ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3863/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 13 august 2007, reclamantul I.G. a chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului Craiova, Consiliul Local al Municipiului Craiova, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea parțială a Dispoziției nr. 14765 din 13 iulie 2007, emisă de către Primarul Municipiului Craiova, în ceea ce privește art. 3, precum și procesul-verbal privind starea de fapt și referatul nr. 9437/4a -V-2007, să oblige pârâții să restituie în natură imobilul - teren situat în Craiova, județul Dolj, în suprafață de 794 mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în baza Decretului nr. 38/1986 i-a fost preluat de către stat în mod abuziv imobilul compus din teren situat în Craiova, , Județul Dolj și că, în anul 2001, prin notificarea nr. 594/N/2001, a solicitat inițial pârâtei Municipiului Craiova, acordarea de despăgubiri și, ulterior, restituirea în natură a întregului imobil situat în Craiova, județul Dolj, compus din teren liber în suprafață totală de 1800 mp.

Reclamantul a mai arătat că, prin dispoziția a cărei anulare o solicită, s-a dispus restituirea parțială în natură a imobilului solicitat, numai în ceea ce privește terenul în suprafață de 1006 mp, iar pentru restul terenului, în suprafață de 794 mp, a propus acordarea de despăgubiri, întrucât această suprafață ar fi ocupată de actuala stradă F. Totodată, măsura de acordare de despăgubiri pentru restul de imobil solicitat de către reclamant este complet nefondată, atâta timp cât și acest teren de 794 mp poate fi restituit în natură întrucât este în totalitate liber, nefiind afectat de utilități publice sau detalii de sistematizare.

Prin sentința civilă nr. 60 din 12 martie 2008, Tribunalul Dolj a respins acțiunea formulată de reclamant, reținând, în esență că identificarea terenului în suprafață de 1800 mp nu s-a putut face în totalitate deoarece din măsurătorile efectuate la scară pe planul decretului de expropriere nu a reieșit decât suprafața de 1006,00 mp și respectiv suprafața de 314 mp materializați pe schița anexă între punctele 8-12-4-5-6-7-8 care, în prezent, este ocupată de actualul trotuar al străzii F. Referitor la diferența de teren de 794 mp ce face obiectul litigiului, prin raportul de expertiză s-a constatat că în fapt această suprafață măsoară 314 mp, așa cum s-a arătat mai sus, iar diferența de 480 mp nu se poate identifica.

Expertiza a mai stabilit că nu s-a putut completa întreaga suprafață de 794 mp, deoarece în zonă au fost retrocedate toate terenurile care au aparținut foștilor proprietari, vecini ai reclamantului și în felul acesta s-ar fi produs suprapuneri de teren. Astfel, în raport de cele reținute, instanța a constatat că dispoziția nr. 14753 din 13 iulie 2007 este temeinică și legală prin propunerea de acordare a despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamantul I.G., pentru diferența de teren de 794 mp, imposibil de restituit în natură. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul I.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că soluția instanței de fond nu este motivată nici în fapt, nici în drept, că se bazează pe raportul de expertiză care este incomplet și superficial, deoarece terenul nu a fost identificat.

Prin decizia civilă nr. 312 din 6 octombrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins apelul cu motivarea că hotărârea atacată este argumentată, atât în fapt, cât și în drept și că, din suprafața totală de 1800 mp i s-a restituit petentului, prin dispoziția nr. 14753 din 13 iulie 2007, suprafața de 1600 mp, diferența de 794 mp neputând fi restituită în natură, aceasta fiind ocupată în parte de trotuare și străzi, iar altă parte fiind retrocedată foștilor vecini ai reclamantului. În consecință, s-a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 9, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, astfel că apelul declarat de reclamant este neîntemeiat. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant I.G.

pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestuia recurentul a arătat că suprafața pe care a solicitat-o pe cale judecătorească nici nu a fost identificată de expertul desemnat, ambele instanțe reținând o stare de fapt eronată, dat fiind faptul că expertul nu a ținut cont de actele doveditoare și implicit a celor de preluare atașate. Suprafața totală de teren pe care recurentul ar trebui să o aibă în proprietate în prezent, având în vedere faptul că prin dispoziția nr. 14753/2007 s-a restituit doar suprafața de 1006 mp și raportat la actele de proprietate și actele de preluare, este de 1800 mp. Terenul care în prezent face obiectul litigiului este liber de construcții parțial - 480 mp, pe el găsindu-se amplasată fundația fostei proprietăți, suprafață ce nu a fost identificată de către expertul desemnat, deși instanțele au prevăzut ca obiectiv „identificarea terenului” cu limite și vecinătăți.

De asemenea, în raportul de expertiză nu a fost identificată nici suprafața de 1006 mp, restituită de autoritatea locală, în conținutul raportului făcându-se vorbire de anumiți vecini, care însă nu sunt indicați pe schița de expertiză și nici în raport. Atât terenul în suprafață de 794 mp, cât și suprafețele menționate în raportul de expertiză au destinația de zonă verde. Se mai arată că la dosarul cauzei nu au fost atașate acte din care să rezulte că terenul nu poate fi identificat și nici acte din care să rezulte că recurentul nu a deținut în proprietate suprafața de 1800 mp. Instanța de apel nu a putut avea în vedere aceste acte și nici nu s-a raportat la actele de proprietate invocate de recurent pe tot parcursul procesului, astfel că a dispus respingerea apelului, respingând toate cererile de probatorii, încălcând dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, mai arată recurentul, instanța de apel nu a interpretat și aplicat în mod corect prevederile art. 7, art. 9, art. 11 din Legea nr. 10/2001, reținând că „diferența de teren nu poate fi restituită în natură” atâta timp cât nu este corect identificată. Potrivit art. 7 din Legea nr. 10/2001 „De regulă imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”. Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 legiuitorul a modificat Legea nr. 10/2001, instituind ca principiu general de reparație „ restitutio in integrum ”. Conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 11 pct. 2 din H.G.

nr. 498/2001, imobilele preluate de stat (construcții nedemolate și teren) care sunt libere sau nu au fost înstrăinate legal, se restituie integral persoanei îndreptățite”, prevedere ce își găsește aplicabilitatea și în cazul de față, întrucât terenul în litigiu se încadrează în prevederile art. 2 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind expropriat pentru cauză de utilitate publică. Terenul în suprafață de 794 mp situat în Craiova, se consideră a fi preluat abuziv avându-se în vedere aplicabilitatea art. 6 și art. 7 din Legea nr. 10/2001, intimații nefăcând însă în niciun fel dovada, prin acte legale sau alte mijloace de probă, că terenul din litigiu este proprietatea lor.

Mai arată recurentul că actele premergătoare emiterii dispozițiilor atacate sunt nelegale, avându-se în vedere faptul că procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului solicitat (terenul în suprafață totală de 1800 mp) nu a fost încheiat și semnat în prezența persoanei îndreptățite, încălcându-se dispozițiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pe parcursul soluționării recursului, recurentul I.G. a decedat, fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, respectiv: I.E., I.G., I.C.F. și I.G.M. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente : Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă imobilele preluate abuziv se restituie în natură”, deci numai când aceasta măsură este posibilă.

În art. 9 al Legii nr. 10/2001, prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, însă nu în mod absolut, ci după distincțiile pe care le aduc articolele ulterioare cuprinse în capitolul “Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent”. Astfel, pentru ca măsura restituirii în natură a unui imobil expropriat să se poată dispune, trebuie îndeplinită condiția ca terenul să fie liber, în accepțiunea art. 11 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, însă, înainte de aceasta, se impune identificarea terenului care face obiectul notificării, sarcină care revine reclamantului, conform art. 1169 C. civ., acesta urmând a face dovada amplasamentului și întinderii dreptului său de proprietate, căci numai astfel se poate verifica dacă terenul este liber și poate fi restituit în natură.

În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, conform art. 24 al Legii nr. 10/2001, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor menționate și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Acesta este temeiul de drept care a stat la baza recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantului, însă pentru a face aplicarea art. 7 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului, trebuie ca reclamantul să facă dovada cu acte de proprietate a vechiului amplasament, respectiv a situării, ariei, laturilor și vecinătăților imobilului.

Deși recurentul susține că expertul nu a ținut cont de actele doveditoare și implicit a celor de preluare atașate, Înalta Curte constată că situația de fapt a fost stabilită în raport de probele administrate în fața ambelor instanțe de fond, deoarece reclamantul nu a depus la dosar titlul de proprietate al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, I.I., autentificat sub nr. 2782 din 4 iulie 1919, act la care face referire în cuprinsul testamentului autentificat la data de 23 februarie 1957, astfel încât identificarea terenului pe vechiul amplasament s-a realizat numai parțial, deoarece datele indicate în testament, respectiv adresă poștală, suprafață și vecinătăți, cât și decretul de expropriere, unde sunt menționate numai suprafața și adresa poștală, sunt incomplete.

De asemenea, recurentul nu a depus alte înscrisuri în faza procesuală a apelului, motiv pentru care cererea sa de încuviințare a unei alte expertize a fost în mod corect respinsă ca nefiind utilă cauzei, căci expertiza efectuată la prima instanță de fond a avut în vedere toate înscrisurile administrate, iar obiecțiunile la raportul de expertiză nu vizau modul de efectuare a expertizei, ci concluziile acesteia în sensul că o parte din teren nu a putut fi identificată.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că soluția ambelor instanțe de fond este corectă, suprafața de 1800 mp fiind recunoscută ca fiind proprietatea reclamantului, numai în temeiul prezumției de proprietate instituită în art. 24 al Legii nr. 10/2001, căci testamentul nu constituie un titlu de proprietate, însă posibilitatea de restituire în natură a întregii suprafețe de teren se putea realiza doar în măsura în care reclamantul ar fi depus la dosar înscrisuri care să dovedească în mod neechivoc întinderea și conturul vechiului amplasament al imobilului, numai astfel putându-se stabili dacă întreaga suprafață de teren revendicată este liberă și poate fi restituită în natură.

De altfel, lipsa reperelor de individualizare corectă a imobilului este și motivul pentru care expertiza efectuată în cauză a concluzionat că identificarea terenului în suprafață de 1800 mp nu s-a putut face în totalitate, în condițiile în care actele avute în vedere de expert au fost testamentul și anexa la decretul de expropriere.

Astfel fiind, în raport de situația de fapt dovedită, în mod corect s-a făcut aplicarea art. 1 al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nerestituite, se restituie în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, sens în care s-a dispus la pct. 3 al dispoziției nr. 14753/2007, cât și prin dispoziția nr. 5110/2005 emise de Primăria municipiului Craiova acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat sub nr. 594/N/2001, imposibil de restituit în natură, măsură care însă nu a fost adusă la îndeplinire până în prezent, astfel cum rezultă din adresa nr. 40548/2010 a Primăriei municipiului Craiova, depusă în recurs.

Recurentul mai invocă și critici care privesc modul de interpretare al probelor, aspecte care nu mai pot forma obiect de recurs odată cu abrogarea motivului de recurs menționat în art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs invocat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat recursul continuat de moștenitorii recurentului I.G., respectiv: I.E., I.G., I.C.F. și I.G.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul continuat de moștenitorii recurentului I.G., respectiv I.E., I.G., I.C.F. și I.G.M. împotriva deciziei civile nr. 312 din 6 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2010.