ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3737/2013

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 17946 din 17

octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța

a admis în parte cererea precizată formulată de Clubul sportiv al armatei „S.” Bucuresti,

în contradictoriu cu pârâta SC F.C.S.B. SA și a respins ca rămas fără obiect cererea

privind evacuarea pârâtei; a admis în parte capătul al 2-lea al cererii și a obligat

pârâta la plata sumei de 1.211.986,12 RON reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință; a admis în parte petitul trei și a obligat pârâta la plata sumei de 37.342,55

RON contravaloare utilități; a admis în parte petitul patru și a obligat pârâta

la plata sumei de 258.141,72 RON penalități de întârziere.

Pentru a pronunța soluția

menționată instanța de fond a reținut în esență că contractul de închiriere din

23 decembrie 2009 a fost reziliat de drept la data de 17 mai 2010, după data de

17 mai 2010 pârâta continuând să folosească terenul până la data de 31 august 2011,

când a părăsit efectiv imobilul, motiv pentru care datorează contravaloarea lipsei

de folosință, penalități de întârziere pentru neachitarea facturilor reprezentând

contravaloarea chiriei datorate și a utilităților, care au fost acordate în parte

în raport de modul individual de calcul precizat și de clauza penală aplicabilă

conform prevederilor contractuale.

Prin decizia civilă

nr. 514 din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant Clubul Sportiv al Armatei „S.”

București.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a constatat că apelul declarat de reclamantul Clubul Sportiv al

Armatei „S.” București este nefondat pentru următoarele considerente:

La data de 23

decembrie 2009 între apelanta reclamantă în calitate de administrator și intimata-pârâtă

în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere, pe o perioadă de 4

ani, 07 ianuarie 2010 - 07 ianuarie  2014, stabilindu-se o chirie lunară în sumă

de 21.600 euro.

În articolul 22 din contract,

părțile au stipulat un pact comisoriu de grad IV care permitea rezilierea de drept

a contractului în situația neîndeplinirii de către locatar a obligației de plată

a chiriei timp de două luni consecutiv.

Întrucât intimata - pârâtă

nu a îndeplinit obligația de plată pentru lunile martie - aprilie 2010, instanța

de fond în mod corect a constatat reziliat de drept contractul de închiriere, începând

cu data de 17 mai 2010.

Prin clauza penală înserată

la articolul 23 din contract părțile au convenit plata unor majorări de întârziere

de 0,5 % pentru neplata la termenul stipulat de către intimata - pârâtă a contravalorii

chiriei și utilităților.

Deși contractul de închiriere

a fost reziliat de drept la data de 17 mai 2010, intimata - pârâtă a continuat să

folosească o parte din Complexul Sportiv S. până la data de 31 august 2011.

La data de 19

septembrie 2011 apelanta-reclamantă a formulat o cerere completatoare prin care

a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata penalităților de întârziere în

cuantum de 1.195.133,76 RON calculate pe perioada iulie 2010 - 31 august 2011.

Problema de drept care

trebuie rezolvată în această cauză privește posibilitatea acordării de penalități

de întârziere în temeiul unei clauze penale care a încetat să mai producă efecte

juridice de la data constatării rezilierii de drept a contractului de închiriere

din 23 decembrie 2009.

Clauza penală, având un

caracter accesoriu, depinde din punct de vedere juridic de existența și valabilitatea

obligației principale.

Contractul principal încetându-și

existența pentru viitor, în mod firesc și clauza penală a încetat să mai producă

efectele juridice menționate, tot de la aceeași dată, 17 mai 2010.

În această situație, în

lipsa unei clauze penale valabile și pentru perioada următoare datei de 17 mai 2010,

respectiv iulie 2010 - 31 august 2011 (data autoevacuării), Curtea a considerat

ca nefondată pretenția apelantei-reclamante fundamentată pe o clauză contractuală

care și-a încetat existența, odată cu desființarea pentru viitor a obligației principale,

la cererea apelantei-reclamante de aplicare a pactului comisoriu de gradul IV.

În acest context Curtea

a apreciat că, pentru perioada următoare desființării contractului de închiriere,

intimata - pârâtă în nici un caz nu putea fi obligată la plata penalităților de

întârziere calculate potrivit art. 22 din contract, de vreme ce această clauză și-a

încetat valabilitatea juridică.

Pentru perioada iulie

2010 - 31 august 2011, pentru folosința imobilului fără titlu locativ, intimata

pârâtă putea fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință, ceea ce s-a

și realizat.

Referitor la critica vizând

admiterea în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a respins

și acest motiv de apel ca nefondat, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., coroborat cu articolul 276 C. proc. civ., parte care a căzut în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată în raport de modalitatea

de admitere a acțiunii.

În ipoteza în care pretențiile

care formează obiectul acțiunii au fost admise parțial (ca în cauza de față), atunci

instanța nu poate să acorde celui care a câștigat procesul decât o parte din cheltuielile

de judecată, corespunzătoare pretențiilor admise.

Cum capetele 2, 3 și 4

ale cererii de chemare în judecată au fost admise doar parțial, Curtea consideră

că și admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată trebuia să se facă

tot în parte în raport de cuantumul pretențiilor admise.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant Clubul

Sportiv al Armatei S. București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fără

o corectă apreciere a situației de fapt și de drept.

Instanța de apel a respins

apelul ca nefondat, pe motiv că, contractul de închiriere a încetat la 17 mai 2011

astfel încât pârâta nu ar mai datora penalitățile de întârziere ulterior acestei

date, clauza penală inserată de părți în contract nemaiavând aplicabilitate ulterior

datei de 17 mai 2011.

Recurentul consideră ca

fiind lipsită de temei legal decizia civilă nr. 514 din 10 decembrie 2012 referitoare

la obligarea SC F.C.S.B. SA și la plata penalităților de întârziere, din totalul

penalităților de 835.066,66 RON, calculate până la data de 30 iunie 2011, rămânând

nefacturată suma de 584.709,70 RON.

Factura fiscală din 06

septembrie 2011 în sumă de 4.498,89 RON reprezintă majorări de întârziere la plată,

calculate de la data expirării termenului de plată pană la data de 31 august 2011,

aplicând cota de 0,5% zi de întârziere, din totalul penalizărilor calculate până

la data de 31 august 2011 a mai rămas de facturat suma de 4.498,89 RON aferentă

perioadei de la 30 iunie 2011 la 31 august 2011.

Factura fiscală din 06

iulie 2011 în sumă de 337.842,22 RON reprezintă majorări de întârziere la plată,

calculate de la data expirării termenului de plată până la data de 31 august 2011,

aplicând cota de 5% zi de întârziere, din totalul penalităților de 1.172.908,88

RON calculate până la data de 31 august 2011 rămânând nefacturată suma de 337.842,22

RON.

Precizăm că această factură

nu apare în motivarea sentinței civile nr. 17946 din 17 octombrie 2011, menționând

totodată că detalierea, individualizarea și arătarea facturilor aferente reiese

din situația derulării contractului de închiriere anexată acestei facturi (baza

de calcul).

Mai mult decât atât, instanța

de apel menține hotărârea instanței de fond în ceea ce privește această factură,

deși instanța de fond, nu și-a motivat hotărârea de a respinge sumele din această

factură.

În ceea ce privește suma

aferentă facturii nr. A10./2011 în cuantum de 337.842,22 RON instanța de fond, deși

reține că prin cerere s-a solicitat suma de 1.195.133,7 RON reprezentând penalități

de întârziere, a admis doar suma de 258.141,72 RON (aferentă facturilor nr. A1./2010,

A2./2010, A3./2010, A4./2010, A5./2010, A6./2010, A6./2011), respingând sumele rezultate

din facturile nr. A7./2011. A8./2011 și A9./2011, însumând 599.149,82 RON, fără

a motiva în nici un fel hotărârea de a respinge sumele rezultate din factura

nr. A10./2011 în cuantum de 337.842,22 RON. De fapt instanța de fond nu face nicio

referire la sumele rezultate din această factură, nepronunțându-se în niciun fel

la această sumă.

Instanța de fond a tratat

diferențiat anumite penalități de întârziere nu în funcție de modul de calcul, ci

de faptul că în anumite facturi nu ar fi fost individualizat acest mod de calcul.

Or, prin hotărârea instanței de apel, penalitățile admise sunt tratate în mod diferențiat

față de cele respinse prin hotărârea instanței de fond, instanța aplicând diferențiat

norma legală în situații similare.

În ceea ce privește obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, deși au fost achitate taxe de timbru

în acest dosar în sumă totală de 28.555,62 RON, achitate la data de 26 mai 2011

cu OP1. în valoare de 11.948,00 RON și la data de 25 noiembrie 2011 cu OP2. în valoare

de 16.607,62 RON, instanța de fond a obligat pârâta doar la plata sumei de 19.190,72

RON. Având în vedere contestarea în parte a hotărârii instanței de fond, instanța

de apel trebuia să acorde în tot cheltuielile de judecată avansate.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nul pentru

următoarele considerente:

Deși recursul a fost întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor

de recurs rezultă că nu sunt aduse critici modului de interpretare a actului juridic

dedus judecății și nici critici de nelegalitate, recurentul fiind de fapt nemulțumit

de neacordarea integrală a sumelor pretinse cu titlu de penalități de întârziere

și cheltuieli de judecată, fără a menționa care sunt temeiurile de drept încălcate

prin neacordarea acestora.

Astfel, în cererea de

recurs sunt menționate numai facturile care nu au fost luate în calcul de către

instanța de apel, precizându-se că nu a fost motivată

hotărârea de a respinge

cererea de acordare a acestor sume, cu referire la anumite facturi. S-a arătat și

că instanța de fond nu a făcut nicio referire la sumele rezultate dintr-o anumită

factură, nepronunțându-se în niciun fel cu privire la această sumă, de asemenea

că, prin hotărârea instanței de apel, penalitățile admise sunt tratate în mod diferențiat

față de cele respinse prin hotărârea instanței de fond, instanța aplicând diferențiat

norma legală în situații similare, fără ca recurentul să precizeze în concret despre

care normă legală este vorba și care este relevanța criticilor formulate, în raport

cu problema de drept considerată relevantă de către instanța de apel în soluția

pronunțată, respectiv posibilitatea acordării de penalități de întârziere în temeiul

unei clauze penale care a încetat să mai producă efecte juridice de la data constatării

rezilierii de drept a contractului de închiriere din 23 decembrie 2009.

Recurentul critică decizia

din apel și pentru neacordarea integrală în apel a cheltuielilor de judecată pe

care le-a achitat în primă instanță, însă din motivarea acestei critici nu rezultă

care este aspectul de nelegalitate reproșat instanței de apel.

Recurentul se referă la

greșita apreciere a instanței de apel asupra modului în care prima instanță de fond

a acordat cheltuielile de judecată prin raportare la obiectul criticilor formulate

în cererea de apel, critici care vizau numai o parte din capetele de cerere ale

cererii introductive de instanță, ceea ce ar fi justificat, în opinia recurentului,

admiterea apelului și acordarea tuturor cheltuielilor de judecată pe care acesta

le-a plătit în primă instanță.

Or, Înalta Curte consideră

că acordarea parțială a cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe de fond,

nu are legătură cu faptul că în apel s-a criticat numai în parte sentința primei

instanțe, câtă vreme criticile din apel nu pot viza decât aspecte avute în vedere

de prima instanță, anterior pronunțării sentinței, iar nu aspecte care au fost puse

în discuție, prin cererea de apel, ulterior dezînvestirii acesteia. Prin urmare,

nu poate fi criticată hotărârea unei instanțe în raport de aspecte ulterioare desesizării

sale, astfel cum dorește recurentul.

Critica recurentului nu

poate fi interpretată în sensul că ar viza neacordarea integrală a cheltuielilor

de judecată pentru faza procesuală a apelului, deoarece apelul său a fost respins.

Conform art. 306

alin. (3) C. proc. civ. „I

ndicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304”.

Din interpretarea

per a contrario a acestui

text, rezultă că sancțiunea recursului intervine atunci când dezvoltarea motivelor

de recurs, greșit indicate, nu permite încadrarea lor într-un alt motiv de recurs

dintre cele limitativ enumerate de art. 304 C. proc. civ.

Întrucât Înalta Curte

nu poate încadra nici unul dintre argumentele cererii de recurs în motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

recursul va fi constatat nul

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul Clubul Sportiv al Armatei S. București împotriva deciziei

nr. 514 din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 septembrie 2013.