să cunoască

situația imobilelor din patrimoniu. Reclamantul a ales, însă, să arate că

terenul a trecut în proprietatea statului; în fapt, Trustul de Construcții

intra în fiecare zi în curtea familiei, ocupând circa 10 mp, ipoteză

neplauzibilă chiar și pentru perioada de referință în care se pretinde că a

operat preluarea. Modalitatea de preluare nu a fost justificată prin niciun

mijloc de probă.

Este adevărat că reclamantul

a solicitat proba testimonială, a cărei discutare a fost prorogată, însă nu a

stăruit în administrarea acesteia, iar probele administrate nu relevă cele

pretinse.

Reclamantul susține

că, în modalitatea expusă, a fost preluată întreaga suprafață de 6.500 mp,

incluzând-o și pe a sa, de 1.650 mp.

Or, din certificatele

de moștenitor depuse la dosarul cauzei, emise de pe urma defunctului P.Ș., care,

sub numele de M.Ș., a încheiat actul de donație, rezultă că, la decesul

acestuia, în patrimoniul său, în anul 1970, se mai găsea suprafața de 1.117 mp,

mențiuni stipulate atât în certificatul de moștenitor din 29 decembrie 1970,

cât și în suplimentul la certificat din 14 mai 1971, acest din urmă act făcând

mențiunea că, încă din anul 1967, defunctul a închiriat terenul Trustului de Construcții.

Ca atare, la data

morții lui P.Ș., indicat ca bunic patern, în patrimoniul acestuia se mai găsea doar

suprafața de 1.117 mp

Aceeași suprafață

este indicată în certificatul de moștenitor din 7 iulie 1982 și în suplimentul

la acesta, din 16 ianuarie 1985, emise de pe urma defunctului M.D., tatăl

reclamantului, pentru ca, în anul 1983, în temeiul Decretului nr. 269/1983, să

se dispună exproprierea lui D.M. și moștenitorii, cu suprafața de 817 mp și

construcții în suprafață de 218 mp

În cauză, reclamantul

solicită stabilirea drepturilor în temeiul legii de reparație atât pentru

suprafața înscrisă în contactul de donație, cât și în calitate de moștenitor al

tatălui său, pretinzând că, de pe urma acestuia, din totalul de 500 mp, scăzând

terenul donat, de 1.650 mp, au rămas 4.875 mp, din care tatăl său avea dreptul

la cota de 1/5, ce i se cuvine.

Mai susține că

numitul M.Ș., donator în contractul de donație, este una și aceeași persoană cu

P.Ș., și este bunicul său. În justificarea acestui fapt a depus la dosarul

cauzei, în copie, două declarații extrajudiciare de martor, fără a dovedi, prin

vreun act de stare civilă sau de autoritate, schimbarea numelui persoanei

indicate, persoană care s-a născut cu numele de P.Ș., a încheiat contractul de

donație pe numele de M.Ș., pentru ca, la decesul său, să fie înscris cu numele

de P.Ș.

În lipsa unor acte de

stare civilă, singurele în măsură să facă dovada identității, conform

dispozițiilor art. 1 raportat la art. 13 din Legea nr. 119/1996, și sub acest

aspect, reclamantul a ales să invoce simple prezumții.

A mai reținut prima

instanță că, la dosarul cauzei, nu există niciun act de proprietate al lui M.Ș.

sau P.Ș., cu privire la suprafața de 6.500 mp, singura mențiune referitoare la

această suprafață fiind înscrisă în contractul de donație, din conținutul

căruia rezultă că redactorul a fost scutit de obligația verificării de sarcini.

Terenul de 1650 mp (din

contractul de donație), astfel cum a fost evidențiat de reclamant ca fiind în

patrimoniul pârâtei SC S. SA, nu a fost identificat în raportul judiciar

întocmit în cauză, concluziile lucrării fiind neechivoce în acest sens;

expertul a argumentat că, în lipsa oricăror dovezi clare și pertinente, a

planurilor parcelare și a oricăror schițe la care să raporteze configurația

terenului, stabilirea vecinătăților, nu poate identifica terenul ca fiind

situat în incinta societății pârâte.

În același raport a

fost individualizată doar suprafața de 817 mp, preluată în temeiul Decretului nr.

269/1983, de la M.D. și moștenitorii, conform actelor depuse la dosar, față de

care se reține că, pentru cota ce i s-ar fi cuvenit reclamantului, a fost emisă

de Primăria municipiului Craiova, în procedura Legii nr. 10/2001, Dispoziția nr.

7491 din 15 octombrie 2002, prin care i s-a stabilit dreptul la măsuri

reparatorii pentru suprafața de 326 mp

În concluzie, reclamantul

nu a făcut dovada proprietății și preluării abuzive, conform art. 3 alin. (1)

și art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel încât acțiunea a fost apreciată ca neîntemeiată,

fiind respinsă ca atare.

Împotriva sentinței sus-menționate

a declarat apel reclamantul M.C..

Prin Decizia nr. 97 din

14 decembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul

declarat de reclamant, a schimbat sentința apelată, în sensul admiterii, în

parte, a contestației în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA și A.V.A.S. și

respingerii față de Statul Român, reprezentat de M.F.P., pentru lipsa calității

procesuale pasive.

A fost obligată

pârâta A.V.A.S. să emită decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri

în cuantum de 4.390.455 lei, reprezentând echivalentul a 970.100 euro pentru

suprafața de 1.792,5 mp, preluată abuziv.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că reclamantul este persoană

îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, calitate dovedită cu certificatul de naștere și certificatele de

moștenitor depuse la dosar.

Reclamantul a făcut

dovada proprietății terenului de 1650 mp, solicitat în nume propriu prin

notificare, cu actul de donație încheiat la 23 martie 1943.

Totodată, a solicitat

și partea de teren ce-i revenea de la tatăl său, M.D., moștenitor legal al lui M.Ș.

(P.Ș.).

La dosarul cauzei

există certificatul de moștenitor din 1970 emis de Notariatul de Stat Județean Dolj,

ca urmare a dezbaterii succesiunii defunctului M.Ș., în care apar consemnați 5

moștenitori legali, printre care și tatăl reclamantului, M.D., în calitate de

fiu.

Coroborând acest

certificat de moștenitor cu cele două declarații notariale autentificate, în

care se menționează că P.Ș. și M.Ș. sunt una și aceeași persoană, instanța a

considerat că reclamantul a făcut dovada că este îndreptățit să culeagă și cota

succesorală ce i-a revenit tatălui său, M.D., pentru care numai el a formulat

notificare, în calitate de moștenitor.

În ceea ce privește

dovada preluării abuzive, la dosarul cauzei (fila 86 apel), există un proces

verbal încheiat la 28 septembrie 1983 de către reprezentanții I.J.G.C.L. Dolj

și I.C.R.A.L. Craiova, prin care se descrie imobilul situat în Craiova, compus

din 817 mp și 218 mp suprafață construită, propus pentru preluare abuzivă conform

Decretului nr. 183/1983 și Decretului nr. 269/1983.

În acest proces

verbal sunt consemnate numele lui M.D. și moștenitorii și se menționează că

locatarii vor deveni chiriași ai I.J.G.C.L. Dolj.

La fila 85 apel,

există un stat de plată a despăgubirilor ce au fost încasate de reclamant și de

ceilalți moștenitori ai lui M.Ș. pentru imobilul preluat abuziv, situat în

Calea București, nr. 193.

La rubrica „suma

totală” se constată că reclamantul a primit o sumă dublă față de ceilalți

moștenitori, ceea ce conduce la ideea că acesta a primit despăgubiri atât în

nume propriu, pentru partea din imobil donată, cât și pentru partea ce-i

revenea de pe urma tatălui său.

Pentru cota de teren

ce-i revine reclamantului de la tatăl său, M.D., acesta a depus la dosar certificatul

de moștenitor din 1970 emis de Notariatul Județean de Stat Dolj, privind

succesiunea bunicului său, în care, în masa succesorală, intră suprafața de 3/4

din suprafața de 1.117 mp teren cu construcții, situat în Craiova, precum și certificatul

de moștenitor din 1982 emis de același notariat, în urma dezbaterii succesiunii

tatălui reclamantului, M.D.

În acest certificat

se consemnează, în masa succesorală, 3/20 din suprafața de 1.117 mp,

succesiunea fiind culeasă de patru moștenitori legali, printre care și

reclamantul.

Făcându-se dovada

preluării abuzive a terenurilor solicitate, rămâne în discuție modalitatea de

reparație și cota succesorală pe care urmează să o culeagă reclamantul.

Din precizările

scrise și din interogatoriul luat, rezultă că acesta a beneficiat de măsuri

reparatorii pentru suprafața de 326 mp, prin Dispoziția nr. 7491/2002 emisă de

Primăria municipiului Craiova, pentru cota ce-i revenea de pe urma tatălui său pentru

suprafața de 817 mp, preluați în 1983, urmând să beneficieze de măsuri

reparatorii pentru suprafața de 1.650 mp, ce i-a fost donată, și pentru

suprafața de 142,5 mp, ce i-ar fi revenit din cei 1.117 mp, de pe urma tatălui

său.

Suprafața de 6.500 mp

nu a putut fi localizată de către experți, singurul punct cardinal ce o leagă

de incinta SC S. SA este punctul cardinal M-zi, ce se referă la șoseaua

Craiova-București, cât și amplasarea suprafeței de 817 mp preluată în 1983,

însă instanța a reținut, ca argument în sprijinul amplasării terenului

solicitat în incinta pârâtei, certificatul de moștenitor 648/1971 emis de

Notariatul de Stat Județean Dolj, în care terenul de 1300 mp, ce face parte din

suprafața totală de teren, a fost închiriat T.C. Oltenia (actuală SC S. SA) de

către bunicul reclamantului, P.Ș., terenul fiind moștenit de acesta de la

părinții săi.

Față de împrejurarea că

pârâta este societate privatizată integral, astfel cum rezultă din certificatul

emis de Registrul Comerțului (filele 81-89 din Dosarul nr. 17148/63/2008), acesteia

îi revine obligația de a emite o decizie prin care să propună acordarea de

despăgubiri în favoarea reclamantului, în conformitate cu art. 29 din Legea nr.

10/2001.

În atare situație, în

mod corect a fost emisă Decizia nr. 106/2002 de către SC S. SA, prin care a

înaintat dosarul către pârâta A.V.A.S.; în consecință, nu se impune anularea

deciziei menționate.

Chiar dacă A.V.A.S.

nu a emis o dispoziție sau o decizie prin care să soluționeze notificarea

formulată de reclamant, instanța este competentă să analizeze fondul cauzei,

astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 20/2207 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

Pentru aceste motive,

instanța a admis apelul, a admis, în parte, contestația față de pârâtele SC S.

SA și A.V.A.S. și a respins-o față de Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsă

de calitate procesuală pasivă.

Sub acest ultim

aspect, Curtea a considerat că atât în vechea reglementare a legii, cât și din

perspectiva textului în vigoare, calitatea procesuală pasivă a statului poate

fi atrasă doar în situația în care unitatea deținătoare nu a fost identificată

(art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001); în speță, nu se regăsește această

ipoteză, deoarece unitatea deținătoare a fost identificată.

Având în vedere

evaluarea făcută de expert Danciu Dănuț, pe care instanța și-a însușit-o, a

fost obligată pârâta A.V.A.S. să facă o propunere de despăgubiri în cuantum de

4.390.455 lei, reprezentând echivalentul a 970.100 euro pentru suprafața de 1.792,5

mp preluați abuziv (1.650 mp în nume propriu și diferența de 142,5 mp, ce-i

revenea tatălui reclamantului).

Împotriva deciziei sus-menționate

au declarat recurs reclamantul M.C. și pârâtele SC S. SA și A.V.A.S.

Prin Decizia nr. 3940

din 24 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au

admis recursurile declarate de reclamantul M.C. și de pârâtele A.A.A.S. și SC

S. SA împotriva Deciziei nr. 97 din 14 decembrie 2012 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă.

S-a casat decizia

atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a

reținut următoarele:

În ceea ce privește

recursul declarat de pârâta SC S. SA, raportat la motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța a apreciat că acesta

este fondat, întrucât decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie și o

interpretare greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, deși, pe de o

parte, instanța de apel a reținut că, în mod corect, pârâta sus-menționată a

emis Decizia nr. 106/2002, prin care a înaintat notificarea reclamantului și

documentele anexă către pârâta A.V.A.S., și că nu se impune, sub acest aspect,

anularea deciziei, pe de altă parte, prin dispozitivul deciziei recurate, fără

a anula decizia, a dispus admiterea, în parte, a contestației față de pârâtele SC

S. SA și A.V.A.S. și respingerea față de Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Există contradicție

între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, motivarea din considerente,

referitoare la legalitatea Deciziei nr. 106/2002 emisă de SC S. SA conducând la

respingerea acțiunii față de această pârâtă, contrar soluției din dispozitiv,

în sensul admiterii contestației față de pârâta respectivă.

Înalta Curte a constatat,

totodată, că este întemeiată și critica recurentei pârâte referitoare la

greșita interpretare și aplicare a art. 3 alin. (1) lit. a) și a art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, cu referire la dovedirea calității recurentului, de

persoană îndreptățită.

Potrivit

dispozițiilor art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, sarcina probei deținerii proprietății incumbă reclamantului.

Conform art. 1 și art.

13 din Legea nr. 119/1996, singurele în măsură să facă dovada identității unei

persoane sunt actele de stare civilă.

În lipsa unor

asemenea acte, inadvertențele rezultate din înscrisurile depuse la dosar, în ce

privește pe P.Ș., indicat ca bunic patern, nu au fost, pe deplin, lămurite.

În speță, dovada

proprietății s-a reținut a fi făcută prin contractul de donație din 23 martie

1943, prin care reclamantul a primit cota de 1/4 din 6.500 mp și din

construcțiile existente, dar nu s-a făcut, în niciun fel, dovada din care să

rezulte că, la momentul preluării, terenul se mai afla în patrimoniul său.

Din înscrisurile

depuse la dosar a rezultat că P.Ș., indicat ca bunic patern, și-ar fi schimbat

numele în „M.Ș.”, încheind actul de donație sub acest nume, pentru ca, apoi, să

revină la numele „P.Ș.”, pe care s-a înregistrat și decesul.

Problema calității

procesuale active în contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

condiție de exercitare a dreptului material la acțiune, justificată de

reclamant, după cum s-a dezlegat în mod irevocabil în faza procesuală

anterioară, nu se confundă, însă, cu problema calității de persoană

îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, chestiune ce ține de însuși fondul dreptului dedus judecății; această

chestiune nu a fost dezlegată prin considerentele deciziilor respective, ci

prin decizia recurată, criticată, din acest punct de vedere, de recurenta

pârâtă SC S. SA.

În consecință, se

impune completarea probatoriilor pentru lămurirea inadvertențelor rezultate din

probele administrate, în ceea ce privește dovada calității de persoană

îndreptățită a reclamantului, hotărârea recurată fiind sumar motivată sub acest

aspect, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., conducând la casarea deciziei recurate, în condițiile

imposibilității analizei legalității sale în cadrul recursului.

Față de

considerentele expuse în analiza recursului pârâtei SC S. SA, Înalta Curte a

considerat că nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate de

recurentă și nici a criticilor reclamantului, vizând modalitatea de acordare a

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru o soluționare

unitară a cauzei, au fost admise și recursurile declarate de reclamant și de pârâta

A.P.A.P.S. (fostă A.V.A.S.), criticile formulate de aceste părți urmând a fi

avute în vedere cu ocazia rejudecării apelului.

În rejudecare cauza a

fost înregistrată sub nr. 17148/63/2008**.

Pe parcursul

procesului, a decedat apelantul reclamant M.C., fiind citat fiul acestuia, M.M.,

în calitate de unic moștenitor.

În vederea lămuririi

aspectelor sesizate prin decizia de casare, Curtea a pus în discuția părților

necesitatea completării probatoriului administrat, sub aspectul întinderii

dreptului de proprietate al reclamantului la data preluării, al dovedirii

calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii de pe urma autorului P.Ș.

Au fost depuse la

dosar, în copie, înscrisuri emise în aplicarea decretului de expropriere,

precum și de la registrul agricol. S-a făcut, de asemenea, dovada că s-au solicitat

noi înscrisuri de la autoritățile statului, respectiv hărțile întocmite cu

ocazia exproprierilor succesive ale imobilelor din zona în care se susține că

s-a aflat terenul, înscrisuri ce nu au fost depuse, deși s-au acordat mai multe

termene în cauză.

Instanța a solicitat

intimatei SC S. SA să facă verificări în arhiva proprie pentru a afla dacă

contractul de închiriere menționat în certificatul de moștenitor din 1971 se

află în arhiva societății; la termenul din 26 martie 2014, pârâta a învederat

instanței că, contractul de închiriere menționat nu a fost găsit în arhiva

societății, că s-a luat legătura cu personalul preluat de la vechiul Trust de

Construcții Dolj (din care s-a desprins SC S. S.A.) și, din discuțiile purtate,

a rezultat că nimeni nu cunoaște despre existența vreunui contract.

Prin Decizia civilă nr.

2965 din 14 iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.C., continuat de moștenitorul M.M.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea de Apel a constatat următoarele:

În aplicarea

prevederilor Legii nr. 10/2001, persoana care pretinde că este îndreptățită la

obținerea de măsuri reparatorii are obligația de a face dovada calității de

persoană îndreptățită. Aceasta presupune dovada împrejurării că a avut în

proprietate un bun ce intră în sfera de aplicare a acestei legi, că a fost

deposedată abuziv de bunul solicitat în perioada de referință a legii,

respectiv că are calitatea de moștenitor în raport cu o persoană care a avut în

proprietate un bun ce intră în sfera de aplicare a acestei legi și care a fost

deposedată abuziv în perioada de referință a legii.

În rejudecare, s-a

pus în vedere părților să depună, pe cât posibil, noi înscrisuri din care să

rezulte legătura de filiație dintre P.Ș. și M.D., fără ca astfel de înscrisuri,

pertinente, să fi fost depuse.

Având în vedere

faptul că, după decesul lui P.Ș., a fost emis un certificat de moștenitor,

necontestat, în care se atestă calitatea de moștenitor, descendent de gradul I,

a lui M.D., faptul că, și după decesul acestuia din urmă, a fost eliberat

certificat de moștenitor în care a fost inclusă, în masa succesorală, cota

dobândită de la P.Ș., certificat de moștenitor, de asemenea, necontestat,

precum și aspectul că, urmare a exproprierii ce a intervenit în anul 1983,

pentru imobilul din Craiova, s-au stabilit și acordat despăgubiri tuturor

moștenitorilor menționați în certificatul de moștenitor eliberat după P.Ș.,

drepturile succesorale ale acestora nefiind contestate, se impune concluzia că

nu există elemente pentru a se nega, în prezent, calitatea de moștenitor a lui M.D.

(tatăl reclamantului M.C.) după autorul P.Ș. Această concluzie este confirmată

și de declarațiile autentice a doi martori, analizate în ciclurile procesuale

anterioare.

Referitor la

întinderea dreptului de proprietate, în speță, prin notificarea din 2001, M.C.

a solicitat măsuri reparatorii pentru o suprafață de 1.650 mp teren (situată în

Craiova), pentru care susține că a fost proprietar la momentul deposedării în baza

unui contract de donație încheiat în anul 1943. A mai solicitat, de asemenea,

măsuri reparatorii și pentru o suprafață de 726 mp, situată în același punct,

teren cu privire la care a arătat că era moștenire de la tatăl său, M.D.

(reprezentând 3/20 din 4,840 mp).

Pentru terenul

solicitat în nume propriu, a depus, la dosar, contractul de donație încheiat în

anul 1943, act din care rezultă că numitul M.Ș. a donat nepotului său, M.C.,

cota de 1/4 dintr-o suprafață de 6.500 mp teren și din construcțiile existente

pe aceasta, bunuri situate în comuna suburbană Bordeiul Dolj, învecinată la R,

A.P., la A-moștenitorul Z.D., la M., zi-Șoșeaua Națională Craiova-București, la

M., noapte cu N.P.

Din înscrisul

menționat, precum și din cele ulterioare (respectiv actele întocmite în anul

1983, urmare exproprierii, certificatul de moștenitor emis la decesul lui M.D.),

rezultă că nu s-a realizat o ieșire din indiviziune între M.C. și titularii

dreptului de proprietate, cu privire la restul suprafeței de teren (P.Ș. până la

deces și, ulterior, moștenitorii acestuia). Astfel, în certificatul de

moștenitor din 1982, după M.D., este menționată, ca făcând parte din masa

succesorală, cota de 3/20 din terenul și construcțiile din Craiova; această

cotă a rezultat ca urmare a divizării cotei de ¾ din imobil, rămasă la

decesul lui P.Ș., către cinci descendenți. Menținerea stării de indiviziune

explică, de asemenea, faptul că M.C. a solicitat și a primit despăgubiri în

urma exproprierii, atât pentru cota ce i se cuvenea în calitate de moștenitor

al lui M.D., cât și în nume propriu, pentru cota de 1/4 din bunuri, dobândită

prin actul de donație.

Având în vedere

vechimea înscrisului, anul 1943, ce atestă existența bunurilor - 6.500 mp teren

și construcții - în proprietatea autorului P.Ș. și înstrăinarea către M.C. a

cotei de 1/4 din acestea, s-a solicitat să se facă dovada că terenul pretins

spre restituire a fost păstrat în proprietate de titularii dreptului, de-a

lungul timpului. Deși cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, nu s-a probat

până la ce dată P.Ș., donatorul, și, respectiv M.C., au avut în proprietate

întreaga suprafață menționată în act și modul în care au fost deposedați.

Dimpotrivă, din

certificatul de moștenitor întocmit în anul 1970, ca urmare a decesului

autorului P.Ș., rezultă că, la acea dată, din imobilul teren indiviz de 6.500 mp

doar 1.117 mp, situați în Craiova, se mai aflau în coproprietatea lui P.Ș. și M.C.,

cota de 3/4 din această suprafață fiind inclusă în masa partajabilă a autorului

P.Ș. Referitor la vecinătățile acestui imobil, în certificatul de moștenitor se

menționează „la răsărit, la apus și miazănoapte - cu proprietatea statului, iar,

la miazăzi, cu Calea B.”

În anul 1971 este

eliberat certificat suplimentar de moștenitor după autorul P.Ș., în care mai

este inclusă, în masa succesorală, o suprafață de 1.300 mp, situată, de

asemenea, în Craiova, (fără a se menționa doar cota de 3/4 din aceasta), despre

care se face mențiunea că era închiriată din 1967 T.R.C. Oltenia.

Rezultă că, potrivit

acordului moștenitorilor, consemnat în certificatele de moștenitor, la data

decesului, P.Ș. mai avea în proprietate o cotă de 3/4 dintr-o suprafață totală

de 2.417 mp, situată în Craiova, (și nu 3/4 din 6.500 mp). Diferența de 1/4 era

proprietatea lui M.C., în baza actului de donație.

În anul

1982, în certificatul de moștenitor (fila 94 Dosar nr. 17148/63/2008*) eliberat

la decesul autorului M.D. este menționată, la masa succesorală, cota de 3/20

din suprafața de 1.117 mp, situată în Craiova. Această mențiune echivalează cu

recunoașterea faptului că, la data decesului lui M.D., din suprafața inițială,

de 6.500 mp, numai 1.117 mp se mai aflau în coproprietatea moștenitorilor lui P.Ș.

și a lui M.C.

În anul

1985, a fost eliberat certificat de moștenitor suplimentar după autorul M.D.

(fila 48,

Dosar nr. 3068/civ/2006 - nr. 14526/54/2006, în format nou, al Curții de Apel

Craiova), însă pentru a include în masă un alt bun, nu terenul situat în

Craiova.

La numai un an de la

întocmirea certificatului de moștenitor din 1982, a intervenit Decretul de

expropriere nr. 269/1983, act prin care, potrivit schițelor întocmite la acea

dată, în vederea exproprierii (

filele 86 - 89 și

99 Dosar nr. 17148/63/2008 al Curții de Apel Craiova), moștenitorii lui P.Ș. și

M.C. aveau, efectiv, în coproprietate numai suprafața de 817 mp

Din

înscrisurile depuse (filele 56, 116-119 Dosar nr. 17148/63/2008** al Curții de

Apel) de la registrul agricol, rezultă, fără echivoc, că, în perioada 1978 -

1980, era titular de rol agricol M.C., cu adresa în Craiova, figurând în

evidențe cu suprafața de 400 mp Tatăl său, M.D., era menționat ca membru de

familie.

Prin notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001, M.C. a susținut că suprafața solicitată „a

existat și că ea fost luată în etape, fără a avea cel puțin consimțământul

meu”. Pe parcursul litigiului, nu a produs probatorii din care să rezulte că ar

fi fost deposedat în baza unor alte acte de expropriere decât cel din 1983 sau

prin deposedare de fapt. Se impune precizarea, dată fiind întinderea suprafeței

solicitate și perioada mare de timp scursă între anul încheierii contractului

de donație și data notificării, că acest aspect nu poate fi dovedit numai prin

proba testimonială, în lipsa unui înscris care să constituie început de dovadă,

referitor la continuitatea dreptului de proprietate cu privire la întreaga

suprafață de 6.500 mp teren (sau o parte mai mare decât cea care rezultă din

actul de preluare prin expropriere, din 1983).

Întrucât, prin

probatoriul administrat, nu s-a făcut dovada deposedării lui P.Ș., M.D. și,

respectiv M.C., prin acte abuzive în sensul Legii nr. 10/2001, de suprafața de

teren pentru care se solicită măsuri reparatorii în litigiul de față, Curtea a apreciat

că, pentru această suprafață de teren, apelantul reclamant nu a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Afirmația din notificare, în

sensul că terenul a fost preluat abuziv, în fapt, în etape, este o afirmație

mult prea generală, iar sarcina probei a revenit reclamantului.

Curtea a mai

constatat că suprafața efectiv expropriată în anul 1983, de 817 mp, nu face

obiectul litigiului de față. Prin Dispoziția nr. 7491 din 15 octombrie 2002,

Primăria Craiova a formulat propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru

suprafața de teren expropriată în anul 1983, din totalul suprafeței de 817 mp

fiind recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în favoarea lui M.C., pentru o

suprafață de 326 mp.

În temeiul art. 296 C.

proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.M., formulând două cereri, depuse la

data de 6 august 2014, la oficiul poștal, în termen legal.

Recurentul a criticat

decizia pentru următoarele motive:

Instanța nu a intrat

în cercetarea fondului cauzei, având în vedere că se impunea lămurirea unor

aspecte esențiale, precum individualizarea terenului ce face obiectul

litigiului, prin efectuarea unei expertize în specialitatea topografie,

expertiză propusă și încuviințată, inițial, de către Curte, care a revenit,

însă, asupra acestei probe, apreciind-o ca nefiind utilă, deși există

neconcordanțe evidente în actele dosarului, privind numărul factorial al

imobilului. Necesitatea unei asemenea expertize era determinată și de

împrejurarea că expertizele efectuate până în prezent nu au vizat un astfel de

obiectiv, raportat la inadvertența dintre certificatul de moștenitor pentru

terenul de la 193 și exproprierea care s-a realizat pentru imobilul de la nr. 192-193.

Cât privește

întinderea dreptului de proprietate pentru terenul solicitat de tatăl

recurentului, prin notificare, înscrisurile depuse fac dovada că întreaga

suprafață de 2.274 mp a existat și a aparținut apelantului reclamant M.C., în

raport de actele de proprietate ale lui M.Ș. (P.Ș.), respectiv actul de donație

și certificatul de moștenitor. Acesta s-a aflat în posesia imobilului până la

momentul preluării abuzive.

Exproprierea față de

apelantul reclamant indicat mai sus a vizat întreaga suprafață de teren pe care

o deținea în proprietate, în baza actelor enunțate, contractul de donație și

certificatul de moștenitor emis în urma decesului tatălui său, M.D., în anul

1970.

Recurentul a

solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, în vederea completării

probatoriului, iar, în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., modificarea deciziei, în sensul admiterii contestației, anulării Deciziei

nr. 7491/2002 emisă de primarul municipiului Craiova și obligării intimaților să-i

restituie, în natură, terenul în litigiu.

Prin cea de-a doua

cerere de recurs, recurentul a criticat decizia pentru următoarele motive:

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a legii în ce privește verificarea calității de

persoană îndreptățită prin prisma elementului referitor la întinderea dreptului

de proprietate. Astfel, reclamantul inițial, M.C., a formulat notificare în baza

Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat masuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, atât în nume propriu, pentru suprafața de 1.650 mp teren, situat în

Craiova, teren care-i fusese donat de bunicul său, în 1943, prin act autentic,

dar și pentru încă 726 mp, teren situat la aceeași adresă, în calitate de

moștenitor legal al tatălui său, M.D. Reclamantul nu a înțeles sa uzeze de

dreptul de acrescământ.

În procedura

administrativă, lui M.C. i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii,

prin Dispoziția nr. 7491/2002 emisă de Primăria municipiului Craiova, sub forma

despăgubirilor bănești, pentru o suprafață de 326 mp Prin aceeași dispoziție,

pentru restul suprafeței solicitate, s-a înaintat notificarea din 2001 unității

deținătoare, SC S. SA Craiova.

Curtea de Apel,

procedând la o interpretare greșită a dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea

nr. 10/2001, reține că nu s-a făcut „dovada întinderii dreptului de

proprietate, a continuității acestui drept și, respectiv a deposedării lui P.Ș.,

M.D. și M.C., prin acte abuzive în sensul Legii nr. 10/2001”.

Instanța face

trimitere la actul de donație din 1943, în care este individualizată suprafața

de 6.500 mp și la certificatul de moștenitor al autorului P.Ș., din 1970, în care

este menționată suprafața de 1.117 mp, în cota de 3/4. Este menționat, de

asemenea, certificatul suplimentar de moștenitor din 1971, de pe urma aceluiași

autor, care arată o masă suplimentară de 1.300 mp teren, la aceeași adresă.

Cu toate acestea, deși

rezultă, fără echivoc, cel puțin suprafața de 2.417 mp, instanța de apel

face abstracție de suprafața de 1.300 mp, înlătură, implicit, dovada făcută printr-un

act autentic pe considerentul că, în certificatul de moștenitor eliberat pe

numele lui M.D., este menționată numai suprafața de 1.117 mp, fără ca

moștenitorii lui M.D. să fi solicitat suplimentarea masei succesorale cu suprafața

de 1.300 mp ce a aparținut autorului P.Ș., deși M.D. este menționat ca

fiind moștenitor și în certificatul suplimentar întocmit în 1971. Împrejurarea

că moștenitorii legali ai unei persoane consimt să se elibereze certificate de

moștenitor numai cu privire la o parte din bunurile autorului lor nu înseamnă că

aceasta „echivalează cu recunoașterea faptului că, la data decesului lui M.D.,

din suprafața inițială, de 6.500 mp, numai 1117 mp se mai află în coproprietatea

moștenitorilor lui P.Ș. și ai lui M.C.”

Dimpotrivă, acceptarea

succesiunii lui P.Ș. de către M.D. și ceilalți moștenitori este dovedită prin

eliberarea certificatelor de moștenitor din 1970 și 1971, pentru ambele

suprafețe.

Mai mult, M.C. însuși

era titular de rol agricol în perioada 1968-1970, pentru suprafața de 400 mp,

de la aceeași adresă, respectiv Calea B.

Instanța de apel face

abstracție de faptul că terenul care a aparținut autorului P.Ș., inițial, în

suprafață de 6500 mp, a fost individualizat, identificat prin raport de

expertiză ca fiind teren aflat în posesia unității deținătoare, cu excepția

suprafeței de 326 mp, aflată în posesia Municipiului Craiova, teren pe care se

află edificate blocuri de locuințe.

Unitatea deținătoare,

care este, în prezent, privatizată, este o fostă unitate de stat. Unitatea deținătoare

nu a indicat actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia terenul a ajuns

în detenția sa.

Instanța de apel a

făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, text

care arată că, în conținutul noțiunii de „preluare abuzivă”, intră orice

imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale

în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal.

Bunul a existat de

facto, inițial în administrarea unității deținătoare care se pretinde, în

prezent, proprietară. Neidentificarea actului de preluare, în condițiile în care,

cu excepția suprafeței de 817 mp, terenul a fost preluat în fapt, fără titlu,

nu echivalează cu neîndreptățirea recurentului de a beneficia de

prevederile legii de reparație, prin prisma dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea

nr. 10/2001.

Instanța de apel face

și o greșită interpretare a legii speciale în privința noțiunii de „acte

doveditoare ale dreptului de proprietate”. Aceasta, deoarece norma specială se

interpretează în sensul că, „prin acte doveditoare”, se înțelege orice act

juridic care emană de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă,

direct sau indirect, faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului sau

autorului său.

În cauză, dovada

preluării nu trebuie făcută prin raportare la o dată fixă, calendaristică, ci

prin raportare la perioadă de referința a legii, în condițiile în care terenul

nu a fost preluat dintr-o dată, ci, faptic, în mai multe etape, însă, în perioada

de referință a legii.

Recurentul mai

susține că a solicitat instanței de apel să pună în vedere unității deținătoare

să facă dovada dreptului de proprietate pe care îl pretinde asupra terenului ce

a aparținut autorilor săi, în sensul de a se depune, la dosar, înscrisurile

care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a proprietății invocată

de pârâtă, cerere care a fost respinsă.

Deși este adevărat că,

în calitate de reclamant, sarcina probei îi incumbă în privința elementelor

definitorii ale noțiunii de „persoană îndreptățită la restituire”, în condițiile

în care a făcut dovada întinderii dreptului autorilor săi și a posesiei

terenului de către aceștia, în perioada de referință, și dată fiind identitatea

terenului pretins cu terenul deținut de pârâtă, se impunea ca aceasta să facă

dovada modului în care a dobândit drepturile pe care le invocă cu privire la

teren. Cu atât mai mult această dovadă cădea în sarcina pârâtei, răsturnându-se

sarcina probei, cu cât certificatul de atestare a dreptului de proprietate

invocat de pârâtă nu este opozabil recurentului și nu poate produce efecte față

de el, decât dacă pârâta ar fi probat intrarea terenului în patrimoniul

statului în mod legal.

Instanța de apel a

făcut abstracție de jurisprudența constantă a Înalta Curte de Casație

și Justiție, în privința dezlegării problematicii care vizează stabilirea

calității de persoană îndreptățită la restituire (de exemplu, Deciziile nr. 8007/2006,

nr. 1938/2006, nr. 1754/2007, nr. 4136/2007.

În drept, recurentul

a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatele SC S. SA

și A.A.A.S. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În primul rând,

trebuie precizat că, deși recurentul a invocat, în susținerea căii de atac,

motivele de nelegalitate prevăzute și de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticile

sale nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de modificare menționate,

care, în consecință, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță în

examinarea recursului. Astfel, partea nu invocă aspecte legate de modul de

motivare a deciziei, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., și nici nu critică interpretarea vreunui act juridic

dedus judecății, convenție sau act juridic unilateral, privit în sens de

„negotium”, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

din același cod.

În realitate, cea mai

marte parte dintre critici vizează modul de interpretare de către instanță a

probelor administrate și necesitatea suplimentării probatoriului cu efectuarea

unei expertize de identificare a terenului în litigiu, raportat la pretinse

inadvertențe între actele dosarului, în legătură cu adresa imobilului. Or,

evaluarea situației de fapt în raport de probele administrate și necesitatea

efectuării unor probe suplimentare reprezintă aspecte care țin de temeinicia

hotărârii, iar nu de nelegalitate, fiind incompatibile cu structura actuală a

recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C.

proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În plus, în ceea ce

privește expertiza topografică, recurentul susține necesitatea efectuării unei

asemenea probe pentru lămurirea situației de fapt, raportat la pretinse

inadvertențe existente în actele dosarului, în legătură cu numărul poștal al

imobilului în litigiu. Necesitatea unei situații de fapt pe deplin lămurite

rezultă din dispozițiile art. 314 C. proc. civ. și se impune tocmai în vederea asigurării

posibilității instanței de recurs de a exercita controlul judiciar al hotărârii

atacate din perspectiva legalității, Înalta Curte neputând proceda la stabilirea

unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanțele de fond.

Lămurirea situației

de fapt nu reprezintă, însă, un motiv de recurs distinct față de cele prevăzute

în art. 304 C. proc. civ., ci trebuie invocată în raport cu unul dintre

cazurile de casare sau de modificare reglementate de acest text de lege.

Recurentul nu a susținut o astfel de legătură, între o pretinsă stare de fapt

insuficient stabilită și unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 C. proc. civ., ci a arătat că se impunea efectuarea expertizei topografice

în raport cu existența unor neconcordanțe între probele dosarului (înscrisuri) vizând

adresa imobilului; deci, a raportat necesitatea administrării unui mijloc de

probă față de cele rezultate din alte mijloace de probă, utilitatea

încuviințării probei suplimentare fiind lăsată la aprecierea instanței în fața

căreia partea a solicitat-o și care este abilitată să stabilească situația de

fapt, iar nu a instanței învestite cu calea extraordinară de atac a recursului,

care nu poate exercita decât un control limitat la motive de nelegalitate.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte nu va proceda la examinarea susținerilor

vizând expertiza topografică.

De asemenea, nu va

analiza nici afirmațiile care se referă la dovedirea, în opinia recurentului, a

existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, la data

preluării abuzive, pentru întreaga suprafață de teren solicitată, de 2.274 mp, și

la împrejurarea că măsura exproprierii ar fi avut loc pentru tot acest teren.

Recurentul raportează aceste chestiuni de fapt la probele administrate (acte de

proprietate, certificate de moștenitor), nefiind, astfel, susceptibile de

examinarea pe care o poate realiza instanța de recurs.

În cea de-a doua

cerere de recurs, partea invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 23

și art. 24 din Legea nr. 10/2001, critici ce nu pot fi primite.

Dispozițiile art. 23

vizează momentul până la care pot fi depuse actele doveditoare ale