ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3737/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 17946 din 17 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța a admis în parte cererea precizată formulată de Clubul sportiv al armatei „S.” Bucuresti, în contradictoriu cu pârâta SC F.C.S.B. SA și a respins ca rămas fără obiect cererea privind evacuarea pârâtei; a admis în parte capătul al 2-lea al cererii și a obligat pârâta la plata sumei de 1.211.986,12 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință; a admis în parte petitul trei și a obligat pârâta la plata sumei de 37.342,55 RON contravaloare utilități; a admis în parte petitul patru și a obligat pârâta la plata sumei de 258.141,72 RON penalități de întârziere.

Pentru a pronunța soluția menționată instanța de fond a reținut în esență că contractul de închiriere din 23 decembrie 2009 a fost reziliat de drept la data de 17 mai 2010, după data de 17 mai 2010 pârâta continuând să folosească terenul până la data de 31 august 2011, când a părăsit efectiv imobilul, motiv pentru care datorează contravaloarea lipsei de folosință, penalități de întârziere pentru neachitarea facturilor reprezentând contravaloarea chiriei datorate și a utilităților, care au fost acordate în parte în raport de modul individual de calcul precizat și de clauza penală aplicabilă conform prevederilor contractuale. Prin decizia civilă nr. 514 din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant Clubul Sportiv al Armatei „S.” București.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a constatat că apelul declarat de reclamantul Clubul Sportiv al Armatei „S.” București este nefondat pentru următoarele considerente: La data de 23 decembrie 2009 între apelanta reclamantă în calitate de administrator și intimata-pârâtă în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere, pe o perioadă de 4 ani, 07 ianuarie 2010 - 07 ianuarie 2014, stabilindu-se o chirie lunară în sumă de 21.600 euro. În articolul 22 din contract, părțile au stipulat un pact comisoriu de grad IV care permitea rezilierea de drept a contractului în situația neîndeplinirii de către locatar a obligației de plată a chiriei timp de două luni consecutiv.

Întrucât intimata - pârâtă nu a îndeplinit obligația de plată pentru lunile martie - aprilie 2010, instanța de fond în mod corect a constatat reziliat de drept contractul de închiriere, începând cu data de 17 mai 2010. Prin clauza penală înserată la articolul 23 din contract părțile au convenit plata unor majorări de întârziere de 0,5 % pentru neplata la termenul stipulat de către intimata - pârâtă a contravalorii chiriei și utilităților.

Deși contractul de închiriere a fost reziliat de drept la data de 17 mai 2010, intimata - pârâtă a continuat să folosească o parte din Complexul Sportiv S. până la data de 31 august 2011. La data de 19 septembrie 2011 apelanta-reclamantă a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1.195.133,76 RON calculate pe perioada iulie 2010 - 31 august 2011. Problema de drept care trebuie rezolvată în această cauză privește posibilitatea acordării de penalități de întârziere în temeiul unei clauze penale care a încetat să mai producă efecte juridice de la data constatării rezilierii de drept a contractului de închiriere din 23 decembrie 2009. Clauza penală, având un caracter accesoriu, depinde din punct de vedere juridic de existența și valabilitatea obligației principale.

Contractul principal încetându-și existența pentru viitor, în mod firesc și clauza penală a încetat să mai producă efectele juridice menționate, tot de la aceeași dată, 17 mai 2010. În această situație, în lipsa unei clauze penale valabile și pentru perioada următoare datei de 17 mai 2010, respectiv iulie 2010 - 31 august 2011 (data autoevacuării), Curtea a considerat ca nefondată pretenția apelantei-reclamante fundamentată pe o clauză contractuală care și-a încetat existența, odată cu desființarea pentru viitor a obligației principale, la cererea apelantei-reclamante de aplicare a pactului comisoriu de gradul IV. În acest context Curtea a apreciat că, pentru perioada următoare desființării contractului de închiriere, intimata - pârâtă în nici un caz nu putea fi obligată la plata penalităților de întârziere calculate potrivit art. 22 din contract, de vreme ce această clauză și-a încetat valabilitatea juridică.

Pentru perioada iulie 2010 - 31 august 2011, pentru folosința imobilului fără titlu locativ, intimata pârâtă putea fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință, ceea ce s-a și realizat. Referitor la critica vizând admiterea în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a respins și acest motiv de apel ca nefondat, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., coroborat cu articolul 276 C. proc. civ., parte care a căzut în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată în raport de modalitatea de admitere a acțiunii. În ipoteza în care pretențiile care formează obiectul acțiunii au fost admise parțial (ca în cauza de față), atunci instanța nu poate să acorde celui care a câștigat procesul decât o parte din cheltuielile de judecată, corespunzătoare pretențiilor admise.

Cum capetele 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată au fost admise doar parțial, Curtea consideră că și admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată trebuia să se facă tot în parte în raport de cuantumul pretențiilor admise. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant Clubul Sportiv al Armatei S. București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fără o corectă apreciere a situației de fapt și de drept.

Instanța de apel a respins apelul ca nefondat, pe motiv că, contractul de închiriere a încetat la 17 mai 2011 astfel încât pârâta nu ar mai datora penalitățile de întârziere ulterior acestei date, clauza penală inserată de părți în contract nemaiavând aplicabilitate ulterior datei de 17 mai 2011. Recurentul consideră ca fiind lipsită de temei legal decizia civilă nr. 514 din 10 decembrie 2012 referitoare la obligarea SC F.C.S.B. SA și la plata penalităților de întârziere, din totalul penalităților de 835.066,66 RON, calculate până la data de 30 iunie 2011, rămânând nefacturată suma de 584.709,70 RON.

Factura fiscală din 06 septembrie 2011 în sumă de 4.498,89 RON reprezintă majorări de întârziere la plată, calculate de la data expirării termenului de plată pană la data de 31 august 2011, aplicând cota de 0,5% zi de întârziere, din totalul penalizărilor calculate până la data de 31 august 2011 a mai rămas de facturat suma de 4.498,89 RON aferentă perioadei de la 30 iunie 2011 la 31 august 2011. Factura fiscală din 06 iulie 2011 în sumă de 337.842,22 RON reprezintă majorări de întârziere la plată, calculate de la data expirării termenului de plată până la data de 31 august 2011, aplicând cota de 5% zi de întârziere, din totalul penalităților de 1.172.908,88 RON calculate până la data de 31 august 2011 rămânând nefacturată suma de 337.842,22 RON.

Precizăm că această factură nu apare în motivarea sentinței civile nr. 17946 din 17 octombrie 2011, menționând totodată că detalierea, individualizarea și arătarea facturilor aferente reiese din situația derulării contractului de închiriere anexată acestei facturi (baza de calcul). Mai mult decât atât, instanța de apel menține hotărârea instanței de fond în ceea ce privește această factură, deși instanța de fond, nu și-a motivat hotărârea de a respinge sumele din această factură. În ceea ce privește suma aferentă facturii nr. A10./2011 în cuantum de 337.842,22 RON instanța de fond, deși reține că prin cerere s-a solicitat suma de 1.195.133,7 RON reprezentând penalități de întârziere, a admis doar suma de 258.141,72 RON (aferentă facturilor nr. A1./2010, A2./2010, A3./2010, A4./2010, A5./2010, A6./2010, A6./2011), respingând sumele rezultate din facturile nr. A7./2011.

A8./2011 și A9./2011, însumând 599.149,82 RON, fără a motiva în nici un fel hotărârea de a respinge sumele rezultate din factura nr. A10./2011 în cuantum de 337.842,22 RON. De fapt instanța de fond nu face nicio referire la sumele rezultate din această factură, nepronunțându-se în niciun fel la această sumă. Instanța de fond a tratat diferențiat anumite penalități de întârziere nu în funcție de modul de calcul, ci de faptul că în anumite facturi nu ar fi fost individualizat acest mod de calcul. Or, prin hotărârea instanței de apel, penalitățile admise sunt tratate în mod diferențiat față de cele respinse prin hotărârea instanței de fond, instanța aplicând diferențiat norma legală în situații similare.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, deși au fost achitate taxe de timbru în acest dosar în sumă totală de 28.555,62 RON, achitate la data de 26 mai 2011 cu OP1. în valoare de 11.948,00 RON și la data de 25 noiembrie 2011 cu OP2. în valoare de 16.607,62 RON, instanța de fond a obligat pârâta doar la plata sumei de 19.190,72 RON. Având în vedere contestarea în parte a hotărârii instanței de fond, instanța de apel trebuia să acorde în tot cheltuielile de judecată avansate. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nul pentru următoarele considerente: Deși recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că nu sunt aduse critici modului de interpretare a actului juridic dedus judecății și nici critici de nelegalitate, recurentul fiind de fapt nemulțumit de neacordarea integrală a sumelor pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, fără a menționa care sunt temeiurile de drept încălcate prin neacordarea acestora. Astfel, în cererea de recurs sunt menționate numai facturile care nu au fost luate în calcul de către instanța de apel, precizându-se că nu a fost motivată hotărârea de a respinge cererea de acordare a acestor sume, cu referire la anumite facturi.

S-a arătat și că instanța de fond nu a făcut nicio referire la sumele rezultate dintr-o anumită factură, nepronunțându-se în niciun fel cu privire la această sumă, de asemenea că, prin hotărârea instanței de apel, penalitățile admise sunt tratate în mod diferențiat față de cele respinse prin hotărârea instanței de fond, instanța aplicând diferențiat norma legală în situații similare, fără ca recurentul să precizeze în concret despre care normă legală este vorba și care este relevanța criticilor formulate, în raport cu problema de drept considerată relevantă de către instanța de apel în soluția pronunțată, respectiv posibilitatea acordării de penalități de întârziere în temeiul unei clauze penale care a încetat să mai producă efecte juridice de la data constatării rezilierii de drept a contractului de închiriere din 23 decembrie 2009. Recurentul critică decizia din apel și pentru neacordarea integrală în apel a cheltuielilor de judecată pe care le-a achitat în primă instanță, însă din motivarea acestei critici nu rezultă care este aspectul de nelegalitate reproșat instanței de apel.

Recurentul se referă la greșita apreciere a instanței de apel asupra modului în care prima instanță de fond a acordat cheltuielile de judecată prin raportare la obiectul criticilor formulate în cererea de apel, critici care vizau numai o parte din capetele de cerere ale cererii introductive de instanță, ceea ce ar fi justificat, în opinia recurentului, admiterea apelului și acordarea tuturor cheltuielilor de judecată pe care acesta le-a plătit în primă instanță. Or, Înalta Curte consideră că acordarea parțială a cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe de fond, nu are legătură cu faptul că în apel s-a criticat numai în parte sentința primei instanțe, câtă vreme criticile din apel nu pot viza decât aspecte avute în vedere de prima instanță, anterior pronunțării sentinței, iar nu aspecte care au fost puse în discuție, prin cererea de apel, ulterior dezînvestirii acesteia.

Prin urmare, nu poate fi criticată hotărârea unei instanțe în raport de aspecte ulterioare desesizării sale, astfel cum dorește recurentul. Critica recurentului nu poate fi interpretată în sensul că ar viza neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului, deoarece apelul său a fost respins. Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. „I ndicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”. Din interpretarea per a contrario a acestui text, rezultă că sancțiunea recursului intervine atunci când dezvoltarea motivelor de recurs, greșit indicate, nu permite încadrarea lor într-un alt motiv de recurs dintre cele limitativ enumerate de art. 304 C. proc.

civ. Întrucât Înalta Curte nu poate încadra nici unul dintre argumentele cererii de recurs în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul va fi constatat nul .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul Clubul Sportiv al Armatei S. București împotriva deciziei nr. 514 din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 septembrie 2013.