ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2956/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5373/118 din 08 mai 2012 la Tribunalul Constanța, precizată la termenul din 10 octombrie 2012, reclamantul P.L. a chemat în judecată pe pârâții Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare - Filiala Constanța și A.V. și a solicitat obligarea primei pârâte la plata contravalorii indemnizației de concediu de odihna și a orelor suplimentare pe ultimii 3 ani, precum și a contravalorii a 7 salarii compensatorii, iar a pârâtului persoană fizică - la plata de daune în valoare de 10.000 RON. În motivare s-a arătat, în esență, că pârâta persoană juridică, în calitate de angajator, i-a încălcat reclamantului mai multe drepturi, iar pârâtul A.V.

nu i-a acordat concediu de odihnă. La termenul din 10 octombrie 2012, instanța de fond a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul A.V. Prin sentința civilă nr. 3764 din 04 noiembrie 2013 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta sa plătească reclamantului suma de 864 RON reprezentând contravaloarea orelor suplimentare și suma de 318 RON cu titlu de indemnizație de concediu pentru anul 2012 și a respins cererea referitoare la salariile compensatorii. A luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată, iar în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat pârâta să plătească statului suma de 400 RON, reprezentând onorariu expert. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul P.L.

și pârâta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare București prin A.N.I.F. - Filiala de Îmbunătățiri Funciare Constanța. Prin decizia nr. 49CM din 5 februarie 2014 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant, a admis recursul pârâtei, a modificat în parte sentința în sensul că a respins ca rămasă fără obiect cererea de acordare a indemnizației de concediu aferentă anului 2012 și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut cu privire la recursul reclamantului că înscrisurile depuse de pârâtă fac dovada plății indemnizației de concediu aferentă anilor reclamați în acțiune în condițiile art. 168 alin. (1) C. muncii și demonstrează durata timpului de lucru și a celui de odihnă al reclamantului, astfel cum s-a constatat și prin expertiza contabilă efectuată în cauză.

De aceea, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata altor sume cu titlu de indemnizație de concediu pe perioada 2009-2011. Față de precizarea din recurs, potrivit căreia acțiunea a vizat neefectuarea concediului, iar nu plata indemnizației aferentă acestuia, Curtea a constatat că, în condițiile în care raporturile de muncă stabilite de părți au încetat ca urmare a concedierii disciplinare a reclamantului, iar această măsură nu a fost contestată și anulată de instanța de judecată, obligarea pârâtei la acordarea de timp liber cu acest titlu nu mai este posibilă, reclamantul fiind îndreptățit, în măsura probării pretențiilor sale, doar la compensarea în bani a dreptului.

De asemenea, în mod corect a apreciat tribunalul și asupra numărului orelor suplimentare prestate de reclamant în perioada supusă controlului judiciar și, pe cale de consecință, și asupra cuantumului sumei datorată de pârâtă cu acest titlu.

Corect a fost respinsă de tribunal și pretenția de acordare a plăților compensatorii, pentru că beneficiul acestor compensații bănești poate fi recunoscut doar în cazul salariaților disponibilizați prin concedieri colective, ori încetarea raporturilor de muncă dintre părți a fost consecința sancționării disciplinare a recurentului reclamant prin dispoziția din 20 aprilie 2012; o astfel de disponibilizare nu poate fi reținută în cauză nici prin raportare la reorganizarea Administrației Naționale de Îmbunătățiri Funciare R.A., al cărei salariat a fost reclamantul anterior încheierii contractului de muncă din 29 decembrie 2011, pentru că încetarea raporturilor de muncă stabilite cu această regie a fost urmată, a doua zi, de stabilirea unor astfel de raporturi cu succesoarea angajatorului inițial, care a preluat parte din personalul unității supusă reorganizării.

Cu privire la recursul pârâtei, instanța a reținut că pretenția de stabilire a duratei timpului de lucru conform programului determinat prin contractul individual de muncă intervenit între părți nu este fondată, având în vedere că prestarea de către reclamant a unui număr de 176 ore suplimentare în intervalul 01 ianuarie - 31 martie 2012 a fost justificată de expertul contabil pe mențiunile făcute sub acest aspect în evidențele recurentei pârâte, care nu a contestat aceste aprecieri, că n elegalitatea hotărârii de fond nu poate fi întemeiată nici pe greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 din O.U.G.

nr. 51/2008 pentru că, în condițiile în care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de plata onorariului pentru expertiza contabilă, în cuantum de 400 RON, iar drepturile bănești al căror cuantum a fost determinat prin administrarea acestei probe i-au fost recunoscute, obligația de plată a onorariului de expert a fost în mod corect stabilită de tribunal în sarcina recurentei pârâte, care a pierdut procesul referitor la aceste solicitări.

Contrar constatărilor instanței de fond, probatoriile administrate în recurs demonstrează că obligația de plată a indemnizației de concediu a fost îndeplinită de recurenta pârâtă și pentru suma datorată cu acest titlu în anul 2012, care a fost calculată de unitate într-un cuantum superior celui stabilit prin expertiza contabilă din primul ciclu procesual și a fost expediată reclamantului anterior soluționării cauzei de către tribunal, respectiv la 02 octombrie 2013, după cum rezultă din confirmarea de primire din dosarul de recurs, astfel că cererea având ca obiect plata acestei indemnizații este lipsită de obiect. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea în tot a acțiunii introductive.

În motivarea recursului a reiterat starea de fapt, precum și etapele procesuale parcurse și demersurile efectuate în realizarea dreptului său. Analizând recursul declarat de reclamantul P.L. sub aspectul admisibilității acestuia, în raport cu dispozițiile art. 299 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor invocate, sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Decizia atacată cu recurs a fost pronunțată în condițiile art. 208 și 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 cu modificările și completările ulterioare, referitoare la competența materială și la căile de atac în materia litigiilor de muncă, fiind o decizie irevocabilă, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor Pentru aceste considerente recursul urmează a fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul P.L. împotriva deciziei civile nr. 49/CM din 05 februarie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.