ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1723/2017

Decizia

nr. 1723/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1917 din 29 iulie 2014, Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, a învestit Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în urma admiterii excepției necompetenței materiale și declinării competenței, cu soluționarea contestației administrativ fiscale formulate de reclamanta A. Constanța împotriva deciziei nr. 1016435 din 24 septembrie 2013 privind soluționarea contestației înregistrată sub nr. 981691 din 13 mai 2013 împotriva deciziei de impunere nr. 101 din 22 martie 2013.

Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța, reclamanta A. Constanța a contestat Decizia nr. 1016435 din 25 septembrie 2013 de soluționare a contestației formulate în baza prevederilor art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., susținând nelegalitatea deciziei de impunere referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 101 din 22 martie 2013, pentru următoarele motive:

Prin Decizia de impunere nr. 279 din 30 iunie 2008 a fost stabilită în sarcina A. Constanța obligația fiscală de plată a sumei de 8.976.782 lei, reprezentând debit principal de 6.451.069 lei și penalități de 2.525.713 lei, debitul principal fiind stabilit în mod greșit în cuantumul menționat, întrucât A. achitase la data de 22.03.2008 o parte din sumă.

Potrivit reclamantei, suma datorată era de numai 4.846.244,25 lei, și nu de 6.451.069 lei, arătându-se că la data de 10.12.2009, reclamanta a achitat cu O.P. nr. 2680, atât debitul principal de 6.451.069 lei, cât și accesoriile în cuantum de 2.525.713 lei.

A apreciat astfel reclamanta că suma de 3.606.148 lei, calculată cu titlu de accesorii ale debitului principal în cuantum de 6.451.069 lei, pentru perioada 01.06.2008-10.12.2009 nu este datorată, debitul principal nu reprezintă obligație de plată și suma este exceptată de la calculul de dobânzi, conform art. 22 C. proc. fisc., astfel că Decizia de impunere nr. 101 din 22 martie 2013 este nelegală și se impune a fi anulată.

Prin sentința nr. 210/CA din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. Constanța ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. Constanța a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de fond a respins acțiunea în mod netemeinic, în sensul că nu a analizat susținerile A. privitoare la stabilirea incorectă a debitului în sumă de 8.976.782 lei, achitat în întregime la 10.12.2009, că la data efectuării plății s-a achitat doar suma impusă de A.N.A.F. în condițiile în care diferența de 4.130.218 lei a fost restituită, diferența rezultată din faptul că Ministerul Administrației și Internelor, conform H.G. nr. 1095/2009 a furnizat suma totală de 13.107.000 lei, putând fi utilizată la achitarea accesoriilor, că sumele indicate în decizia de impunere nr. 6696 din 4 iulie 2008 au fost achitate integral la 10.12.2009, că decizia de impunere nr. 101 din 22 martie 2013 a obligat la plata sumei de 3.606.148 lei, fără detalierea modului de calcul.

În mod greșit s-a reținut că dobânda a fost legal constituită de A.N.A.F. fără să se administreze proba cu înscrisuri și expertiza care să evidențieze modul de calcul a bazei impozabile și a dobânzii datorate.

Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, în sensul că instanța putea admite proba cu expertiza contabilă sau refacerea raportului de expertiză cu suplimentarea acestuia cu obiectivul, modul de calcul al dobânzii.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia recurenta a arătat că instanța de fond nu a procedat în interpretarea susținerilor A. Constanța pe deplin justificat și a aplicat greșit temeiurile de drept invocate în O.G. nr. 92/2003. De asemenea, nu a fost analizată susținerea că subvențiile nu se încadrează în categoria obligațiilor fiscale, ci sunt obligații financiare, fiind aplicabile în speță dispozițiile O.U.G. nr. 94/2011. De asemenea, recurenta a mai arătat că de fapt suma datorată la bugetul de stat nu era de 6.451.069 lei, ci în sumă de 4.846.244,25 lei, precum și că pentru efectuarea plății sumei de 8.976.782 lei A. Constanța a solicitat sprijinul președintelui A.N.A.F.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 17 ianuarie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru, prin Încheierea de ședință din 3 martie 2016, a admis în principiu recursul formulat și, potrivit prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fixat termen de judecată în ședința din data de 3 martie 2017, dispunând citarea părților.

Înalta Curte constată că recursul formulat de A. Constanța este nefondat și urmează a fi respins pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Deși recurenta a invocat ca motive de casare prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., în realitate, a dezvoltat argumentația critică la adresa hotărârii instanței de fond referindu-se doar la ipotezele reglementate la pct. 6,7 și 8 ale art. 488 alin. (1).

Referitor la primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile pct. 6 ale art. 488 C. proc. civ. acesta nu poate fi reținut. Textul legal indicat are în vedere ipoteza in care hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Or, în speță, nu se verifică existența unei contrarietăți între considerentele sentinței atacate sau între considerente și dispozitivul acelei hotărâri. Dimpotrivă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre care conține o motivare coerentă, clară și explicită, fiind expus raționamentul judecătorului fondului, fără niciun dubiu cu privire la motivele care au condus la soluția pronunțată în cauză. Astfel, instanța a arătat că nu mai poate fi pus în discuție debitul principal în sumă de 6.451.069 lei având în vedere că debitele principale ale căror accesorii sunt contestate în prezenta cauză au fost impuse prin acte administrativ fiscale contestate în instanță de către reclamantă, acțiunea acesteia fiind respinsă ca nefondată (a se vedea sentința civilă nr. 282 din 8 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1541 din 17 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). De asemenea, a mai reținut instanța că debitele principale au fost achitate de către reclamantă abia la 10.12.2009, astfel că prin actele administrativ fiscale contestate în prezenta cauză au fost calculate accesoriile datorate de la data de 30.05.2008 și până la data plății.

Înalta Curte observă că recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, repune în discuție cuantumul debitelor principale în privința cărora instanțele de judecată s-au pronunțat în mod irevocabil, așa cum s-a reținut în cuprinsul prezentei decizii. O astfel de analiză nu mai poate avea loc decât cu încălcarea autorității de lucru judecat, în discuție fiind doar accesoriile calculate la acele debite principale. Or, sub acest aspect, instanța de fond a arătat cu claritate și pe deplin justificat că obligațiile fiscale principale definitiv stabilite în sarcina A. Constanța nu au fost achitate la scadență de către aceasta, astfel că în mod corect autoritățile fiscale au făcut aplicarea prevederilor art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

În cel de al doilea motiv de recurs recurenta a invocat încălcarea autorității de lucru judecat. Înalta Curte observă că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 și urm. C. proc. civ., ca efect al hotărârii judecătorești, indicându-se hotărârile cărora li se atașează autoritatea de lucru judecat, precum și efectele lucrului judecat.

Înalta Curte constată că argumentele invocate în cadrul acestui motiv de recurs nu pot fi încadrate în textul de lege indicat de către reclamantă, și că, oricum, susținerile acesteia vizează chestiuni legate de probațiune și nu reprezintă critici efective ale hotărârii pronunțate în cauză.

Cât privește cel de al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Instanța de fond a reținut corect că obligațiile fiscale principale care au fost supuse controlului instanțelor de contencios administrativ într-un litigiu anterior nu au fost achitate la scadență conform dispozițiilor legale fiscale, motiv pentru care au fost calculate accesorii datorate pentru perioada 30.05.2008-10.12.2009. Cât privește cuantumul accesoriilor , acesta s-a calculat în temeiul art. 119 C. proc. fisc., text legal care prevede că pentru neachitarea la termenul scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.

Referitor la susținerea recurentei că subvențiile nu se încadrează în categoria obligațiilor fiscale, ci sunt obligații financiare, Înalta Curte constată că observația este corectă și că acestora le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, însă aceste sume constituie, potrivit art. 22 din actul normativ precitat, creanțe bugetare, iar pentru acestea se datorează accesorii calculate conform prevederilor C. proc. fisc. Așa fiind, rezultă cu evidență că în mod legal organele de control au procedat la calculul accesoriilor la care a fost obligată reclamanta prin actele infralegislative contestate în prezenta cauză.

Celelalte susțineri ale recurentei referitoare la plata sumei de 8.976.782 lei precum și la demersurile întreprinse la nivelul conducerii A.N.A.F. sunt irelevante din perspectiva controlului legalității hotărârii instanței de fond, astfel că nu vor fi examinate de către instanța de recurs.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de A. Constanța, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. Constanța împotriva sentinței nr. 210/CA din 24 noiembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2017.