ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1792/2017

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 6 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 7.433.624,00 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate, dar achitate de către reclamantă, conform constatărilor Raportului de control al Corpului de control al primului-ministru înregistrat sub nr. x din 29 septembrie 2014 și la XX. sub nr. x din 01 octombrie 2014, ca și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art. 451 din C. proc. civ.

În motivare s-a arătat că, în fapt, în temeiul dispozițiilor art. II punctul 1 lit. g) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 2/2010 privind unele măsuri pentru organizarea și funcționarea aparatului de lucru al Guvernului și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare și ale Ordinului nr. 16 din 23 ianuarie 2014, emis de Șeful Corpului de control al primului ministru s-au efectuat verificări la XX. în legătura cu respectarea prevederilor legale referitoare la efectuarea concediului de recuperare psihologică și a concediului suplimentar de odihnă în perioada 2010 - 2013.

Potrivit Raportului de control din 1 octombrie 2014, s-a constatat că din suma totală de 8.732.386,21 RON achitată de către XX. către A. SRL în baza facturilor fiscale emise de pârâtă, aceasta din urmă a prejudiciat patrimoniul XX. cu suma de 7.433.624,00 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate de către pârâtă, însă achitate de către reclamantă conform comenzilor lansate de aceasta și facturilor fiscale emise de pârâtă, restituind suma respectivă în mod nelegal și nejustificat altor persoane în loc să o restituie reclamantei.

A precizat reclamanta în evidențierea caracterului obligatoriu și gratuit al concediului de recuperare psihologică faptul că în domeniul de activitate al personalului operativ de dirijare și control al traficului aerian civil a fost emis Decretul-lege nr. 125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control și informare a traficului aerian civil, cu modificările și completările ulterioare, prin care a fost instituită obligația efectuării de către personalul operativ de dirijare și control al traficului aerian civil a unui concediului suplimentar de odihnă și a unui concediu de recuperare psihologică, aceste concedii reprezentând o măsură preventivă și de înlăturare a afecțiunilor care se produc ca urmare a exercitării profesiei, cauzate de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.

Conform dispozițiilor din Decretul-lege nr. 125/1990, efectuarea concediilor suplimentare de odihnă și de recuperare psihologică reprezintă una din măsurile de natură a asigura "deplina siguranță a zborurilor" și prin urmare efectuarea concediilor suplimentare de odihnă și de recuperare psihologică în condițiile expres prevăzute de lege este obligatorie, întrucât are în vedere un interes general.

A mai arătat reclamanta că personalul operativ de dirijare și control al traficului aerian civil beneficiază, potrivit art. 1 din Decretul-lege nr. 125/1990, de un concediu de suplimentar de odihnă, iar potrivit art. 2 din același act normativ de un concediu de recuperare psihologică, acest concediu de recuperare psihologică fiind gratuit conform art. 2 din decretul-lege, iar efectuarea acestuia anual într-o stațiune balneoclimaterică fiind obligatorie.

Din conținutul prevederilor legale evocate reclamanta a dedus obligația XX. de a dispune efectuarea cheltuielilor din patrimoniul său, fără a implica angajarea de cheltuieli pe seama patrimoniului personal al salariaților, asigurând astfel condițiile de efectuare a concediilor de suplimentare de odihnă și de recuperare psihologică de către angajați.

Reclamanta a precizat în detaliu procedura de efectuare a concediilor sus-amintite și a arătat că în perioada 2011-2013, în baza comenzilor primite, A. SRL a emis către XX. facturi fiscale în valoare totală de 8.732.386,21 RON, din care 2.000.069,51 RON în anul 2011, 3.259.543,54 RON în anul 2012 și 3.472.773,16 RON în anul 2013.

A precizat că concluzia raportului de control al Corpului de control al primului-ministru din 01 octombrie 2014 a fost în sensul că pârâta nu a prestat serviciile destinate efectuării concediilor de recuperare psihologică și a concediilor suplimentare de odihnă pentru care XX. a efectuat plățile, iar reprezentanții agenției de turism au procedat la stornarea (anularea) facturilor inițial emise și restituirea contravalorii serviciilor neprestate către alte persoane, nerestituind aceste sume către XX., care le-a achitat.

Continuând prezentarea situației de fapt ulterioară întocmirii raportului de control menționat în precedent, reclamanta a susținut că, potrivit constatărilor organelor de inspecție fiscală, reținute în procesul-verbal întocmit în cadrul controlului inopinat efectuat de A.N.A.F., facturile emise de A. SRL în perioada 2011 - 2013 au fost integral achitate de XX., neexistând facturi de stornare sau restituiri de fonduri către XX., însă pârâta a procedat, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, la emiterea unor facturi storno salariaților XX. (beneficiari ai concediilor) și la restituirea sumelor încasate de la XX. direct către salariați, în condițiile în care nu a informat niciodată XX. despre neprestarea serviciilor aferente efectuării de către salariații XX. a concediilor de recuperare psihologică și despre restituirea sumelor.

Reclamanta a detaliat modalitatea în care a operat pârâta, astfel cum a fost reținută de organele de control, a subliniat faptul că în perioada 2011 - 2013 pârâta a facturat către reclamantă servicii în valoare totală de 8.732.386.21 RON, deși, în realitate, A. SRL a achiziționat direct de la unitățile prestatoare sau indirect de la alți tour-operatori servicii în cuantum total de numai 1.314.285,28 RON, sumă înregistrată în contabilitatea agenției de turism, în debitul contului 462 denumit "Creditori diverși".

S-a susținut că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile reglementate în mod expres prin Decretul-lege nr. 125/1990 și prin Legea nr. 95/2008, anume de a achita A. SRL contravaloarea concediilor de recuperare psihologică și a concediilor suplimentare de odihnă facturate de către pârâtă și că omisiunea intenționată a pârâtei de informa XX. despre neprestarea în fapt a serviciilor achitate de către XX., cu scopul de a obține plata contravalorii acestor concedii și a comisionului agenției de turism, ceea ce a conturat în mod evident atitudinea de rea-credință a acestui partener contractual și a creat premisele unei intenții directe cu privire la utilizarea fondurilor XX. în cu totul alt scop decât acela în temeiul cărora au fost achitate.

A mai arătat reclamanta și că a cunoscut modificarea ulterioară și unilaterală a destinației sumelor achitate de către XX. pârâtei, contrar comenzilor transmise de XX., la momentul comunicării Raportului de control din 01 octombrie 2014.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., Decretul-lege nr. 125/1990, Legea nr. 95/2008, precum și dispozițiile altor acte normative indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La 20 august 2015, reclamanta a precizat că își întemeiază cererea de chemare în judecată în principal pe răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar pe răspunderea civilă contractuală.

Soluția primei instanțe

Prin încheierea din 20 august 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, invocată din oficiu, a constatat că temeiul de drept al acțiunii este răspunderea civilă contractuală, a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente anului 2011 și perioadei ianuarie- martie 2012, invocate de pârâtă pe calea întâmpinării și a admis excepția nulității cererii de chemare în garanție a tuturor salariaților care au solicitat restituirea contravalorii serviciilor turistice ce nu au mai fost efectuate prin intermediul agenției de turism, invocată de reclamantă.

Prin Sentința civilă nr. 2919 din 4 decembrie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 336 din 13 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea din 11 iulie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei sus-menționate, în sensul că la alin. (3) al dispozitivului a menționat "cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, recurs ce se va depune la Curtea de Apel Constanța", în loc de "definitivă", cum în mod greșit s-a consemnat.

Recursul

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în termen legal a declarat recurs motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată la 12 august 2016 sub același număr unic de dosar pe rolul Înaltei curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenta Regia Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian XX. a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, a reiterat istoricul litigiului, a evocat considerentele deciziei atacate și a susținut că aceasta este nemotivată și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanța de apel a analizat in extenso dispozițiile O.G. nr. 107/1999, fără a le corobora cu prevederile C. civ. privind stipulația pentru altul și privind răspunderea contractuală și fără a le aplica la situația particulară, respectiv realizarea concediilor obligatorii, prevăzute de Decretul-lege nr. 125/1990.

A evocat dispozițiile art. 1 și 2 din Decretul-lege nr. 125/1990 și pe cele ale art. 24 din Legea nr. 95/2008 și a arătat că, potrivit acestor dispoziții legale, era obligată să dispună realizarea cheltuielilor aferente efectuării concediilor obligatorii din patrimoniul său, fără a implica angajarea de cheltuieli pe seama patrimoniului personal al salariaților, asigurând astfel condițiile de efectuare de către angajați a concediilor suplimentare de odihnă și de recuperare psihologică.

În condițiile date, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel era obligată să analizeze situația de fapt și argumentele părților raportat la toate dispozițiile legale incidente, cu atât mai mult cu cât raportul juridic dintre părți a izvorât din specificul relațiilor de muncă, iar nu din opțiunea salariatului de a pleca în concediu.

În continuare, a arătat că, așa cum reiese și din considerentele deciziei atacate, intimata nu funcționează ca o unitate bancară sau ca o societate autorizată să efectueze transferuri de bani, fiind angajată de reclamantă în scopul achiziționării, în beneficiul angajaților, a unor pachete turistice în vederea efectuării concediilor obligatorii, dar și că în mod nelegal a reținut instanța de apel că, raportat la dispozițiile O.G. nr. 107/1999, turist putea fi doar salariatul pe numele căruia se emitea voucher-ul, urmare a plății de către recurentă a pachetului de servicii turistice.

A subliniat că agenția de turism nu a dobândit în proprietate sumele de bani achitate, ci strict cu destinația de contravaloare a concediilor, la care se adăuga comisionul de agenție, astfel că, nedobândind prerogativa dispoziției juridice, care să îi confere dreptul de a restitui sumele încasate către salariați, depășirea rolului de intermediar, cu consecința deturnării fondurilor recurentei, imprimă un caracter vădit nelegal operațiunii de schimbare a destinației sumelor.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 2 alin. (4) și art. 3 din O.G. nr. 107/1999, în considerarea cărora a apreciat că nu doar persoana ce urmează a beneficia de serviciile de turism are calitatea de turist, ci și persoana care a cumpărat pachetul de servicii de la agenție, care are și calitatea de contractant principal.

A susținut recurenta că cele reținute de instanță în legătură cu dreptul turistului (salariatului) de a cesiona și de a rezilia contractul sunt în totală contradicție cu dispozițiile legale invocate.

În acest sens, a subliniat că O.G. nr. 107/1999 reprezintă norma generală în privința comercializării pachetului de servicii turistice, iar Decretul-lege nr. 125/1990 este norma specială, așa încât, față de caracterul special al concediilor de care beneficiază conform legii controlorii de trafic aerian, drepturile enumerate mai sus trebuiau analizate prin prisma acestor dispoziții legale.

Astfel, se susține, salariatul avea obligația de a efectua concediul prevăzut de lege, neputându-l înlocui cu plata unor sume de bani, întrucât finalitatea era cu totul diferită. În contextul dat, s-a arătat că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, cu atât mai puțin agenția de turism care asigură în mod constant servicii turistice în favoarea controlorilor de trafic aerian.

A arătat recurenta că intimata, dacă ar fi acționat cu bună-credință, ar fi trebuit să o anunțe cu privire la neprestarea în fapt a serviciilor și la restituirea, cu caracter repetitiv, a contravalorii serviciilor către alte persoane.

În continuarea raționamentului dezvoltat, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 1248 alin. (2) C. civ., beneficiarul poate să ceară direct promitentului executarea întocmai a prestației la care s-a obligat prin contractul încheiat cu stipulantul.

Așa fiind, având în vedere că între părțile contractante nu exista niciun acord în sensul executării și prin echivalent a prestației la care pârâta s-a obligat, nu exista niciun temei legal care să îi confere salariatului dreptul să solicite agenției de turism restituirea sumelor neutilizate conform destinației, cu atât mai mult cu cât concediile aveau un caracter special.

În acest context, a subliniat că intimata nu a prestat serviciile destinate efectuării concediilor de recuperare psihologică și concediilor suplimentare de odihnă pentru care a efectuat plățile, ci a procedat la stornarea facturilor emise inițial și la restituirea contravalorii serviciilor neprestate către alte persoane, nu către recurentă.

Continuând linia argumentativă, recurenta-reclamantă a susținut că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale a intimatei, respectiv fapta ilicită, materializată în neprestarea serviciilor și virarea banilor în contul altor persoane, prejudiciul în cuantum de 7.433.624 RON reprezentând contravaloarea serviciilor neprestate, achitate și nerestituite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția, acest din urmă aspect reieșind din conduita adoptată de intimată, care nu a restituit sumele achitate către reclamantă, deși nu a prestat serviciile de turism la care se obligase.

În susținerea acestei concluzii a invocat și dispozițiile art. 1475 C. civ., potrivit cărora plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului acestuia, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanță să o primească.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal a realizat instanța de apel o analiză a acțiunilor salariaților, deși conduita, acțiunile și obligațiile acestora nu fac obiectul litigiului, susținând și că sancțiunea nulității cererii de chemare în garanție a salariaților, formulată de intimată, a fost determinată de neglijența acesteia, urmare a nerespectării normelor de procedură cu privire la conținutul și forma cererii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a omis să analizeze o serie de aspecte pe care le invocase și că hotărârea pronunțată este nemotivată în raport cu dispozițiile C. proc. civ. și cu jurisprudența CEDO.

A subliniat că, potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererilor și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. instanța va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul.

A apreciat recurenta că instanța a încălcat atât dispozițiile legale anterior menționate, cât și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența constantă a CEDO, conform căreia dreptul la un proces echitabil poate fi exercitat în mod real doar procedându-se la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În acest sens, a subliniat că, deși a invocat instituția stipulației pentru altul și a demonstrat îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile contractuale, instanța de fond nu a analizat aceste aspecte, limitându-se să redea dispozițiile O.G. nr. 107/1999, pe care ulterior le-a interpretat in extenso.

La 04 octombrie 2016, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului, motivat de faptul ca nu au fost dezvoltate critici care să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului.

La 21 octombrie 2016 recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, pe baza recursului, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare.

Raportul a conchis în sensul că recursul a fost depus la Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu respectarea cerinței art. 490 alin. (1) C. proc. civ., în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ. și că acesta este admisibil față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată - 7.433.624 RON -, care se situează peste pragul impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nefiind incidentă niciuna dintre excepțiile prevăzute la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

A subliniat faptul că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) C. proc. civ. și, că sub rezerva achitării taxei judiciare de timbru, îndeplinește și cerințele extrinseci statuate de art. 486 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

S-a apreciat în raport că motivele de casare invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ceea ce impune respingerea excepției nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă.

Taxa judiciară de timbru a fost achitată, dovada aflându-se la dosarului de recurs.

La termenul din 5 decembrie 2017 excepția nulității recursului a fost respinsă, cu motivarea care reiese din practicaua prezentei decizii.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat și îl va admite în limitele și pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă apreciază că se impune examinarea cu prioritate a celui de al doilea motiv de recurs, întrucât, dacă acesta ar fi găsit întemeiat, ar conduce prin el însuși la o soluție de casare a hotărârii recurate fie din pricina lipsei motivării, fie din pricina unei argumentații contradictorii, fie din pricina existenței doar a unor motive străine de natura cauzei, în toate cele trei situații instanța de recurs fiind în imposibilitate de a exercita controlul judiciar în lipsa unui silogism care să convingă de legalitatea soluției pronunțate.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Examinarea considerentelor decizorii ale hotărârii atacate relevă faptul că instanța de prim control judiciar a luat în analiză susținerea referitoare la existența în cauză a mecanismului stipulației pentru altul, a confirmat faptul că instanța de fond a reținut în mod judicios că raporturile juridice dintre părți s-au grefat pe acest mecanism, dar a apreciat că în cadrul acestui mecanism nu poate fi reținută culpa intimatei-pârâte ca temei al antrenării răspunderii contractuale, întrucât a survenit denunțarea contractelor, prin renunțarea beneficiarilor la serviciile asigurate. Aceste considerente se regăsesc la filele x ale deciziei recurate și infirmă criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este, însă, apreciat ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Preliminar, în examinarea acestui motiv de recurs Înalta Curte subliniază faptul că atât instanța de fond, cât și instanța de apel fac referire în mod judicios la instituția stipulației pentru altul, însă, din perspectiva datei la care s-au încheiat contractele în discuție, omit să facă aplicarea principiului tempus regit actum, în sensul că parte din sumele reclamate sunt aferente unor contracte încheiate înaintea datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), iar restul sunt aferente unor contracte încheiate ulterior acestei date (a se vedea în acest sens raportul Corpului de control al primului ministru și anexele aferente, înscrisuri aflate la filele x ale dosarului Tribunalului Constanța), ceea ce atrage în prima situație incidența dispozițiilor C. civ. de la 1864, iar în cea de a doua situație incidența C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Din această perspectivă, rigoarea și acuratețea juridică impuneau ca instanțele de fond să facă delimitarea necesară și indicarea precisă a normelor de drept material incidente în cauză, chiar și în contextul în care instituția stipulației pentru altul este configurată în regimul noului C. civ. în mod similar vechii reglementări și orientări doctrinare și jurisprudențiale. De aceea, apare ca improprie referirea făcută de aceste instanțe exclusiv la dispozițiile art. 1284 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu omiterea dispozițiilor legale corespunzătoare din C. civ. de la 1864, din doctrina și jurisprudența cristalizate în jurul acestei din urmă reglementări legale.

Reține instanța supremă că, dincolo de această deficiență legată de precizarea riguroasă a legislației aplicabile, prima instanță și instanța de apel au dat o greșită dezlegare problemei de drept în jurul căreia este construită speța de față.

Astfel, se apreciază că instanțele au subliniat în mod judicios că în cauză raporturile juridice dintre părți trebuie interpretate din perspectiva instituției stipulației pentru altul, în care stipulantul este reclamanta, promitentul este pârâta și beneficiarii sunt angajații reclamantei, Înalta Curte subliniind faptul că acest mecanism își are originea și justificarea în lege, anume în Decretul-lege nr. 125/1990 privind reglementarea unor drepturi ale personalului de dirijare, control și informare a traficului aerian civil și în Legea nr. 95/2008 privind Statutul personalului aeronautic tehnic nenavigant din aviația civilă din România.

Reține instanța supremă și faptul că instanțele de fond au stabilit în mod incontestabil împrejurarea că, în asigurarea respectării drepturilor izvorâte din art. 2 din Decretul-lege nr. 125/1990 și din art. 24 din Legea nr. 195/2008, reclamanta a încheiat cu pârâta contracte referitoare la achiziționarea unor pachete turistice în beneficiul angajaților și că s-a constatat de către Corpul de control al primului ministru că în perioada 2011 - 2013 că pârâta a restituit angajaților reclamantei, după reținerea unui comision, sumele achitate de către reclamantă pentru plata serviciilor turistice, fără ca serviciile să fi fost prestate efectiv.

Înalta Curte apreciază că tribunalul și curtea de apel au aplicat greșit dispozițiile legale care reglementează instituția stipulației pentru altul, în măsura în care au exonerat-o pe pârâtă de sarcina de a-și îndeplini întocmai obligația contractată prin raportare la conduita beneficiarilor contractelor.

În acest sens, instanța supremă constată că ambele instanțe au reținut ca factor exonerator de răspundere poziția beneficiarilor contractelor, care au solicitat pârâtei în realitate preschimbarea obiectului convenției în bani, solicitare făcută telefonic sau în scris.

Astfel, instanța de fond, reținând ca operant mecanismul stipulației pentru altul și temeiul legal aplicabil (Decretul-lege nr. 125/1990), pleacă de la premisa greșită că în cadrul acțiunii în răspundere contractuală de față nu se poate pronunța nici cu privire la caracterul obligatoriu al concediului pentru care au fost achiziționate serviciile turistice, nici cu privire la dreptul beneficiarilor contractelor de a schimba natura prestației specifice, întrucât aceștia din urmă nu sunt părți în cauză.

Raționamentul este eronat, pe de o parte întrucât el ignoră caracterul specific al stipulației pentru altul, care are în vedere o relație tripartită, iar pe de altă parte că, plecând de la temeiul legal al acestei stipulații, instanța nu poate ignora efectele proprii pe care Decretul-lege nr. 125/1990 le imprimă acestui mecanism, acest examen fiind cu atât mai necesar cu cât beneficiarii stipulației nu au a suporta niciun prejudiciu, câtă vreme în cauza de față, în care ei sunt terți față de proces, nu urmează a se stabili în lipsa lor drepturi potrivnice față de ei, ci față de pârâtă.

Ca urmare, examenul exclus de către instanța de fond este apreciat de către Înalta Curte și posibil, și legal, și necesar, întrucât lipsa acestuia ar face din raționamentul asupra mecanismului stipulației pentru altul un exercițiu gol de conținut, incomplet și invalid.

În această ordine de idei, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 2 din Decretul-lege nr. 125/1990 și ale art. 24 din Legea nr. 95/2008 instituie un caz de stipulație pentru altul, în sensul că o obligă pe reclamantă la încheierea unor contracte de achiziționare de pachete turistice, finalitatea demersului fiind recuperarea psihologică a personalului vizat de actele normative, iar perioada de concediu alocată în acest scop fiind obligatorie și gratuită.

Din interpretarea corelată a celor două acte normative reținute în precedent reiese indubitabil că legiuitorul a reglementat concediul anual într-o stațiune balneoclimaterică în scopul recuperării psihologice, al refacerii capacității psihomotorii și pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale ca având caracter obligatoriu, ceea ce exclude ca scopul pentru care a fost recunoscut acest remediu să fie atins în alt fel.

Aceasta întrucât din cuprinsul celor două acte normative nu rezultă posibilitatea ca destinatarii acestui drept să îl compenseze în altă modalitate (prin timp liber, prin desfășurarea altor activități ori financiar).

Consecința caracterului obligatoriu al acestui mod de recuperare psihologică ori de prevenire a îmbolnăvirilor profesionale constă în faptul că beneficiarii stipulației legale reținute în precedent nu au dreptul de a obține de la promitent schimbarea obiectului prestației contractate, așa cum în mod eronat rețin instanțele de fond.

Mai mult, în lumina considerentelor ce preced, dar și a scopului urmărit de legiuitor la edictarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că beneficiarii stipulației nu au nici măcar posibilitatea de a renunța la dreptul conferit prin acordarea concediului pe care să îl efectueze într-o stațiune balneoclimaterică, având în vedere că acest drept nu este unul personal, ci un drept asociat și derivând din activitatea desfășurată, subsumat unui interes general care se referă la siguranța traficului aerian civil.

Pe cale de consecință, toate argumentele reținute de instanța de fond și de instanța de apel legate de posibilitatea ca beneficiarii serviciilor turistice contractate de către reclamantă să renunțe la acestea sau să schimbe natura acestora prin compensare bănească sunt eronate, fiind în contradicție cu reglementarea legală evocată în precedent.

Apreciază Înalta Curte că dispozițiile Decretului-lege nr. 125/1990 și cele ale Legii nr. 95/2008 în materie de stipulație pentru altul reprezintă lex specialis față de dispozițiile art. 1286 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 și se aplică prioritar potrivit principiului specialia generalibus derogant, cu atât mai mult cu cât în cauză problema executării contractului nu s-a pus în termeni de neacceptare din partea beneficiarilor, ci de executare a contractului prin echivalent.

De asemenea, instanța supremă apreciază ca eronate și argumentele reținute de instanța de apel privitor la denunțarea contractului de către beneficiari.

Pe de o parte se constată că instanța de apel pune în mod impropriu semnul egalității între renunțarea la contract și denunțarea contractului, argumentele expuse anterior demonstrând de ce în această situație specială beneficiarii contractelor nu pot renunța la un drept menit fundamental a proteja un interes general.

Pe de altă parte, instanța de apel face referire în mod greșit la posibilitatea beneficiarului de a denunța contractul încheiat între stipulant și promitent ignorând faptul că atât în regimul C. civ. de la 1864, cât și în regimul noului C. civ. acest drept revine părților contractante, terțul beneficiar având, în legătură cu contractul, dreptul fundamental de a cere direct promitentului executarea întocmai a obligației stipulate în favoarea sa, iar în regimul noului C. civ. având și dreptul de a accepta sau nu stipulația (art. 1286 alin. (1).

Înalta Curte apreciază întemeiată și critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 107/1999 republicată (în vigoare la momentul încheierii convențiilor între stipulant și promitent, abrogată abia prin O.G. nr. 2/2018).

Așa cum s-a reținut în Raportul de control al primului ministru (dosarului de fond) și cum au consemnat și instanțele de fond, raporturi juridice contractuale s-au derulat între reclamantă și pârâtă, în beneficiul angajaților reclamantei (acesta fiind de fapt motivul pentru care s-a reținut incidența instituției stipulației pentru altul), între beneficiari și pârâtă neexistând raporturi contractuale.

În acest context, instanța supremă infirmă argumentația dezvoltată de instanța de apel, potrivit căreia calitatea de turist, așadar inclusiv dreptul de a rezilia sau cesiona contractul, o avea exclusiv beneficiarul.

Pe de o parte această exclusivitate nu rezultă din textul art. 3 din O.G. nr. 107/1999 republicată, care conferă această calitate și persoanei care a cumpărat pachetul turistic, în speță reclamanta, care a făcut și plata prețului.

Pe de altă parte, acest raționament vine în coliziune chiar cu mecanismul stipulației pentru altul, în care beneficiarul este străin de contract.

Pe cale de consecință, aceste argumente de text, care vin în completarea considerentelor legate de particularitatea acestei stipulații pentru altul impuse de textele legale evocate, exclud o dată în plus posibilitatea ca beneficiarii serviciilor turistice să intervină în vreun fel în contractul față de care sunt terți, nici în sensul modificării, nici în sensul denunțării și nici în sensul cesionării contractelor încheiate în realitate între stipulant și promitent, dispozițiile O.G. nr. 107/1999 republicată fiind în speța de față greșit aplicate.

Conchizând, instanța supremă apreciază că instanța de apel, reținând că intimata-pârâtă și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile contractate și că, din această perspectivă, nu are a răspunde contractual față de recurenta-reclamantă, a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale și soluțiile doctrinare și jurisprudențiale referitoare la stipulația pentru altul, în speță singura concluzie care se impune indubitabil fiind cea a culpei promitentului în executarea stipulației.

Apreciind ca incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 969-970, la art. 973 și la art. 1073 din C. civ. de la 1864, la art. 1284 și următoarele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., la art. 2 din Decretul-lege nr. 125/1990, la art. 24 din Legea nr. 95/2008 și la dispozițiile O.G. nr. 107/1999 republicată, Înalta Curte va admite recursul și, în conformitate cu dispozițiile art. 496 și 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Instanța de apel va examina, în rejudecare, și celelalte condiții impuse de reglementarea vechiului și a noului C. civ. și de toate dispozițiile legale apreciate ca incidente pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a promitentului față de stipulant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Regia Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian XX. împotriva Deciziei civile nr. 336 din 13 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2017.

Procesat de GGC - LM