ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5417/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5245 din 21

decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune ca

nefondată.

A admis acțiunea

reclamantului și a obligat pârâții la plata către acesta a sporului de

fidelitate pe anul 2005, calculat potrivit legii, sumă actualizată cu indicele

de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă, în raport

de perioada în care reclamantul a lucrat efectiv în anul 2005, în cadrul

fiecărui pârât.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a

respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 6 din O.G. nr. 38/2003

pentru activitatea desfășurată în cadru instituției polițistul are dreptul, la

acordarea unui spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Ulterior, în anul 2004,

prin O.U.G. nr. 118/2004, acordarea acestui spor a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

S-a mai reținut că n

u se poate considera că acel drept nu a existat în anul

2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și

Înmatriculare a Vehiculelor, criticând-o în temeiul dispozițiilor art. 304

1

din C. proc. civ.

În cuprinsul

motivelor de recurs, recurenta a arătat că drepturile pretinse de reclamant au

fost suspendate prin O.U.G. nr. 118/2004, ceea ce a produs o restrângere

temporară a dreptului în sensul că pentru perioada de suspendare dispozițiile

art. 6 din O.G. nr. 38/2003 care conferă dreptul, nu mai pot produce efecte

juridice.

A mai arătat că în

condițiile în care dispozițiile legale care au instituit drepturile pretinse au

fost suspendate, în conformitate cu Legea nr. 500/2002, privind finanțele

publice în bugetul pe anul 2005 al Direcției Regim Permise de Conducere și

Înmatriculare a Vehiculelor nu au mai fost prevăzute sumele pentru plata

acestor drepturi, ceea ce ar pune recurentul în imposibilitatea aducerii la

îndeplinire a hotărârii instanței în cazul în care aceasta ar rămâne definitivă

și irevocabilă.

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și din oficiu,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, având în vedere considerentele

ce se vor expune în cele ce urmează.

În conformitate cu

art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor „pentru activitatea desfășurată în sectorul de apărare națională,

ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist,

funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de

fidelitate de până la 20% din salariul de bază”.

Printr-o serie de

legi succesive, exercițiul dreptului de a primi sporul de fidelitate a fost

suspendat pentru anul 2005.

Înalta Curte observă că

motivul de recurs al pârâtei Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare

a Vehiculelor, relativ la împrejurarea că suspendarea drepturilor solicitate ar

fi condus la restrângerea temporară a acestora, nu poate fi primit.

Instituția juridică a

suspendării nu presupune stingerea dreptului suspendat, acesta continuând să existe,

operând doar o întrerupere temporară a exercițiului dreptului.

Întrucât perioada de suspendare

s-a scurs, titularul dreptului poate solicita valorificarea acestuia pentru perioada

când dreptul a fost suspendat, doctrina și practica judiciară având caracter unanim

în această materie.

Imposibilitatea angajatorului

de a achita drepturile legale cuvenite reclamantului din motivul invocat de recurent

potrivit căruia sumele reprezentând contravaloarea drepturilor nu ar fi fost prevăzute

în bugetul acestui ordonator de credite pentru anul 2005 nu are nici un fel de relevanță,

în ceea ce privește legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de instanța de

judecată.

Prima instanță a recunoscut

existența drepturilor pretinse de reclamant și a obligației corelative de plată

a acestora aparținând pârâților, în baza temeiurilor legale evocate și a probatoriului

administrat în cauză.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din

Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul pârâtei Direcția Regim Permise

de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Regim de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, împotriva sentinței

civile nr. 5245 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie

2011.