ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4206/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 8 mai 2012, sub nr. 5373/118/2012, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 10 octombrie 2012, reclamantul P.L. a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare Constanța (A.N.I.F.) la plata contravalorii indemnizației de concediu medical pe ultimii trei ani, la contravaloarea orelor suplimentare aferente ultimilor trei ani, la contravaloarea salariilor compensatorii la ultima concediere, constând în 7 salarii de bază conform contractului colectiv de muncă, precum și obligarea pârâtului A.V., la plata despăgubirilor bănești în cuantum de 10.000 RON, reprezentând daune pentru suferințele fizice și morale suferite ca urmare a repartizării la un alt loc de muncă nespecializat.

La termenul de judecată din data de 10 octombrie 2012, Tribunalul Constanța a dispus disjungerea cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul A.V. și a cererii reconvenționale formulate de pârâtul A.V. și înregistrarea separată a acestora. Cererile disjunse au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 11934/118/2012. Prin sentința civilă nr. 5417 din 17 octombrie 2012, Tribunalul Constanța a declinat competența de soluționare a cererilor disjunse către Judecătoria Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului A.V., la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 RON reprezentând daune pentru suferințele fizice și morale urmare repartizării la un alt loc de muncă nespecializat În raport de precizările reclamantului cu privire la obiectul cererii, Tribunalul Constanța a apreciat că litigiul dedus judecății are natură civilă, iar nu de dreptul muncii și că cererea în pretenții bănești are un caracter de sine stătător, nefiind accesorie litigiului de dreptul muncii prin care s-a solicitat obligarea A.N.I.F. Constanța la plata contravalorii indemnizației de concediu medical pe ultimii trei ani, la contravaloarea orelor suplimentare pe ultimii trei ani și la contravaloarea salariilor compensatorii la ultima concediere, constând în 7 salarii de bază.

S-a mai reținut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON (...); prin urmare, cererile al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON și cererile neevaluabile în bani, sunt de competența în primă instanță a judecătoriei. Prin sentința civilă nr. 5310 din 11 aprilie 2013, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a dispus declinarea cauzei către Tribunalul Constanța. În baza art. 20 pct. 2 raportat la art. 21 și 22 alin. (2) C. proc. civ., a constatat existența conflictului negativ de competență între Judecătoria Constanța și Tribunalul Constanța; a suspendat din oficiu orice procedură și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel Constanța, pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Constanța a reținut că p otrivit încheierii de ședință a Tribunalului Constanța din data de 10 octombrie 2012, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune pentru suferințele fizice și morale urmare a repartizării sale la un alt loc de muncă nespecializat de către pârâtul A.V.; deși reclamantul nu a precizat temeiul de drept al acțiunii, pretențiile acestuia au ca fundament răspunderea civilă delictuală. Cu alte cuvinte, solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 RON își are izvorul în dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Examinând condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, judecătoria a reținut că pretinsa faptă ilicită invocată de reclamant constă în repartizarea sa la un alt loc de muncă nespecializat de către pârâtul A.V., în calitatea sa de inspector-șef la Unitatea de Administrare Constanța Nord, A.N.I.F. RA, Sucursala Dobrogea iar analizarea acestui aspect, respectiv dacă reclamantul a fost repartizat la un alt loc de muncă nespecializat cu respectarea condițiilor legale sau nu ține strict de raportul de subordonare dintre angajat și angajator.

Prin urmare, litigiul s-a ivit, potrivit susținerii reclamantului, ca urmare a nerespectării de către una dintre părți a obligațiilor stabilite printr-un contract pe parcursul derulării raporturilor de muncă specifice iar un astfel de litigiu are natura unui conflict de muncă , competența de soluționare a cauzei, din punct de vedere material, aparținând tribunalului, în baza art. 2 alin. (2) lit. c) C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 4F/CM din 17 iulie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a stabilit competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamantul P.L., în contradictoriu cu pârâtul A.V., în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Constanța a arătat că determinarea competenței de soluționare a cauzei depinde de natura acesteia, respectiv dacă are natura unui conflict de muncă sau natura unui litigiu de drept comun și că în conformitate cu art. 266 C. muncii, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Potrivit art. 267 C. muncii pot fi părți în conflictele de muncă: a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii, persoane fizice și/sau persoane juridice, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod; c) sindicatele și patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ. A mai reținut Curtea de Apel Constanța că într-un conflict de muncă pârât poate fi numai cealaltă parte a raportului juridic de muncă iar într-un conflict de muncă în care acțiunea a fost formulată de salariat, pârât nu poate fi decât angajatorul.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 253 C. muncii răspunderea patrimonială pentru prejudiciul cauzat angajatului în legătură cu serviciul aparține angajatorului. Or, întrucât pârâtul A.V. nu are calitatea de angajator, un litigiu între acesta și un coleg al său, care activa în cadrul aceluiași angajator, nu poate avea natura unui conflict de muncă. Prin urmare, litigiu este unul civil, de drept comun, chiar dacă fapta ilicită reclamată se pretinde a fi fost săvârșită în cadrul activității desfășurate de părți în calitate de angajați ai aceluiași angajator și aceasta deoarece cei doi nu se aflau în raporturi de muncă, acestea fiind stabilite cu angajatorul; raportat la obiectul cauzei, în conformitate cu art. 1 și 2 C. proc.

civ. competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Constanța. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul P.L., solicitând stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Constanța. Recurentul a făcut o expunere a elementelor de fapt care au generat situația litigioasă, a criticat disjungerea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul A.V. precum și stabilirea competenței în cadrul regulatorului de competență în favoarea Judecătoriei Constanța. Intimatul-pârât A.V. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, în considerarea cauzelor care au condus la desfacerea contractului de muncă al recurentului-reclamant; acesta a făcut, la rândul său, o prezentare a circumstanțelor care au condus la concedierea recurentului și la evenimentul care a ocazionat formularea cererii reconvenționale.

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor și apărărilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează să îl admită pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 8 mai 2012, reclamantul P.L. a învestit instanța cu soluționarea unei cereri principale formulate în contradictoriu cu pârâta A.N.I.F. Constanța, prin care a solicitat plata contravalorii indemnizației de concediu medical, a orelor suplimentare și a unor salarii compensatorii, în considerarea raporturilor de muncă care au fost stabilite între părți în calitate de angajator și angajat.

De asemenea, reclamantul a învestit Tribunalul Constanța cu o cerere incidentală prin care a solicitat obligarea pârâtului A.V., persoană cu atribuții de control a activității reclamantului (conform susținerilor părților) la plata de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a repartizării la un alt loc de muncă, nespecializat. La rândul său, pârâtul A.V. a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata diferenței dintre salariul tarifar și indemnizația de concediu medical, susținând, în esență, că incapacitatea temporară de muncă a survenit ca urmare a vătămării corporale de care se face vinovat reclamantul. Tribunalul Constanța a procedat la examinarea competenței materiale în raport de fiecare cerere principală cu care a fost învestită.

Pentru determinarea instanței competente, tribunalul a calificat cererile incidentale ca fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și a avut în vedere valoarea pretențiilor deduse judecății. Judecătoria Constanța a calificat cererea formulată de reclamantul P.L. în contradictoriu cu pârâtul A.V. ca având natura unui conflict de muncă, reținând că „litigiul s-a născut ca urmare a nerespectării de către una dintre părți a obligațiilor stabilite printr-un contract pe parcursul derulării raporturilor de muncă specifice”, precum și că analizarea pretinsei fapte ilicite, constând în repartizarea la un alt loc de muncă, nespecializat, ține stict de raportul de subordonare dintre angajat și angajator.

Stabilind competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța, Curtea de Apel Constanța a apreciat că întrucât cererile disjunse nu sunt formulate între angajat și angajator, ci între doi angajați, nu se circumscriu sferei raporturilor de muncă. Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în speță, stabilirea competenței materiale s-a făcut cu ignorarea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. care reglementează un caz de prorogare legală a competenței. Conform acestor dispoziții, „cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”. Această prorogare operează și în ipotezele în care competența materială este absolută, cu excepția cazurilor care privesc normele de competență generală a instanțelor judecătorești.

În speță, Tribunalul Constanța a devenit competent în temeiul dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., să soluționeze și cererile incidentale formulate iar după disjungere (măsură a cărei legalitate nu face obiectul controlului judiciar) nu avea posibilitatea legală să își decline competența. Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul A.V., este o cerere care este formulată în legătură cu executarea unui contract individual de muncă, în sensul art. 266 C. muncii și că pârâtul A.V. este o persoană care exercita atribuții de control asupra activității recurentului-reclamant, acționând așadar ca un reprezentant al angajatorului în relația cu personalul subordonat.

Nu se poate așadar susține că cererea de obligare la despăgubiri a pârâtului A.V. nu se grefează pe un raport de muncă. Înalta Curte reține și faptul că stabilind competența în favoarea Judecătoriei Constanța, Curtea de Apel Constanța a arătat pe de o parte că într-un conflict de muncă pârât poate fi numai angajatorul, iar pe de altă parte că o acțiune în răspundere patrimonială pentru prejudiciul cauzat angajatului în legătură cu serviciul, aparține , conform art. 253 C. muncii, numai angajatorului. Fără a face vorbire despre legitimarea procesuală pasivă, care excede recursului, Înalta Curte reține că, sub aspectul obiectului, cererea incidentală formulată de recurentul-reclamant poate fi circumscrisă unei acțiuni în răspundere patrimonială pentru prejudiciul cauzat angajatului în legătură cu serviciul, în sensul art. art. 253 C. muncii.

Cererea reconvențională formulată de intimatul-pârât intră sub incidența dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul și în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va modifica sentința recurată și va stabili competența de soluționare în favoarea Tribunalului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.L. împotriva sentinței civile nr. 4F/CM din 17 iulie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Modifică sentința civilă nr. 4F/CM din 17 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.