ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4114/2013

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, sub nr. 906/45 din 15

octombrie 2008, reclamanții S.C.C., T.A.M., V.L., P.C.M. și N.A.M. au chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Iași și Tribunalul

Iași, solicitând obligarea acestora la plata către fiecare reclamant, a echivalentului

stimulentelor primite în perioada 2006-2008 de un consilier juridic asimilat

magistraților, din cadrul Ministerului Justiției, cu titlu de despăgubiri, în

temeiul art. 21 din O.G. nr. 137/2000, suma actualizată la data plății, precum

și la plata dobânzii legale potrivit O.G. nr. 9/2000, de la data nașterii

dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 149 din 25

noiembrie 2008, Curtea de Apel Iași a respins excepțiile inadmisibilității

acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de către Ministerul

Economiei și Finanțelor și a admis în parte acțiunea, pârâții fiind obligați să

plătească fiecărui reclamant o despăgubire în cuantum echivalent cu

stimulentele primite în perioada 2006-2008 de un consilier juridic asimilat

magistraților din cadrul Ministerului Justiției, sume ce vor fi actualizate cu

indicele de inflație la data plății efective, corespunzător perioadelor în care

aceștia au avut calitatea de magistrați.

Recursurile declarate de pârâții

Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

sus-menționate au fost respinse de către Curtea de Apel Iași, secția litigii de

muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 516 din 8 mai 2009.

Prin încheierea din camera de consiliu,

din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări

sociale, a admis cererea de formulată de Tribunalul Iași și a lămurit înțelesul,

întinderea și aplicarea dispozitivului sentinței civile nr. 149 din 25

noiembrie 2008, pronunțată de aceeași instanță, în sensul că despăgubirile la care

au fost obligați pârâții prin sentința sus-menționată, cu titlu de stimulente pentru

perioada 2006-2008, primite de un consilier juridic asimilat magistraților din cadrul

Ministerului Justiției, sunt în sumă de 4.500 RON brut pentru fiecare reclamant,

sumă actualizată la data plății efective.

Prin cererea înregistrată, la 19 aprilie

2013, reclamanții S.C.C., V.L., T.A.M. și P.C.M. au solicitat îndreptarea erorii

materiale a încheierii pronunțate în data de 14 decembrie 2012 de către Curtea de

Apel Iași, în sensul că despăgubirile la care au fost obligați pârâții cu titlu

de stimulente primite în perioada 2006-2008 de un consilier juridic asimilat magistraților

din cadrul Ministerului Justiției nu sunt în sumă de 4.500 RON, cum în mod greșit

s-a trecut în dispozitiv, ci în sumă de 22.500 RON brut pentru fiecare reclamant,

sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, așa cum

este corect.

Prin încheierea din 26 aprilie 2013, Curtea

de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a respins cererea de

îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanți, reținând că nu sunt îndeplinite

cerințele art. 281 C. proc. civ.

împotriva acestei încheieri reclamanții

S.C.C., V.L., T.A.M. și P.C.M. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 20

iunie 2013.

Față de solicitarea judecării cauzei în

lipsă, de către recurenții reclamanți, prin cererea de recurs, Înalta Curte a rămas

în pronunțare cu privire la excepția de necompetență materială a acestei instanțe

invocată din oficiu.

Analizând această excepție, Înalta

Curte constată că este întemeiată, astfel că urmează să decline competența de soluționare

a recursului declarat în cauză în favoarea Curții de Apel Iași, secția litigii de

muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G.

nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare

în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text de lege, din

categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate, în primă instanță, de curțile de

apel.

Conform alin. (2) din textul de lege sus-menționat,

recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, de curțile de apel

se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009

pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate

ridicată, din oficiu, de instanța supremă, în mai multe dosare, și s-a constatat

că dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale.

În susținerea excepției de neconstituționalitate,

s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin.

(3) din Constituție.

Curtea Constituțională a constatat că elementele

cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare

la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de echilibru în statul

de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii

drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea

fondurilor în domeniul justiției, la dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor

judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice

adoptarea ordonanței de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza

I din Constituția României.

De asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea

adoptării reglementării nu își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor

norme ce reglementează competența în primă instanță și în recurs.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat

că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins

prin măsura schimbării de competență, adică prin derogare de la dreptul comun în

materia litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea drepturilor

salariale ale personalului din justiție.

S-a reținut și înfrângerea prevederilor

art. 115 alin. (6) din Constituția României, prin dispozițiile art. I și II din

ordonanță, deoarece se afectează regimul unei instituții fundamentale a statului,

Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei statut constituțional este prevăzut

de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai constatat că

stabilirea în competența instanței supreme a soluționării recursurilor împotriva

hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea

sferei sale de competență și supradimensionarea activității acesteia, în condițiile

în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu funcționează o secție specializată în soluționarea conflictelor și litigiilor

de muncă.

A mai reținut că dispozițiile ordonanței

de urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din Constituție,

în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea

activității instanței supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a

cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiție.

În esență, Curtea a constatat că nerespectarea

normelor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin

art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008, atrage și înfrângerea prevederilor constituționale

ale art. 1 alin. (5), conform cărora: „în România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie”.

Ulterior deciziei Curții Constituționale

s-a adoptat Legea nr. 76/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe

modificări și completări, printre care și abrogarea art. I din ordonanță, text de

lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituționalității

art. I din ordonanță, precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege,

Înalta Curte nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva

hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor

de muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio

altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în

urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate,

în primă instanță, de curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții

Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text

de lege, este fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili,

în continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în materia supusă

discuției, în favoarea Înaltei Curți.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia

că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale,

în loc să transpună concepția în materie a instanței constituante, în legătură cu

degrevarea instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ

de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia

conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua

tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de

urgență, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115

alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Așadar, instanța de drept comun în materia

soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță

în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curțile de apel, care au secții

specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține

sentința recurată.

Cât privește cauza de față, se constată

că acțiunea reclamanților a fost soluționată în primă instanță de către Curtea de

Apel Iași, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora.

Recursul declarat împotriva hotărârii instanței

de fond a fost soluționat tot de Curtea de Apel Iași, în baza competențelor legal

stabilite la acea dată.

Încheierea de lămurire a dispozitivului

sentinței pronunțată de instanța de fond este supusă recursului iar competența de

soluționare aparține instanței care a soluționat recursul pe fond.

Cum curtea de apel a fost instanța care

a soluționat calea extraordinară de atac a recursului, aceleiași instanțe îi revine

și competența soluționării recursului declarat împotriva încheierii de lămurire

a dispozitivului.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158

alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare

a recursului în favoarea Curții de Apel Iași, Secția conflicte de muncă și asigurări

sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului

declarat de reclamanții S.C.C., V.L., T.A.M. și P.C.M. împotriva încheierii din

26 aprilie 2013 a Curții de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale

în favoarea Curții de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27

septembrie 2013.