ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1896/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanții T.N., Z.S. și I.V. au solicitat în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul

Economiei și Comerțului

obligarea acestora la

plata drepturilor salariale reprezentând

prime de concediu pentru anii

2004-2006 și a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază

pentru anul

2005, actualizate cu indicele

de inflație până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că

potrivit dispozițiilor

art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte

drepturi ale polițiștilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o

primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De

asemenea se invocă faptul că potrivit Ordinului MAI nr. 132 din 9 februarie 2004

erau îndreptățiți la plata unui spor de fidelitate de până la 20 % în raport de

vechimea în muncă, spor care nu le-a fost acordat datorită aceluiași motiv.

Pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat întâmpinare

solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată motivat de faptul că drepturile

pretinse de reclamanți au fost suspendate anual prin legile bugetare.

De

asemenea, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor pe motiv că acest minister trebuie să aloce sumele de

bani necesare plății acestor drepturi salariale.

Chematul

în garanție a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității

cererii de chemare în garanție întrucât nu are atribuții decât în ceea ce

privește elaborarea proiectului de buget și nu se puteau include în acest buget

cheltuieli care să nu fie acoperite de venituri.

Prin sentința civilă nr. 2076 din 11 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții T.N., Z.Ș. și I.V. în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și

Ministerul Economiei și Finanțelor. A admis cererea de chemare în garanție a

Ministerului Economiei și Finanțelor. A obligat Ministerul Internelor și

Reformei Administrative să plătească reclamanților primele de vacanță pentru

anii 2004-2006 și sporul de fidelitate pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2005 actualizate cu indicele de inflație. A obligat Ministerul

Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare pentru plata acestor drepturi.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37 alin.

(2) teza I din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea

și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare

„pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare

națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar,

polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă

un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulata de pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva Ministerului

Economiei și Finanțelor, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată și a admis-o,

constatând de asemenea că Ministerul Economiei și Comerțului are calitate

procesuală pasivă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

pct. 7

și 9 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că, tocmai

pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei si Finanțelor sa fie

obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la

nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementata procedura bugetara

si totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot

fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare,

elaborate cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare

li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția

termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituției se

limitează la faza de proiect bugetar.

Se

mai susține faptul că între reclamant si Ministerul Economiei si Finanțelor nu

există nici un fel de raporturi legale

sau

contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției

în

calitate de pârât.

Raporturile

de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își

desfășoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind

ordonatorul principal de credite pentru acesta, de

altfel singura instituție care își

elaborează propriul proiect de buget.

Pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată

reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de

către angajator.

De asemenea se mai arată că cererea de chemare în garanție a

Ministerului Economiei și Finanțelor nu îndeplinește condițiile prevăzute de

Codul de procedură civilă pentru chemarea în garanție, atâta timp cât, obiectul

acesteia se întemeiază pe o altă obligație decât cea pe care o pretind

reclamanții pârâtului.

Cererea de chemare în garanție este inadmisibilă și din prisma dreptului

muncii, atâta timp cât drepturile revendicate de către reclamant derivă

dintr-un raport de muncă al cărui subiect nu este Ministerul Economiei și

Finanțelor.

Având în vedere dispozițiile legale referitoare la finanțele publice, la

bugetul de stat și la executarea titlurilor executorii de către instituțiile

publice citate în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive față

de cererea de chemare în judecată, cu precizarea că, potrivit Codului de

procedură civilă, ceea ce determină participarea unei persoane la un proces

este calitatea sa și nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează acesta,

raportul de drept procesual putându-se lega valabil decât între titularii

dreptului, respectiv, obligației ce rezultă din dreptul material dedus

judecății.

Tot referitor la calitatea noastră procesuală pasivă, se solicită a se

avea în vedere faptul că Ministerul Internelor și Reformei Administrative își

recunoaște calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite

sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu

și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

De asemenea s-a solicitat admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și respingerea cererii

de chemare în garanție ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cu

privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

se va reține, de asemenea, că în mod greșit a fost admisă aceasta de către

instanța de fond.

Într-adevăr,

potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme

în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or,

în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritatea pârâtă nu există

un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat,

stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea

nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui

asemenea raport.

Mai

mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii

principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca

până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la

acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli,

și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de

documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul

Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu

ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență

hotărăște Guvernul".

Ministerul

Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, între acest pârât și

persoana obligată în raportul juridic dedus judecății neexistând identitate în

lipsa unor raporturi de serviciu între această autoritate și reclamant.

Or,

numai existența unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimarea

procesuală pasivă în cauză a unei autorități sau instituții publice, având în

vedere că dreptul solicitat de reclamant este de natură salarială.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

De asemenea,

conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de

fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de lege

sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art.

38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi

modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 2076 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează în parte sentința atacată în

sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanți împotriva Ministerului

Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive.

Respinge cererea de chemare în garanție

formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2008.