ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 262/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 262/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 13 decembrie 2002, reclamanta SC S.I. SRL București cheamă în judecată pe

pârâta SC B.T.T. SA București, solicitând instanței să dispună obligarea

pârâtei să îi vândă activul B.M.N., situat în Costinești, județul Constanța,

compus din clădirile existente și terenul aferent deținut de reclamantă în baza

contractului de asociere nr. 278 din 31 martie 1995 modificat și completat prin

actul adițional nr. 457 din 27 mai 1997 încheiat cu pârâta.

Prin sentința comercială nr.

2819 din 14 iunie 2005, Tribunalul București, secția comercială, respinge

acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în acest sens, că reclamanta nu a depus

înscrisuri care să probeze că a realizat investiții în procentul cerut de lege

pentru a fi îndreptățită să solicite pârâtei vânzarea activului, singura

lucrare ce poate fi considerată investiție și probată ca atare reprezentând

construirea a două grupuri sanitare a căror valoare a fost compensată cu

creanța pârâtei, conform procesului verbal din 3 decembrie 2001.

Prin decizia comercială nr. 482

din 28 septembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

instanței de fond, admite apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași

sentințe pe care o schimbă în parte în sensul că obligă reclamanta apelantă la

400 lei cheltuieli de judecată la fond și la 4 lei cheltuieli de judecată în

apel.

Pentru a decide astfel,

instanța reține că apelanta reclamantă nu a probat efectuarea de către ea a

lucrărilor de investiții pretinse în condițiile în care a exploatat activul în

baza unor contracte de asociere cu terțe societăți comerciale, nedovedind

astfel că îndeplinește condiția prevăzută de art. 27 pct. 1 din O.U.G. nr. 88/1997

modificată prin Legea nr. 99/1999 în ceea ce privește realizarea unor

investiții de 15 % din valoarea activului, precum și că reclamanta apelantă nu

a făcut dovada că este o întreprindere mică sau mijlocie cum cer dispozițiile art.

12 din Legea nr. 133/1999, iar activul în litigiu nu este un activ disponibil

fiind utilizat de pârâtă, în raport de obiectul de activitate al acesteia,

lipsind și mandatul special pe care acționarul majoritar trebuie să îl acorde

în sensul vânzării.

Împotriva deciziei de mai

sus reclamanta formulează recurs, solicitând, cu invocarea motivului prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a

deciziei recurate în sensul respingerii apelului intimatei pârâte și admiterii

apelului său și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu

cheltuieli de judecată. În susținerea recursului său recurenta critică instanța

de apel pentru greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 133/1999

instanța reținând eronat că recurenta nu a probat calitatea sa de microîntreprindere,

ca și pentru eronata aplicare a dispozițiilor art. 253 C. com., privind

asocierea în participațiune, instanța nerecunoscând ca dovedite investițiile

efectuate de recurentă în condițiile în care acestea au fost realizate în nume

propriu de asociați ai recurentei, în baza unor contracte de asociere în

participațiune încheiate cu aceștia, precum și a dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997

raportate la ale O.G. nr. 7/2001, instanța neanalizând incidența în cauză a

obligațiilor R.A.P.P.S. ca acționar majoritar și instituție publică implicată.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că

instanța criticată a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor imperative ale O.U.G.

nr. 88/1997, ale Legii nr. 133/1999 care nici nu sunt incidente în cauză

întrucât, pârâta intimată fiind o societate comercială din turism, activul în

litigiu nu este un activ disponibil, iar terenul aferent activului nu face

obiect al contractului de asociere în participațiune încheiat cu recurenta, iar

recurenta nu a dovedit calitatea sa de întreprindere mică sau mijlocie pentru a

atrage incidența legii menționate.

Recursul nu este fondat.

Analizând criticile

formulate de recurentă împotriva instanței de apel și a deciziei recurate se

constată că acestea nu sunt întemeiate și urmează a fi respinse.

În acest sens se constată că

în mod corect instanța de apel a reținut că recurenta nu îndeplinește

condițiile cerute de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 133/1999, aceasta

nedovedind astfel că este o întreprindere mică sau mijlocie, ea însăși arătând

că este o microîntreprindere, categorie distinctă de cele avute în vedere de

legea evocată, precum și că nu a dovedit că a efectuat ea însăși, din fonduri

proprii, investiții la activul vizat în cuantum de cel puțin 15 % din valoarea

acestuia, recurenta însăși recunoscând chiar prin recursul formulat că

investițiile au fost efectuate de către societăți terțe, din fondurile proprii

ale acestora, cu care recurenta a încheiat contracte de asociere în

participațiune pentru exploatarea activului în cauză, fiind nerelevant pentru

corecta aplicare a dispozițiilor art. 27 pct. 1 din O.U.G. nr. 88/1997 faptul

că intimata pârâtă, proprietar al activului în litigiu cu care recurenta reclamantă

are încheiat contractul de asociere nr. 278 din 31 martie 1995 modificat prin

actul adițional nr. 457 din 27 mai 1997, avea cunoștință de relațiile

contractuale de asociere, stabilite de recurenta reclamantă cu terțe societăți;

de asemenea, corect a reținut instanța criticată că nu s-a produs în cauză

dovada acordului acționarului majoritar R.A.P.P.S., care are și atribuțiile

instituției implicate în procesul de privatizare potrivit O.U.G. nr. 88/1997,

cum recunoaște de altfel, și recurenta în recursul său, pentru vânzarea

activului în litigiu, cu privire la care, justificat reține instanța de apel,

și că intimata pârâtă avea numai facultatea și nu obligația efectuării vânzării

pretinse de recurentă, dispoziții de lege față de care nu se poate califica

refuzul pârâtei intimate de a vinde activul ca reprezentând un abuz de drept

din partea ei, aceasta și prin raportare la obiectul de activitate al pârâtei

intimate față de care, cum a stabilit și instanța de apel, activul respectiv nu

poate fi calificat ca activ disponibil.

Față de cele de mai sus,

criticile formulate de recurentă cu privire la decizia instanței de apel fiind

neîntemeiate, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamantă urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC S.I. SRL București împotriva deciziei nr. 482 din 28

septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2008.