ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2340/2009

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 489

din 27 iunie 2008 pronunțată în dosar nr. 472/30/2007 al Tribunalului Timiș,

secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta împotriva pârâtei SC L.E.I. SRL

Timișoara cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 88.832 lei cu

titlu de penalități și a sumei de 15.261,17 lei calculată până la data

depunerii completării de acțiune precum și pentru viitor până la achitarea

efectivă a debitului, fiind respinse restul pretențiilor, cu 4.027 lei

cheltuieli de judecată. Totodată, s-a admis cererea reconvențională formulată

de pârâtă împotriva reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de

519.631,88 lei plus TVA reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, au

fost anulate obiecțiunile din procesul verbal de recepție finală, cu 23.853 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin contractul de antrepriză nr.

2162 încheiat între părți, la data de 22 februarie 2005, pârâta s-a obligat să

execute lucrările descrise la art. 1 al convenției în schimbul plății de către

reclamantă a prețului de 63.451.200.000 lei plus TVA, care ulterior a fost

modificat, de comun acord prin actul adițional nr. 3 din 31 octombrie 2005

stabilindu-se un preț final de 6.704.202,67 lei.

În privința duratei de

execuție, părțile au convenit prin art. 12 din contract că lucrările vor începe

la data de 28 februarie 2005 urmând a fi încheiate și predate la data de 14

iulie 2005, cu obligația respectării etapelor intermediare de executare

stabilite conform anexei nr. 5 la contract. Această durată a fost însă

modificată prin acte adiționale ulterioare, dat fiind faptul că executarea

lucrărilor conform graficului inițial stabilit a fost întârziată din culpa

ambelor părți, astfel că termenul final de predare a fost stabilit la data de

26 octombrie 2005 când s-a și încheiat procesul-verbal de predare a lucrării.

În aceste condiții, arată

tribunalul, este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata

penalităților de întârziere aferente perioadei 31 august 2005 – 14 septembrie

2005 și care au fost calculate potrivit art. 49 din contract, precum și a

dobânzilor.

Referitor, însă, la plata

altor despăgubiri cerute de reclamantă în temeiul art. 49 alin. (2) din

convenția părților, prima instanță a apreciat că pe de o parte aceste pretenții

nu au fost dovedite, iar pe de altă parte, acestea nu pot fi cumulate cu

penalitățile de întârziere, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost

respins.

Cererea reconvențională

formulată de pârâtă a fost apreciată de tribunal ca fiind întemeiată, în

considerarea faptului că reclamanta a acceptat lucrările suplimentare efectuate

de pârâtă, astfel încât deși acestea nu au fost incluse în prețul final al

contractului justifică solicitarea pârâtei de obligare a reclamantei la plata

contravalorii lor având în vedere și faptul că reclamanta nu a făcut dovada

existenței unor deficiențe în calitatea lucrărilor executate, situație în care

obiecțiunile formulate contrazic consemnările din procesul-verbal de recepție

din 26 octombrie 2005, în sensul că obiectivul corespunde tehnic și calitativ.

Prin urmare, concluzionează

tribunalul cererea reconvențională este întemeiată și sub aspectul capătului de

cerere privind anularea obiecțiunilor din procesul-verbal de recepție finală.

Apelurile formulate de

reclamantă și pârâtă au fost admise prin decizia civilă nr. 208 din 6 noiembrie

2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, iar hotărârea tribunalului

a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC E.A.R.

SRL Deta precum și a cererii reconvenționale a pârâtei SC L.E.I. SRL Timișoara

cu motivarea că ambele părți sunt în culpă pentru nerespectarea în totalitate a

contractului încheiat, astfel că și pretențiile reciproce sunt nefondate

reclamantei însăși fiindu-i imputabilă prelungirea duratei de executare a

lucrărilor situație în care nu poate pretinde plata unor penalități de

întârziere.

Totodată, nici pârâtei nu i

se cuvine plata contravalorii unor lucrări suplimentare în condițiile în care

prin art. 7 din contract s-a stabilit un preț definitiv, indiferent de

eventualele modificări ce ar interveni în derularea contractului, iar pe de

altă parte nu s-a dovedit existența unor lucrări suplimentare, în înțelesul art.

10 și 11 din contract, în lipsa notificării reclamantei în calitate de

beneficiar despre necesitatea efectuării unor astfel de lucrări.

În consecință, arată

instanța de apel, lucrările invocate de pârâtă au fost necesare pentru

realizarea construcțiilor prevăzute la art. 1 din contract și nu reprezintă

lucrări suplimentare a căror contravaloare să fie suportată de reclamantă cu

atât mai mult cu cât prima instanță nu a precizat și motivat care dintre

lucrările menționate au fost solicitate sau acceptate de reclamantă.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs ambele părți.

Reclamanta SC E.A.R. SRL

Deta critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

În mod concret recurenta

reclamantă invocă faptul că instanța de apel ignorând clauza cuprinsă în art. 49

din contract a înlăturat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere

deși acestea au fost solicitate pentru perioada 31 august 2005 – 14 septembrie

2005, deoarece nu a fost respectat termenul stabilit de comun acord pentru

finalizarea lucrărilor, care, de altfel nu a fost respectat de pârâtă, și nu

pentru perioadele anterioare semnării actelor adiționale.

De asemenea, contrar celor

reținute de ambele instanțe, posibilitatea solicitării altor daune, în afara

penalităților de întârziere, este conferită de art. 42, 47, 49 din convenția

părților și respectiv art. 1069 alin. (2) C. civ., care permite acordarea

acestora cumulativ deoarece sunt două sancțiuni contractuale diferite destinate

a acoperi prejudicii distincte.

Pârâta SC L.E.I. SRL

Timișoara, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., critică decizia în privința modului de soluționare a cererii

reconvenționale.

În dezvoltarea motivelor

recurenta arată că instanța de apel a reținut eronat că prețul contractului a

fost definitiv și irevocabil conform art. 7 din contract, pentru că acesta

reprezenta doar contravaloarea lucrărilor înscrise în caietul de sarcini și în

proiect, fără a include și lucrările suplimentare efectuate în condițiile art. 10

și 11 din convenția părților și care au fost solicitate de reclamantă.

De asemenea, arată

recurenta, contrar celor reținute de instanța de apel, lucrările suplimentare

nu reprezintă lucrări necesare realizării construcțiilor prevăzute la art. 1

din contract ci au fost executate conform dispozițiilor de șantier emise în

baza comenzilor făcute de reclamantă.

Analizând recursurile

formulate prin prisma motivelor invocate raportat la textele legale anterior

invocate, Curtea constată că sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează a

fi expuse în continuare.

În privința recursului

reclamantei SC E.A.R. SRL Deta, Curtea constată că deși instanța de apel a

reținut, în termeni generali, că ambele părți contractante nu au respectat în

totalitate dispozițiile contractului, prin încheierea unor acte adiționale

succesive, termenul de predare a lucrărilor a fost prelungit astfel încât

pretențiile emise în prezentul litigiu sunt neîntemeiate.

Procedând în acest mod, nu a

fost analizată în concret critica formulată în apel de reclamantă, în sensul că

penalitățile de întârziere, solicitate conform art. 49 alin. (1) din contract

vizau perioada ulterioară momentului stabilit de comun acord pentru recepția

finală și nu pentru perioadele în care termenul pentru predarea construcțiilor

a fost modificat convențional.

Sub acest aspect, rezultă că

deși instanța reține și culpa pârâtei în executarea obligațiilor contractuale,

soluția nu este în acord cu prevederile art. 49 alin. (1) din convenția în

litigiu care sancționează întârzierea în îndeplinirea acestor obligații prin

plata penalităților de întârziere.

În aceeași ordine de idei, Curtea

constată că este întemeiată și critica referitoare la interpretarea greșită a art.

47 și art. 49 alin. (2) din contractul părților care reglementează răspunderea

contractuală pentru nerespectarea contractului, ipoteză în care reclamanta, în

calitate de beneficiar poate solicita și alte despăgubiri pentru acoperirea

prejudiciului cauzat.

Față de această clauză,

rezultă în mod evident că, în speță, părțile au convenit că, pe lângă

penalitățile de întârziere este posibilă și solicitarea altor daune destinate a

acoperi prejudiciul produs prin executarea necorespunzătoare a contractului,

desigur în măsura în care o atare cerere este și întemeiată.

Referitor la criticile

formulate de pârâtă se va reține că și acestea sunt întemeiate, în condițiile

în care în privința lucrărilor suplimentare instanța de apel a arătat pe de o

parte că acestea nu au fost clar precizate, iar pe de altă parte că au fost

efectuate pentru realizarea construcțiilor prevăzute la art. 1 din contract și

au fost deja achitate de reclamantă fiind incluse în prețul final.

O atare motivare este nu

doar contradictorie, pentru că dacă lucrările suplimentare nu pot fi

identificate, în mod evident concluzia nu este aceea că ele au fost deja

achitate, ci că sub acest aspect nu existau suficiente date pentru a pronunța o

soluție bazată pe o cercetare efectivă a pretențiilor reciproce ale părților.

Sub acest aspect, este

corectă susținerea recurentei în sensul că părțile au prevăzut prin convenția

încheiată un preț ferm, conform art. 5 și 6 pentru lucrările necesare, însă și

posibilitatea efectuării unor lucrări suplimentare în afara celor prevăzute

inițial, sub rezerva ca acestea să fie comandate sau acceptate de beneficiar.

Așadar, nefiind exclusă

posibilitatea executării unor lucrări suplimentare, a căror contravaloare

desigur că nu a fost inclusă în prețul prevăzut la art. 5, instanțele aveau de

stabilit dacă acestea au fost sau nu executate și dacă s-au respectat și

condițiile prevăzute expres în acest sens prin art. 10 și 11 din contract, în sensul

existenței acordului scris al reclamantei și respectiv a notificării efectuate

de pârâtă cu privire la necesitatea efectuării unor astfel de lucrări.

Și în această privință

instanța de apel concluzionează că nu s-a stabilit dacă contravaloarea lucrărilor

solicitată de pârâtă reprezintă sau nu lucrări suplimentare, aspect pe care, de

altfel, tribunalul deși a admis cererea reconvențională, nu l-a motivat,

situație în care consideră că solicitarea pârâtei este neîntemeiată.

În această privință se impune

precizarea că deși instanța de apel reproșează tribunalului lipsa unei motivări

corespunzătoare, la rândul său, deși pronunță o soluție diferită nu elucidează

raporturile juridice dintre părți astfel încât fiind îndeplinite și condițiile art.

312 alin. (3) C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea de trimitere a

cauzei spre rejudecare.

În acest context, se va

examina cauza prin raportare la art. 47 – art. 49 din contract, în privința

acțiunii principale și respectiv art. 10 și 11 din convenție referitor la

cererea reconvențională, în sensul anterior arătat, urmând a se administra și

alte probe pentru o cercetare reală și profundă a fondului litigiului, precum

și o analiză concretă a criticilor având în vedere și dispozițiile art. 315 alin.

(3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta și pârâta SC L.E.I. SRL Timișoara împotriva

deciziei nr. 208 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Casează decizia recurată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2009.