ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 267/2008

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1543 din 6 iunie

2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul V.M. și a obligat pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative la plata drepturilor bănești

reprezentând sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru

anii 2004 și 2005 precum și la plata drepturilor bănești, reprezentând prime de

vacanță aferente anilor 2004, 2005 și 2006, actualizate cu indicele de inflație

la data efectuării plății.

Totodată, a obligat

pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării

plății drepturilor acordate și a respins cererea de chemare în garanție ca

nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 6 și ale art.

37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, polițistul, la plecarea în concediu primește

o primă egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu, iar

pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare, ordine publică

și siguranță națională i se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din

salariul de bază. A mai reținut că aplicarea acestor norme legale a fost

suspendată succesiv în perioada 2004-2006 prin legile bugetare, dar suspendarea

exercițiului unui drept nu echivalează cu însăși înlăturarea acestuia.

A mai constatat că

aceste drepturi sunt derivate din dreptul de remunerare a muncii care nu poate

fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate

democratică, deoarece s-ar încălca prevederile constituționale din art. 16

alin. (1), art. 41 și art. 53 din Constituția României.

A motivat instanța de

fond că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie obligat la alocarea

sumelor necesare efectuării plății drepturilor acordate, în temeiul

dispozițiilor H.G.

nr. 208/2005

,

având în vedere că bugetul de stat este gestionat de către acesta.

În

ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată

de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, instanța de fond a

reținut că este neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile art. 60 alin. (1) C.

proc. civ., iar în cauză Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea de

pârât.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Internelor și Reformei

Administrative și Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul Ministerul

Internelor și Reformei Administrative susține, în esență, că sentința este

nelegală sub aspectul acordării sporului de stabilitate, aferent anului 2004,

în condițiile în care suspendarea acestui drept s-a dispus doar pentru anul

2005, în anul 2004 sporul de fidelitate fiind încasat de către polițiști.

Recurentul Ministerul

Economiei și Finanțelor critică sentința instanței de fond invocând lipsa

calității procesuale pasive, arătând că obligarea acestei instituții la

alocarea fondurilor către M.I.R.A. nu este motivată și nu are fundament legal.

Susține că ordonatorul principal de credite este instituția angajatoare a

reclamantului care face propunerea către Ministerul Economiei și Finanțelor,

care are atribuții în elaborarea bugetului de stat, neexistând raporturi legale

sau contractuale între acest minister și reclamant.

Pe fondul cauzei

arată că cererea de acordare a primelor de vacanță și a sporului de fidelitate

este neîntemeiată având în vedere că primele și sporurile sunt drepturi

suplimentare, care nu constituie drepturi fundamentale consacrate de Constituție.

Examinând sentința

atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea reține următoarele:

de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative este fondat în ceea

ce privește obligarea acestei instituții la plata sporului de stabilitate

aferent anului 2004.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor

drepturi salariale personalului Ministerului Internelor și Reformei

Administrative, acordarea sporului de stabilitate prevăzut de art. 6 din O.G.

nr. 38/2003 a fost suspendată doar pentru anul 2005, neexistând o reglementare

similară și pentru anul 2004, când polițiștii au beneficiat de acest spor,

conform actului normativ mai sus menționat.

De altfel,

susținerile intimatului-reclamant făcute în fața instanței de recurs în sensul

că nu poate preciza dacă a încasat efectiv sporul de fidelitate în anul 2004,

înțelegând să renunțe la judecata acestui capăt de cerere, constituie un

argument pentru temeinicia recursului sub acest aspect.

Constatând că

recursul declarat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative vizează

doar aspectul analizat mai sus, Înalta Curte urmează să îl admită și să

modifice în parte sentința atacată în sensul respingerii capătului de cerere

privind acordarea sporului de fidelitate aferent anului 2004, cu menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței atacate.

declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Înalta Curte constată

că este nefondat pentru următoarele motive:

În

ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a acestui pârât, Curtea apreciază că este

justificată prin prisma dispozițiilor H.G. nr. 208/2005 care stabilește că

bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor, iar

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevăd că

angajarea cheltuielilor din bugetul Ministerului Internelor și Reformei

Administrative se face numai în limita creditelor bugetare

aprobate. Or, atâta

vreme cât plata sporului de fidelitate și a primelor de vacanță a fost

suspendată pentru anii 2004-2006, sumele de bani aferente acestor drepturi nu

au fost solicitate de instituția angajatoare și nici cuprinse în bugetul

aprobat acesteia pe perioada menționată.

Această interpretare

este susținută și de recurentul-pârât Ministerul Internelor și Reformei

Administrative care invocă imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri

de admitere a acțiunii, atâta vreme cât în bugetul instituției nu sunt cuprinse

fonduri alocate special cu această destinație, suplimentarea bugetului

implicând competența Ministerului Economiei și Finanțelor. De altfel, chiar în

motivele de recurs formulate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, se

precizează că acesta are atribuții în elaborarea bugetului de stat în funcție

de propunerile ordonatorilor principali de credite, ceea ce presupune

implicarea acestuia în includerea în proiectul de buget și a sumelor stabilite

prin hotărâre judecătorească privind plata sporurilor și primelor pe anii

anteriori (2004-2006) și care nu au putut fi cuprinse în bugetul alocat

instituției pentru acea perioadă.

În

ceea ce privește

criticele formulate de recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor,

referitoare la fondul cererii de chemare în judecată și acestea sunt nefondate.

Prin suspendarea

drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 6 și ale art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003 nu se poate considera că acestea nu au existat în perioada

respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca

un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum

jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare

drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura

efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor este nefondat și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., îl

respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, împotriva

sentinței civile nr. 1543 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere din acțiunea

reclamantului V.M. privitor la acordarea sporului de fidelitate aferent anului

2004.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Respinge recursul declarat

de Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe ca

nefondat,

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2008.