ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 384/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 7 iunie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții T.M.T, ș.a., au solicitat obligarea pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Inspectoratul Județean de Poliție Constanța și Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu, corespunzătoare anilor 2004-2006, actualizate cu coeficientul de inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective, și la plata sumelor cuvenite cu titlu de spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pe perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, actualizate cu coeficientul de inflație, până la data plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 41 și art. 53 din Constituția României, O.G. nr. 38/2003, Legea nr. 360/2002, art. 91 din Legea nr. 188/1999 și art. 56 și art. 64 din Legea nr. 24/2000. Prin sentința civilă nr. 881 din 19 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată și cererile de intervenție în interes propriu formulate în cauză și a obligat pârâții la plata către reclamanți și intervenienții în interes propriu, a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente anilor 2004-2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății, și la plata sumelor cuvenite cu titlu de spor de fidelitate aferente anului 2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății, corespunzător perioadelor efectiv lucrate de reclamanți și intervenienți în cadrul instituțiilor pârâte.

Prin aceeași sentință, Curtea de Apel București, admițând excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Au fost respinse de către instanță și excepțiile de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor față de această ultimă cerere, pe care a respins-o însă, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a reținut că potrivit dispozițiilor art. 37 pct. 2 din O.G.

nr. 38/2003, la plecarea în concediu de odihnă polițistul primește o prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară, iar potrivit art. 6 din același act normativ, pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin Ordin al Ministrului de Interne. A mai reținut instanța că prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004, respectiv art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005, aplicarea dispozițiilor privind acordarea primei de concediu pe anii 2004, 2005 și 2006 a fost suspendată, intrând sub incidența acestor dispoziții și art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003. De asemenea, a constatat instanța că prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004 s-a suspendat aplicarea dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003. Apreciind că măsura suspendării acestor dispoziții legale nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale menționate, odată cu expirarea duratei de suspendare, obligația corelativă devenind executorie, instanța a constatat că dreptul la acțiune având ca obiect acordarea primelor de vacanță și a sporului de fidelitate, se naște în momentul încetării perioadei de suspendare: 31 decembrie 2006, respectiv 31 decembrie 2005 A mai constatat instanța de fond că normele legale de suspendare contravin dispozițiilor art. 15 și art. 16 alin. (1) din Constituția României, suspendând retroactiv un drept câștigat și creând un regim discriminatoriu pentru reclamanți și intervenienți, față de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă.

Considerând așadar, că suspendarea nu echivalează cu însăși stingerea dreptului, instanța a constatat că cererea reclamanților este întemeiată, astfel că a admis-o, admițând totodată în temeiul art. 49 și urm. C. proc. civ. și cererile de intervenție în interes propriu formulate în cauză. Întrucât reclamanții nu se află în niciun raport procesual cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cererea formulată în contradictoriu cu acesta a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Asupra cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea a respins excepția inadmisibilității acestei cereri dar constatând că între părți nu există vreun raport legal sau convențional de garanție a sumelor solicitate cu titlu de primă de concediu și spor de fidelitate, a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, care invocând prevederile art. 304 pct. 9 și cele ale art. 304 C. proc. civ., a solicitat Înaltei Curți casarea acestei hotărâri în ceea ce privește capătul de cerere privind plata sporului de fidelitate, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiată. În susținerea recursului său, acesta a arătat că hotărârea Curții de Apel este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite a legii. în acest sens, arată că sentința atacată este vădit nelegală, deoarece dispozițiile art. 6 din O.G.

nr. 38/2003, fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu puteau produce efecte juridice în intervalul cuprins între 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, astfel încât instituirea în sarcina sa a obligației de plată a dreptului pretins pe calea acțiunii promovate în cauză, s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legii bugetului de stat pe anul 2005, lege prin care în bugetul său nu au fost prevăzute sume cu acest scop. În considerarea dispozițiilor imperative ale art. 4 alin. (3) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, potrivit cu care „angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate" recurentul a arătat că admiterea cererii reclamanților ar pune Inspectoratul General al Poliției de Frontieră în imposibilitatea de a duce la îndeplinire a hotărârii instanței, câtă vreme nu există fonduri alocate special cu această destinație.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003, pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne. Ulterior, prin O.U.G. nr. 118/2004 aplicarea dispozițiilor art. 6 din O.G.

nr. 38/2003 a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară, dreptul la plata sporului de fidelitate fusese deja acordat. De aceea, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de actul normativ de suspendare a dreptul ui dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Totodată, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 881 din 19 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2009.