ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1238/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1238/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului penal de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 23 din 30 ianuarie 2009

Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca nefondată plângerea

petentului D.E. împotriva rezoluției nr. 1395/P/2008 din 7 noiembrie 2008 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției nr. 1939/II/2/2008

din 27 noiembrie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, a menținut soluțiile dispuse prin rezoluție și a obligat

petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin plângerea formulată la

data de 18 decembrie 2009, petentul D.E. a criticat rezoluția dispusă de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1395/P/2008 prin

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul G.M.

În cuprinsul plângerii,

petentul a arătat, în fapt, că soluția dispusă este nelegală și netemeinică,

întrucât intimatul G.M. a săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu și

favorizarea infractorului, constând în aceea că în calitate de ofițer în cadrul

Secției 13 Poliție a avut de soluționat un dosar în care petentul are calitatea

de parte vătămată și nu a efectuat acte necesare de cercetare penală pentru

trimiterea în judecată a agresorilor săi M.M., M.D. și M.G., a tergiversat soluționarea

dosarului, nu a procedat la audierea sa.

Mai arată petentul că deși

aceste împrejurări au fost dovedite, procurorul a dispus neînceperea urmăririi

penale, limitându-se la o analiză foarte superficială a plângerii și nu s-au

avut în vedere susținerile sale, astfel încât s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de polițist în mod nelegal.

Plângerea împotriva acestei

rezoluții formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București a fost de asemenea respinsă, petentul arătând că și primul

procuror a analizat plângerea sa la fel de superficial.

A solicitat în final

admiterea plângerii în baza art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc.

pen., desființarea rezoluției dispuse și trimiterea cauzei la procuror pentru

începerea urmăririi penale față de intimatul G.M.

În urma analizării actelor

dosarului, instanța de fond a reținut că prin rezoluția nr. 1395/P/2008

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus în baza art. 228 alin.

(5) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față

de intimatul G.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art.

264 C. pen.

A reținut procurorul că

intimatul G.M. subinspector în cadrul Secției 13 Poliție a avut de soluționat

plângerea formulată de petent împotriva numiților M.M., M.D. și M.G. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 181 C. pen., care i-a fost

repartizată la data de 20 noiembrie 2007, după ce a fost începută urmărirea

penală împotriva făptuitorilor. După data de 25 decembrie 2007 (până la care a fost

în concediu de odihnă) intimatul a efectuat cercetările pe care le-a apreciat

necesare și la data de 21 august 2008 a înaintat dosarul cu referatul de

terminare a urmăririi penale procurorului.

În raport de aceste

împrejurări, procurorul a apreciat că acuzațiile petentului nu sunt susținute,

intimatul efectuând toate actele procedurale necesare cauzei, nerezultând

aspecte de tergiversare și a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Aceleași considerente au

fost avute în vedere și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București care a respins plângerea ca neîntemeiată.

Nemulțumit de modul de soluționare

a plângerii sale petentul D.E. s-a adresat, în condițiile prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., instanța de judecată, invocând nelegalitatea acesteia, intimatul

G.M. făcându-se vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și

favorizarea infractorilor, în mod greșit dispunându-se neînceperea urmăririi

penale.

Instanța de fond a considerat

că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 1395/P/2008 din 7 noiembrie

2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este legală și

temeinică.

Din actele premergătoare

efectuate în cauză nu au rezultat indicii de săvârșire a vreunei fapte penale

de către numitul G.M.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a declarat recurs petiționarul D.E., solicitând admiterea

recursului, casarea sentinței penale nr. 23 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel

București, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C.

proc. pen.

În motivarea recursului se

arată că, față de probatoriul administrat în cauză, motivarea instanței este

superficială și în neconcordanță cu susținerile probelor, nefiind luate în

seamă modul în care a fost efectuată cercetarea, datele la care au fost

efectuate actele de procedură, instanța necercetând fondul cauzei.

De asemenea, în mod greșit a

fost respinsă solicitarea atașării Dosarului nr. 9213/P/2007 pe motiv că nu e

utilă soluționării cauzei, iar din actele dosarului rezultă că intimatul a

tergiversat soluționarea cauzei. Susținerile acestuia în sensul că soluționarea

dosarului s-a prelungit datorită procesului de anchetă care i-a solicitat

completarea probatoriului și efectuarea unor recunoașteri din grup, nu sunt

dovedite.

Petiționarul a învederat că

nu a fost audiat la urmărire penală de către intimat, că învinuiții au fost

favorizați prin aceea că martorii propuși de aceștia nu au fost de față la

producerea incidentului soldat cu vătămarea sa, aceștia fiind audiați în

aprilie 2008.

Astfel, petiționarul arată

că i s-a încălcat dreptul la apărare, cât și dreptul de a-și dovedi susținerile

prin respingerea cererii de atașare a Dosarului penal nr. 9213/P/2007.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 10 C.

proc. pen., cât și conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică, iar

recursul petentului nefondat pentru următoarele considerente:

Judecând, plângerea,

instanța de fond a verificat rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și

materialului din dosarul cauzei, analizând amănunțit toate împrejurările și

aspectele sesizate de petiționar, modul în care ele se regăsesc în dovezile

efectuate și în concluziile stabilite de organul de urmărire penală.

În mod întemeiat instanța de

fond a constatat că plângerea inițială a petentului împotriva celor 3 agresori

a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 la 22 august

2007 sub nr. 9213/P/2007 și a fost trimisă Secției 13 Poliție la 4 septembrie

2007, ulterior repartizată intimatului subcomisar de poliție la Secția 13

Poliție, după ce au fost efectuate actele premergătoare pentru a se stabili

dacă sunt indicii care să impună începerea urmăririi la 20 noiembrie 2007. La

data de 25 noiembrie 2007 intimatul a intrat în concediu de odihnă până la 25

decembrie 2007. Ulterior a procedat la audierea martorilor P.R., G.G. la 10

ianuarie 2008, P.C. și C.V. la 14 ianuarie 2008 și C.A.M. la 10 ianuarie 2008.

Audierea martorilor s-a

făcut la 15 ianuarie 2008.

Întrucât martorul M.D. era

minor la data săvârșirii faptei, intimatul a întocmit adresă către Serviciul de

Probațiune de pe lângă Tribunalul București, în vederea întocmirii unui referat

de evaluare, adresa fiind formulată la data de 14 ianuarie 2008 și înregistrată

la serviciul de probațiune la 1 februarie 2008.

La propunerea învinuiților a

citat și audiat în apărarea acestora doi martori D.V. și N.C. la 10 aprilie

2008 și respectiv 11 aprilie 2008.

Procurorul care supraveghea

urmărirea penală a solicitat completarea probatoriului cu reaudierea martorilor

C.V. și efectuarea cu acesta a unor recunoașteri din grup după fotografii,

activități efectuate de intimat la 5 mai 2008.

Având în vedere poziția

intimaților de nerecunoaștere a faptei, procurorul de supraveghere a solicitat testarea

poligraf a acestora, în acest sens solicitând o programare la serviciul

criminalistic, primind termen pentru testare la 27 mai 2008, învinuiții luând

cunoștință de termen și fiind audiați în acest sens la data de 7 mai 2008. Așa cum

rezultă din declarațiile acestora au fost de acord cu testul poligraf, totuși

la data stabilită pentru testare nu s-au prezentat, invocând diferite motive.

La data de 5 iunie 2008

intimatul a întocmit referat cu propunere de trimitere în judecată a

intimaților, urmând ca procurorul să se adreseze serviciului de probațiune

pentru întocmirea referatului de evaluare privindu-l pe minorul M.D.

După cum se poate observa

din desfășurarea cronologică a actelor procedurale efectuate intimatul a

desfășurat în fiecare lună activitățile de urmărire penală pe care le-a

considerat necesare (cu excepția lunii martie 2008) în conformitate cu

dispozițiile legale, neputându-se vorbi de o tergiversare a cauzei din partea

acestuia, atâta timp cât prelungirea în timp s-a datorat unor cauze

independente de voința acestuia (referatul de evaluare privindu-l pe minorul M.D.

nu a fost întocmit într-un timp scurt de către serviciul de probațiune și chiar

în lipsa acesteia intimatul a întocmit referatul cu propunere de trimitere în

judecată, programarea pentru testarea poligraf s-a făcut de către serviciul

criminalistic și nu de către intimat la data de 27 mai 2008, acesta nestabilind

datele în mod subiectiv, ci acest lucru s-a făcut de servicii specializate,

fără legătură cu intimatul; a fost aproximativ o lună de zile în concediu de

odihnă) astfel încât nu i se poate reține vreo culpă în administrarea dosarului

cu privire la tergiversarea cauzei sau favorizarea vreunei persoane din dosar,

nefiind întrunite elementele constitutive ale vreunei fapte penale.

Înalta Curte de Casație și

Justiție nu poate reține criticile formulate de petiționar în plângerea

întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. adresate

instanței supreme, referitoare la insuficienta cercetare, neaudierea sa

deoarece, pe de o parte, în etapa actelor premergătoare procurorul este

singurul care apreciază asupra oportunității efectuării verificărilor pe care

le consideră necesare și suficiente, iar pe de altă parte, au fost efectuate

acte premergătoare.

Invocarea de către

petiționar a neaudierii sale, așa cum prevede art. 76 C. proc. pen., nu poate

fi avută în vedere, deoarece audierea vizează procesul penal numai după

începerea urmăririi penale, fază care presupune garanțiile procesuale pentru

efectuarea unei urmăriri penale complete.

În etapa actelor

premergătoare, etapă care se situează în afara procesului penal, nu pot fi

administrate mijloace de probă, ci se fac numai verificări cu privire la

presupuse fapte penale.

Cu privire la cazul de

casare invocat de către petiționar art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

(instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra

unor cereri esențiale pentru părți de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze

soluția procesului) privind așa zisa omisiune esențială a instanței de fond de

a se pronunța asupra unor cereri, din analiza conținutului actelor și lucrărilor

dosarului nu rezultă o asemenea omisiune din partea instanței, faptul că

aceasta a respins solicitarea petiționarului de a atașa un dosar, apreciind-o

ca nefiind utilă cauzei, nu face să fie incident acest caz de casare.

Aprecierea utilității

administrării unor probe revine instanței de judecată care instrumentează

cauza, aceasta în virtutea rolului său activ, de a lămuri cauza sub toate

aspectele, poate admite doar acele probe care sunt utile, adică necesare pentru

soluționarea cauzei penale în conformitate cu legea și adevărul, sunt utile și

trebuiesc administrate numai probele concludente ceea ce înseamnă că o probă

utilă este și o probă concludentă, dar nu orice probă concludentă este și

utilă. Astfel, dacă o situație este dovedită din probele existente, o nouă

probă concludentă, care să dovedească aceeași faptă, devine inutilă, ceea ce instanța

de fond a și apreciat în cauză.

Susținerile petiționarului

privind nemotivarea hotărârii judecătoriei sunt nefondate, instanța fondului a

motivat riguros în fapt și în drept soluția pronunțată, faptul că aceasta nu a

admis plângerea acestuia nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

De asemenea, deși

petiționarul susține că la dosarul cauzei nu există nici o adresă din partea

procurorului de anchetă prin care s-a solicitat efectuarea unor recunoașteri

din grup, testare poligraf, faptul că intimatul a efectuat aceste acte conform

dispozițiilor legale în scopul soluționării în mod complet și în conformitate

cu principiul aflării adevărului în cauza, procurorul care supraveghea

activitatea de urmărire penală neopunându-se administrării lor nu poate fi

interpretat că a tergiversat aflarea adevărului, atâta timp cât a încercat să

lămurească situația de fapt prin administrarea tuturor probelor pe care le

apreciază utile și concludente.

În consecință, întrucât nu

există dovezi de săvârșire a faptei penale sesizate, în mod corect s-a dispus

neînceperea urmăririi penale.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte constată recursul petiționarului ca nefondat și îl va respinge

potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 195 alin. (2) C.

proc. pen. recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul D.E. împotriva sentinței penale nr. 23 din 30 ianuarie

2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul petiționar la

plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 2 aprilie 2009.