ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 793/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Fetești la data de 20 august 2011 sub nr. 2791/229/2011, reclamanții G.V. și G.A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Sudiți au solicitat să se dispună obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în comuna Sudiți, județul Ialomița, în care domiciliază, imobil ce a fost confiscat în baza Legii nr. 18/1968, compus din casa de locuit cu anexe. S-a arătat că împotriva reclamanților a fost intentat un proces în baza Legii nr. 18/1968, ce a făcut obiectul dosarului nr. 902/1984 al Judecătoriei Slobozia, considerându-se ca averea au dobândit-o ilicit.

În urma acestui proces, au fost deposedați de casă, aceasta fiind trecută în drept în patrimoniul statului, respectiv sentința civilă nr. 3358 din 20 decembrie 1984, pronunțată de Judecătoria Slobozia, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 250 din 02 iulie 1985 a Tribunalului Ialomița, pronunțată în Dosarul nr. 340/1985. La termenul din data de 21 ianuarie 2012, reclamanții, prin avocat ales, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, au ridicat excepția de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1353/2001 privind atestarea domeniului public al Județului Ialomița, precum și a municipiilor, orașelor, comunelor din Județul Ialomița, anexa nr. 51, în care la poziția 32 cod de clasificare 1.6.1.1.

este inventariat imobilul locuința socială din comuna Sudiți, revendicat în prezenta acțiune, dar și a H.C.L. nr. 21 din 26 iulie 1999 privind însusirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunei Sudiți, Județul Ialomița. Prin încheierea din 22 februarie 2012, Judecătoria Fetești a admis cererea de sesizare a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ în vederea soluționării excepției de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1353/2001, Anexa nr. 51 poziția 32 și a actului administrativ prealabil: Hotărârea Consiliului Local nr. 21 din 26 iulie 1999, poziția 32 al Comunei Sudiți, invocată de reclamanți și a înaintat Curții de Apel București, secția contencios administrativ dosarul, suspendând cauza, conform art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 4020 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.G.nr. 1353/2001, anexa nr. 51 pentru poziția nr. 32 privind atestarea domeniului public al județului Ialomița, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Ialomița și a H.C.L. nr. 21 din 26 iulie 1999, pentru poziția nr. 32, adoptată de Consiliul Local al comunei Sudiți, excepție invocată de reclamanții G.V. și G.A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei Sudiți și Guvernul României, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că cele două acte administrative a căror nelegalitate este invocată, respectiv Hotărârea Consiliului Local Sudiți nr. 21 din 26 iulie 1999 și H.G.

nr. 1353/2001 sunt acte administrative care atestă domeniul public al comunei și domeniul public al județului Ialomița, astfel cum prevede art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Instanța a constatat că din anul 1987 imobilul figurează înscris în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al comunei, poziția nr. 32 "locuință socială" și terenul aferent, conform prevederilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Prin notificarea nr. 1644 din 22 octombrie 2001, reclamanții au solicitat restituirea imobilului, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cerere care a fost respinsă prin dispoziția primarului comunei Sudiți nr. 133 din 15 august 2002, întrucât nu s-au depus nici un fel de acte doveditoare ale preluării abuzive de către stat.

Instanța a reținut că dispoziția primarului nu a fost contestată, iar pentru aceste considerente a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1353/2001, anexa nr. 51 pentru poziția nr. 32 privind atestarea domeniului public al județului Ialomița precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Ialomița și a H.C.L. nr. 21 din 26 iulie 1999, pentru poziția nr. 32, adoptată de Consiliul Local al comunei Sudiți. 3. Recursul declarat de G.V. și G.A. Prin motivele de recurs formulate de reclamanți s-a criticat soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică. S-a arătat pe larg istoricul litigiului, arătându-se că actele administrative atacate sunt nelegale. S-a susținut că măsurile dispuse de autoritățile centrale și locale sunt nejustificate în privința imobilului, obiect al acțiunii judiciare.

Astfel, s-a arătat că terenul aferent casei de locuit se află în proprietatea reclamanților, conform titlului de proprietate invocat ca înscris în dovedirea acțiunii, dar apare menționat și în cele două acte administrative atacate, fără ca autoritățile să țină seama de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a susținut că hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul Legii nr. 18/1968, prin care au fost deposedați de proprietatea lor, imobil construcție și teren, este vădit abuzivă și contravine tratatelor internaționale la care România este parte. Recurenții au arătat că nu au găsit în motivarea instanței de fond nici un argument juridic care sa se refere la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu referire strictă la actele atacate ca fiind nelegale.

Astfel, s-a susținut că instanța nu a analizat modul în care autoritățile locale au întocmit inventarul bunurilor din domeniul public, regimul juridic al locuinței ce a fost confiscată abuziv și nici situația terenului intravilan aferent locuinței, pentru care există titlu de proprietate. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat, păstrând soluția dată de instanța de primă jurisdicție, dar pentru considerentele ce urmează: - Înalta Curte a reținut că obiectul cererii deduse judecății în fața instanței de contencios administrativ este excepția de nelegalitate a H.G.

nr. 1353/2001 privind atestarea domeniului public al Județului Ialomița, precum și a municipiilor, orașelor, comunelor din Județul Ialomița, anexa nr. 51, în care la poziția 32 cod de clasificare 1.6.1.1. este inventariat imobilul locuință socială din comuna Sudiți, dar și a H.C.L. nr. 21 din 26 iulie 1999 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Comunei Sudiți, Județul Ialomița, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, acte administrative emise însă înainte de apariția Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte are în vedere că întotdeauna judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară. În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor.

Raportându-se așadar la practica C.E.D.O., precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va constata că soluția de respingere a excepției este corectă, având în vedere că dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C. e. D.O. și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept”. Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O.

și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte va înlătura în cauză aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și ale art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2006, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 a cărei legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate. Înalta Curte reține că soluția dată excepției de nelegalitate a actului administrativ atacat nu afectează soluția ce se va pronunța pe fondul litigiului dedus judecății, în cadrul căruia instanța civilă poate verifica și compara titlurile de proprietate invocate de părțile în litigiu.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de G.V. și G.A. împotriva sentinței nr. 4020 din 15 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2013.