ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4206/2013

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 8 mai 2012, sub nr.

5373/118/2012, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de

10 octombrie 2012, reclamantul P.L. a solicitat obligarea pârâtei Agenția

Națională de Îmbunătățiri Funciare Constanța (A.N.I.F.) la plata contravalorii

indemnizației de concediu medical pe ultimii trei ani, la contravaloarea orelor

suplimentare aferente ultimilor trei ani, la contravaloarea salariilor

compensatorii la ultima concediere, constând în 7 salarii de bază conform

contractului colectiv de muncă, precum și obligarea pârâtului A.V., la plata

despăgubirilor bănești în cuantum de 10.000 RON, reprezentând daune pentru

suferințele fizice și morale suferite ca urmare a repartizării la un alt loc de

muncă nespecializat.

La termenul de

judecată din data de 10 octombrie 2012, Tribunalul Constanța a dispus

disjungerea cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul A.V. și

a cererii reconvenționale formulate de pârâtul A.V. și înregistrarea separată a

acestora.

Cererile disjunse au

fost înregistrate pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 11934/118/2012.

Prin sentința civilă

nr. 5417 din 17 octombrie 2012, Tribunalul Constanța a declinat competența de

soluționare a cererilor disjunse către Judecătoria Constanța.

Pentru a pronunța

această soluție, a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a

fost precizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului A.V., la plata de

despăgubiri în cuantum de 10.000 RON reprezentând daune pentru suferințele

fizice și morale urmare repartizării la un alt loc de muncă nespecializat

În raport de

precizările reclamantului cu privire la obiectul cererii, Tribunalul Constanța

a apreciat că litigiul dedus judecății are natură civilă, iar nu de dreptul

muncii și că cererea în pretenții bănești are un caracter de sine stătător,

nefiind accesorie litigiului de dreptul muncii prin care s-a solicitat

obligarea A.N.I.F. Constanța la plata contravalorii indemnizației de concediu

medical pe ultimii trei ani, la contravaloarea orelor suplimentare pe ultimii

trei ani și la contravaloarea salariilor compensatorii la ultima concediere,

constând în 7 salarii de bază.

S-a mai reținut că

potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă procesele și

cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON (...);

prin urmare, cererile al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON și

cererile neevaluabile în bani, sunt de competența în primă instanță a

judecătoriei.

Prin

sentința civilă nr. 5310 din 11 aprilie 2013, Judecătoria Constanța a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a dispus declinarea

cauzei către Tribunalul Constanța.

În

baza art. 20 pct. 2 raportat la art. 21 și 22 alin. (2) C. proc. civ., a constatat

existența conflictului negativ de competență între Judecătoria Constanța și Tribunalul

Constanța; a suspendat din oficiu orice procedură și a dispus înaintarea dosarului

Curții de Apel Constanța, pentru soluționarea conflictului.

Pentru

a pronunța această soluție, Judecătoria Constanța a reținut că p

otrivit încheierii de

ședință a Tribunalului Constanța din data de 10 octombrie 2012, obiectul cererii

de chemare în judecată este reprezentat de cererea de obligare a pârâtului la plata

sumei de 10.000 RON cu titlu de daune pentru suferințele fizice și morale urmare

a repartizării sale la un alt loc de muncă nespecializat de către pârâtul A.V.;

deși reclamantul nu a precizat temeiul de drept al acțiunii, pretențiile acestuia

au ca fundament răspunderea civilă delictuală.

Cu alte cuvinte, solicitarea

reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 RON își are izvorul

în dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Examinând condițiile care

trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, judecătoria

a reținut că pretinsa faptă ilicită invocată de reclamant constă în repartizarea

sa la un alt loc de muncă nespecializat de către pârâtul A.V., în calitatea sa de

inspector-șef la Unitatea de Administrare Constanța Nord, A.N.I.F. RA, Sucursala

Dobrogea iar analizarea acestui aspect, respectiv dacă reclamantul a fost repartizat

la un alt loc de muncă nespecializat cu respectarea condițiilor legale sau nu ține

strict de raportul de subordonare dintre angajat și angajator.

Prin urmare, litigiul

s-a ivit, potrivit susținerii reclamantului, ca urmare a nerespectării de către

una dintre părți a obligațiilor stabilite printr-un contract pe parcursul derulării

raporturilor de muncă specifice iar un astfel de litigiu are natura unui conflict

de muncă

,

competența de soluționare a cauzei, din punct de vedere material, aparținând tribunalului,

în baza art. 2 alin. (2) lit. c) C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr.

4F/CM

din 17 iulie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a stabilit competența

de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamantul P.L., în contradictoriu

cu pârâtul A.V., în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de Apel Constanța a arătat că determinarea competenței de soluționare a cauzei

depinde de natura acesteia, respectiv dacă are natura unui conflict de muncă sau

natura unui litigiu de drept comun și că în conformitate cu art. 266 C. muncii,

jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la

încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale

sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor

privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului

cod.

Potrivit art. 267 C. muncii

pot fi părți în conflictele de muncă: a) salariații, precum și orice altă persoană

titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor

legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii, persoane fizice și/sau

persoane juridice, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă

persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;

c) sindicatele și patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această

vocație în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

A mai reținut Curtea de

Apel Constanța că într-un conflict de muncă pârât poate fi numai cealaltă parte

a raportului juridic de muncă iar într-un conflict de muncă în care acțiunea a fost

formulată de salariat, pârât nu poate fi decât angajatorul.

Pe de altă parte, în conformitate

cu art. 253 C. muncii răspunderea patrimonială pentru prejudiciul cauzat angajatului

în legătură cu serviciul aparține angajatorului.

Or, întrucât pârâtul A.V.

nu are calitatea de angajator, un litigiu între acesta și un coleg al său, care

activa în cadrul aceluiași angajator, nu poate avea natura unui conflict de muncă.

Prin urmare, litigiu este

unul civil, de drept comun, chiar dacă fapta ilicită reclamată se pretinde a fi

fost săvârșită în cadrul activității desfășurate de părți în calitate de angajați

ai aceluiași angajator și aceasta deoarece cei doi nu se aflau în raporturi de muncă,

acestea fiind stabilite cu angajatorul; raportat la obiectul cauzei, în conformitate

cu art. 1 și 2 C. proc. civ. competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei

Constanța.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., reclamantul

P.L., solicitând stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Constanța.

Recurentul a făcut o expunere

a elementelor de fapt care au generat situația litigioasă, a criticat disjungerea

cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul A.V. precum și stabilirea competenței

în cadrul regulatorului de competență în favoarea Judecătoriei Constanța.

Intimatul-pârât A.V. a

solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, în considerarea

cauzelor care au condus la desfacerea contractului de muncă al recurentului-reclamant;

acesta a făcut, la rândul său, o prezentare a circumstanțelor care au condus la

concedierea recurentului și la evenimentul care a ocazionat formularea cererii reconvenționale.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe.

Examinând sentința recurată

prin prisma criticilor și apărărilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile

legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează

să îl admită pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 8 mai 2012,

reclamantul P.L. a învestit instanța cu soluționarea unei cereri principale formulate

în contradictoriu cu pârâta A.N.I.F. Constanța, prin care a solicitat plata contravalorii

indemnizației de concediu medical, a orelor suplimentare și a unor salarii compensatorii,

în considerarea raporturilor de muncă care au fost stabilite între părți în calitate

de angajator și angajat.

De asemenea, reclamantul

a învestit Tribunalul Constanța cu o cerere incidentală prin care a solicitat obligarea

pârâtului A.V., persoană cu atribuții de control a activității reclamantului (conform

susținerilor părților) la plata de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare

a repartizării la un alt loc de muncă, nespecializat.

La rândul său, pârâtul

A.V. a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului

la plata diferenței dintre salariul tarifar și indemnizația de concediu medical,

susținând, în esență, că incapacitatea temporară de muncă a survenit ca urmare a

vătămării corporale de care se face vinovat reclamantul.

Tribunalul Constanța a

procedat la examinarea competenței materiale în raport de fiecare cerere principală

cu care a fost învestită.

Pentru determinarea instanței

competente, tribunalul a calificat cererile incidentale ca fiind întemeiate pe răspunderea

civilă delictuală și a avut în vedere valoarea pretențiilor deduse judecății.

Judecătoria Constanța

a calificat cererea formulată de reclamantul P.L. în contradictoriu cu pârâtul A.V.

ca având natura unui conflict de muncă, reținând că „litigiul s-a născut ca urmare

a nerespectării de către una dintre părți a obligațiilor stabilite printr-un contract

pe parcursul derulării raporturilor de muncă specifice”, precum și că analizarea

pretinsei fapte ilicite, constând în repartizarea la un alt loc de muncă, nespecializat,

ține stict de raportul de subordonare dintre angajat și angajator.

Stabilind competența de

soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța, Curtea de Apel Constanța a apreciat

că întrucât cererile disjunse nu sunt formulate între angajat și angajator, ci între

doi angajați, nu se circumscriu sferei raporturilor de muncă.

Înalta Curte constată

că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în speță, stabilirea

competenței materiale s-a făcut cu ignorarea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.

care reglementează un caz de prorogare legală a competenței. Conform acestor dispoziții,

„cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece

cererea principală”.

Această prorogare operează

și în ipotezele în care competența materială este absolută, cu excepția cazurilor

care privesc normele de competență generală a instanțelor judecătorești.

În speță, Tribunalul Constanța

a devenit competent în temeiul dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., să soluționeze

și cererile incidentale formulate iar după disjungere (măsură a cărei legalitate

nu face obiectul controlului judiciar) nu avea posibilitatea legală să își decline

competența.

Sub un alt aspect, Înalta

Curte reține că cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul A.V.,

este o cerere care este formulată în legătură cu executarea unui contract individual

de muncă, în sensul art. 266 C. muncii și că pârâtul A.V. este o persoană care exercita

atribuții de control asupra activității recurentului-reclamant, acționând așadar

ca un reprezentant al angajatorului în relația cu personalul subordonat.

Nu se poate așadar susține

că cererea de obligare la despăgubiri a pârâtului A.V. nu se grefează pe un raport

de muncă.

Înalta Curte reține și

faptul că stabilind competența în favoarea Judecătoriei Constanța, Curtea de Apel

Constanța a arătat pe de o parte că într-un conflict de muncă pârât poate fi numai

angajatorul, iar pe de altă parte că o acțiune în răspundere patrimonială pentru

prejudiciul cauzat angajatului în legătură cu serviciul, aparține , conform

art. 253 C. muncii, numai angajatorului.

Fără a face vorbire despre

legitimarea procesuală pasivă, care excede recursului, Înalta Curte reține că, sub

aspectul obiectului, cererea incidentală formulată de recurentul-reclamant poate

fi circumscrisă unei acțiuni în răspundere patrimonială pentru prejudiciul cauzat

angajatului în legătură cu serviciul, în sensul art. art. 253 C. muncii.

Cererea reconvențională

formulată de intimatul-pârât intră sub incidența dispozițiilor art. 17 C. proc.

civ.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte va admite recursul și în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., va modifica sentința recurată și va stabili competența de soluționare în favoarea

Tribunalului Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul P.L. împotriva sentinței civile nr. 4F/CM din 17 iulie 2013 pronunțate

de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Modifică sentința civilă

nr. 4F/CM din 17 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie

2013.