ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2340/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 489 din 27 iunie 2008 pronunțată în dosar nr. 472/30/2007 al Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta împotriva pârâtei SC L.E.I. SRL Timișoara cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 88.832 lei cu titlu de penalități și a sumei de 15.261,17 lei calculată până la data depunerii completării de acțiune precum și pentru viitor până la achitarea efectivă a debitului, fiind respinse restul pretențiilor, cu 4.027 lei cheltuieli de judecată. Totodată, s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 519.631,88 lei plus TVA reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, au fost anulate obiecțiunile din procesul verbal de recepție finală, cu 23.853 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin contractul de antrepriză nr. 2162 încheiat între părți, la data de 22 februarie 2005, pârâta s-a obligat să execute lucrările descrise la art. 1 al convenției în schimbul plății de către reclamantă a prețului de 63.451.200.000 lei plus TVA, care ulterior a fost modificat, de comun acord prin actul adițional nr. 3 din 31 octombrie 2005 stabilindu-se un preț final de 6.704.202,67 lei. În privința duratei de execuție, părțile au convenit prin art. 12 din contract că lucrările vor începe la data de 28 februarie 2005 urmând a fi încheiate și predate la data de 14 iulie 2005, cu obligația respectării etapelor intermediare de executare stabilite conform anexei nr. 5 la contract.

Această durată a fost însă modificată prin acte adiționale ulterioare, dat fiind faptul că executarea lucrărilor conform graficului inițial stabilit a fost întârziată din culpa ambelor părți, astfel că termenul final de predare a fost stabilit la data de 26 octombrie 2005 când s-a și încheiat procesul-verbal de predare a lucrării. În aceste condiții, arată tribunalul, este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente perioadei 31 august 2005 – 14 septembrie 2005 și care au fost calculate potrivit art. 49 din contract, precum și a dobânzilor. Referitor, însă, la plata altor despăgubiri cerute de reclamantă în temeiul art. 49 alin. (2) din convenția părților, prima instanță a apreciat că pe de o parte aceste pretenții nu au fost dovedite, iar pe de altă parte, acestea nu pot fi cumulate cu penalitățile de întârziere, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins.

Cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost apreciată de tribunal ca fiind întemeiată, în considerarea faptului că reclamanta a acceptat lucrările suplimentare efectuate de pârâtă, astfel încât deși acestea nu au fost incluse în prețul final al contractului justifică solicitarea pârâtei de obligare a reclamantei la plata contravalorii lor având în vedere și faptul că reclamanta nu a făcut dovada existenței unor deficiențe în calitatea lucrărilor executate, situație în care obiecțiunile formulate contrazic consemnările din procesul-verbal de recepție din 26 octombrie 2005, în sensul că obiectivul corespunde tehnic și calitativ. Prin urmare, concluzionează tribunalul cererea reconvențională este întemeiată și sub aspectul capătului de cerere privind anularea obiecțiunilor din procesul-verbal de recepție finală.

Apelurile formulate de reclamantă și pârâtă au fost admise prin decizia civilă nr. 208 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, iar hotărârea tribunalului a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta precum și a cererii reconvenționale a pârâtei SC L.E.I. SRL Timișoara cu motivarea că ambele părți sunt în culpă pentru nerespectarea în totalitate a contractului încheiat, astfel că și pretențiile reciproce sunt nefondate reclamantei însăși fiindu-i imputabilă prelungirea duratei de executare a lucrărilor situație în care nu poate pretinde plata unor penalități de întârziere.

Totodată, nici pârâtei nu i se cuvine plata contravalorii unor lucrări suplimentare în condițiile în care prin art. 7 din contract s-a stabilit un preț definitiv, indiferent de eventualele modificări ce ar interveni în derularea contractului, iar pe de altă parte nu s-a dovedit existența unor lucrări suplimentare, în înțelesul art. 10 și 11 din contract, în lipsa notificării reclamantei în calitate de beneficiar despre necesitatea efectuării unor astfel de lucrări. În consecință, arată instanța de apel, lucrările invocate de pârâtă au fost necesare pentru realizarea construcțiilor prevăzute la art. 1 din contract și nu reprezintă lucrări suplimentare a căror contravaloare să fie suportată de reclamantă cu atât mai mult cu cât prima instanță nu a precizat și motivat care dintre lucrările menționate au fost solicitate sau acceptate de reclamantă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părți. Reclamanta SC E.A.R. SRL Deta critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În mod concret recurenta reclamantă invocă faptul că instanța de apel ignorând clauza cuprinsă în art. 49 din contract a înlăturat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere deși acestea au fost solicitate pentru perioada 31 august 2005 – 14 septembrie 2005, deoarece nu a fost respectat termenul stabilit de comun acord pentru finalizarea lucrărilor, care, de altfel nu a fost respectat de pârâtă, și nu pentru perioadele anterioare semnării actelor adiționale.

De asemenea, contrar celor reținute de ambele instanțe, posibilitatea solicitării altor daune, în afara penalităților de întârziere, este conferită de art. 42, 47, 49 din convenția părților și respectiv art. 1069 alin. (2) C. civ., care permite acordarea acestora cumulativ deoarece sunt două sancțiuni contractuale diferite destinate a acoperi prejudicii distincte. Pârâta SC L.E.I. SRL Timișoara, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia în privința modului de soluționare a cererii reconvenționale. În dezvoltarea motivelor recurenta arată că instanța de apel a reținut eronat că prețul contractului a fost definitiv și irevocabil conform art. 7 din contract, pentru că acesta reprezenta doar contravaloarea lucrărilor înscrise în caietul de sarcini și în proiect, fără a include și lucrările suplimentare efectuate în condițiile art. 10 și 11 din convenția părților și care au fost solicitate de reclamantă.

De asemenea, arată recurenta, contrar celor reținute de instanța de apel, lucrările suplimentare nu reprezintă lucrări necesare realizării construcțiilor prevăzute la art. 1 din contract ci au fost executate conform dispozițiilor de șantier emise în baza comenzilor făcute de reclamantă. Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate raportat la textele legale anterior invocate, Curtea constată că sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. În privința recursului reclamantei SC E.A.R. SRL Deta, Curtea constată că deși instanța de apel a reținut, în termeni generali, că ambele părți contractante nu au respectat în totalitate dispozițiile contractului, prin încheierea unor acte adiționale succesive, termenul de predare a lucrărilor a fost prelungit astfel încât pretențiile emise în prezentul litigiu sunt neîntemeiate.

Procedând în acest mod, nu a fost analizată în concret critica formulată în apel de reclamantă, în sensul că penalitățile de întârziere, solicitate conform art. 49 alin. (1) din contract vizau perioada ulterioară momentului stabilit de comun acord pentru recepția finală și nu pentru perioadele în care termenul pentru predarea construcțiilor a fost modificat convențional. Sub acest aspect, rezultă că deși instanța reține și culpa pârâtei în executarea obligațiilor contractuale, soluția nu este în acord cu prevederile art. 49 alin. (1) din convenția în litigiu care sancționează întârzierea în îndeplinirea acestor obligații prin plata penalităților de întârziere.

În aceeași ordine de idei, Curtea constată că este întemeiată și critica referitoare la interpretarea greșită a art. 47 și art. 49 alin. (2) din contractul părților care reglementează răspunderea contractuală pentru nerespectarea contractului, ipoteză în care reclamanta, în calitate de beneficiar poate solicita și alte despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat. Față de această clauză, rezultă în mod evident că, în speță, părțile au convenit că, pe lângă penalitățile de întârziere este posibilă și solicitarea altor daune destinate a acoperi prejudiciul produs prin executarea necorespunzătoare a contractului, desigur în măsura în care o atare cerere este și întemeiată.

Referitor la criticile formulate de pârâtă se va reține că și acestea sunt întemeiate, în condițiile în care în privința lucrărilor suplimentare instanța de apel a arătat pe de o parte că acestea nu au fost clar precizate, iar pe de altă parte că au fost efectuate pentru realizarea construcțiilor prevăzute la art. 1 din contract și au fost deja achitate de reclamantă fiind incluse în prețul final. O atare motivare este nu doar contradictorie, pentru că dacă lucrările suplimentare nu pot fi identificate, în mod evident concluzia nu este aceea că ele au fost deja achitate, ci că sub acest aspect nu existau suficiente date pentru a pronunța o soluție bazată pe o cercetare efectivă a pretențiilor reciproce ale părților.

Sub acest aspect, este corectă susținerea recurentei în sensul că părțile au prevăzut prin convenția încheiată un preț ferm, conform art. 5 și 6 pentru lucrările necesare, însă și posibilitatea efectuării unor lucrări suplimentare în afara celor prevăzute inițial, sub rezerva ca acestea să fie comandate sau acceptate de beneficiar. Așadar, nefiind exclusă posibilitatea executării unor lucrări suplimentare, a căror contravaloare desigur că nu a fost inclusă în prețul prevăzut la art. 5, instanțele aveau de stabilit dacă acestea au fost sau nu executate și dacă s-au respectat și condițiile prevăzute expres în acest sens prin art. 10 și 11 din contract, în sensul existenței acordului scris al reclamantei și respectiv a notificării efectuate de pârâtă cu privire la necesitatea efectuării unor astfel de lucrări.

Și în această privință instanța de apel concluzionează că nu s-a stabilit dacă contravaloarea lucrărilor solicitată de pârâtă reprezintă sau nu lucrări suplimentare, aspect pe care, de altfel, tribunalul deși a admis cererea reconvențională, nu l-a motivat, situație în care consideră că solicitarea pârâtei este neîntemeiată. În această privință se impune precizarea că deși instanța de apel reproșează tribunalului lipsa unei motivări corespunzătoare, la rândul său, deși pronunță o soluție diferită nu elucidează raporturile juridice dintre părți astfel încât fiind îndeplinite și condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare.

În acest context, se va examina cauza prin raportare la art. 47 – art. 49 din contract, în privința acțiunii principale și respectiv art. 10 și 11 din convenție referitor la cererea reconvențională, în sensul anterior arătat, urmând a se administra și alte probe pentru o cercetare reală și profundă a fondului litigiului, precum și o analiză concretă a criticilor având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta și pârâta SC L.E.I. SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 208 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.