ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 184/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 11 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba lulia, secția pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1905/85/2008 a dispus în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. menținerea măsurii arestării preventive și a inculpatului

D.M.G:

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere că temeiurile

care au determinat arestarea preventivă a inculpatului subzistă și

impun în continuare privarea acestuia de libertate pentru a se asigura

o bună desfășurare a procesului penal.

S-a mai reținut că pericolul concret pentru ordinea publică este evidențiat de săvârșirea faptelor cu violență, precum și de rezonanța

negativă din colectivitate cauzată de judecarea inculpatului în stare de libertate, fiind acuzat de săvârșirea unei fapte de omor deosebit de grav.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs

inculpatul D.M.G. solicitând, în esență, punerea

sa în libertate întrucât temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă.

A mai susținut inculpatul că rechizitoriul întocmit în cauză este nul, întrucât nu a fost confirmat de procurorul ierarhic superior.

Examinând hotărârea atacată sub aspectele invocate de inculpat, cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția pronunțată în cauză fiind

legală și temeinică.

Din actele și lucrările dosarului, se reține că recurentul inculpat

a fost trimis în judecată, în stare de arest, pentru săvârșirea

infracțiunilor de lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 alin. (1), (2) C. pen.

și omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174-176 lit. a) C. pen.

, constând în aceea că, în noaptea de 17/ 18 aprilie 2008, în baza unei înțelegeri anterioare, inculpatul, împreună cu alte 4 persoane, s-au deplasat la stâna victimei B.l.l. și au lovit-o cu diferite obiecte contondente, după care au dus-o, împotriva

voinței acesteia, în locuința inculpatului D.M.G.,

unde au continuat actele de violență, până au adus-o în stare de

inconștiență, după care au abandonat-o; victima decedând ca urmare

a violențelor exercitate asupra sa.

Prin sentința penală nr. 41 din 11 martie 2009, Tribunalul Sibiu

l-a condamnat pe inculpat la pedepse în cuantum de 20 ani

închisoare și, respectiv, 6 ani închisoare, iar în baza art. 34 lit. b) C. pen.

i-a aplicat și un spor de 2 ani închisoare.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel și inculpatul

D.M.G., fază procesuală în care, după cum s-a

menționat, Curtea de Apel Alba lulia procedând la verificarea

legalității și temeiniciei arestării preventive, în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

, a menținut această măsură.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, în cauzele în care

inculpatul este arestat, instanța este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive,

iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, instanța dispune menținerea arestării

preventive.

În cauză, temeiul de drept în baza căruia s-a dispus arestarea

preventivă a inculpatului, la data de 18 aprilie 2008, l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât inculpatul a săvârșit infracțiuni pentru care lege prevede pedepse cu închisoarea mai

mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, datorită modului de

săvârșire a infracțiunilor și gravității acestora.

Î

n mod corect a reținut instanța de apel că și în prezent se

mențin temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea

preventivă a recurentului inculpat.

Înalta Curte apreciază că aceste temeiuri continuă să existe,

având în vedere regimul sancționator stabilit de lege pentru

infracțiunile presupus săvârșite de recurent, pericolul concret pe care

lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea publică,

prin crearea unui sentiment de temere și insecuritate pentru

societatea civilă, pericol care rezultă din natura și gravitatea faptelor, prin modalitatea în care se reține că ar fi fost comise.

Nu în ultimul rând, în cauză, se constată existența probelor de

natură să contureze presupunerea rezonabilă a participării inculpatului D.M.G. la săvârșirea faptelor

pentru care a fost cercetat și condamnat, în primă instanță.

Împrejurarea că în cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu aduce atingere principiului de nevinovăție, limitarea libertății persoanei, în speță,

încadrându-se în prevederile legale.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de

excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul

D.M.G.

a fost inițial reținut în vederea aducerii

în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune(lit. c)).

Cu privire la susținerea inculpatului referitoare la nulitatea

rechizitoriului, ca urmare a faptului că nu a fost verificat sub aspectul

legalității și temeinicie de prim-procurorul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Sibiu, după cum se observă din actele și lucrările

dosarului, respectiv, din încheierea din 5 octombrie 2009 a Curții de

Apel Alba lulia, secția pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1905/85/2008, instanța de apel, raportat și la Decizia nr. 9/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții

unite, a acordat un termen în vederea complinirii acestei omisiuni.

Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării

preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri

prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică.

Constatând că sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit. f), art. 300 și ale art. 160 alin. (3) C. proc. pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de inculpatul D.M.G.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

D.M.G.

împotriva încheierii de ședință din 11

ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba lulia, secția pentru cauze cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1905/85/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2010.