ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1238/2009

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 23 din 30 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca nefondată plângerea petentului D.E. împotriva rezoluției nr. 1395/P/2008 din 7 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției nr. 1939/II/2/2008 din 27 noiembrie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a menținut soluțiile dispuse prin rezoluție și a obligat petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin plângerea formulată la data de 18 decembrie 2009, petentul D.E.

a criticat rezoluția dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1395/P/2008 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul G.M. În cuprinsul plângerii, petentul a arătat, în fapt, că soluția dispusă este nelegală și netemeinică, întrucât intimatul G.M. a săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu și favorizarea infractorului, constând în aceea că în calitate de ofițer în cadrul Secției 13 Poliție a avut de soluționat un dosar în care petentul are calitatea de parte vătămată și nu a efectuat acte necesare de cercetare penală pentru trimiterea în judecată a agresorilor săi M.M., M.D. și M.G., a tergiversat soluționarea dosarului, nu a procedat la audierea sa.

Mai arată petentul că deși aceste împrejurări au fost dovedite, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, limitându-se la o analiză foarte superficială a plângerii și nu s-au avut în vedere susținerile sale, astfel încât s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de polițist în mod nelegal. Plângerea împotriva acestei rezoluții formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost de asemenea respinsă, petentul arătând că și primul procuror a analizat plângerea sa la fel de superficial. A solicitat în final admiterea plângerii în baza art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., desființarea rezoluției dispuse și trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale față de intimatul G.M.

În urma analizării actelor dosarului, instanța de fond a reținut că prin rezoluția nr. 1395/P/2008 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus în baza art. 228 alin. (5) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimatul G.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen. A reținut procurorul că intimatul G.M. subinspector în cadrul Secției 13 Poliție a avut de soluționat plângerea formulată de petent împotriva numiților M.M., M.D. și M.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 181 C. pen., care i-a fost repartizată la data de 20 noiembrie 2007, după ce a fost începută urmărirea penală împotriva făptuitorilor.

După data de 25 decembrie 2007 (până la care a fost în concediu de odihnă) intimatul a efectuat cercetările pe care le-a apreciat necesare și la data de 21 august 2008 a înaintat dosarul cu referatul de terminare a urmăririi penale procurorului. În raport de aceste împrejurări, procurorul a apreciat că acuzațiile petentului nu sunt susținute, intimatul efectuând toate actele procedurale necesare cauzei, nerezultând aspecte de tergiversare și a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Aceleași considerente au fost avute în vedere și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care a respins plângerea ca neîntemeiată. Nemulțumit de modul de soluționare a plângerii sale petentul D.E.

s-a adresat, în condițiile prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., instanța de judecată, invocând nelegalitatea acesteia, intimatul G.M. făcându-se vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și favorizarea infractorilor, în mod greșit dispunându-se neînceperea urmăririi penale. Instanța de fond a considerat că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 1395/P/2008 din 7 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este legală și temeinică. Din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii de săvârșire a vreunei fapte penale de către numitul G.M. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs petiționarul D.E., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 23 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen. În motivarea recursului se arată că, față de probatoriul administrat în cauză, motivarea instanței este superficială și în neconcordanță cu susținerile probelor, nefiind luate în seamă modul în care a fost efectuată cercetarea, datele la care au fost efectuate actele de procedură, instanța necercetând fondul cauzei. De asemenea, în mod greșit a fost respinsă solicitarea atașării Dosarului nr. 9213/P/2007 pe motiv că nu e utilă soluționării cauzei, iar din actele dosarului rezultă că intimatul a tergiversat soluționarea cauzei. Susținerile acestuia în sensul că soluționarea dosarului s-a prelungit datorită procesului de anchetă care i-a solicitat completarea probatoriului și efectuarea unor recunoașteri din grup, nu sunt dovedite.

Petiționarul a învederat că nu a fost audiat la urmărire penală de către intimat, că învinuiții au fost favorizați prin aceea că martorii propuși de aceștia nu au fost de față la producerea incidentului soldat cu vătămarea sa, aceștia fiind audiați în aprilie 2008. Astfel, petiționarul arată că i s-a încălcat dreptul la apărare, cât și dreptul de a-și dovedi susținerile prin respingerea cererii de atașare a Dosarului penal nr. 9213/P/2007. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., cât și conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică, iar recursul petentului nefondat pentru următoarele considerente: Judecând, plângerea, instanța de fond a verificat rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, analizând amănunțit toate împrejurările și aspectele sesizate de petiționar, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate și în concluziile stabilite de organul de urmărire penală.

În mod întemeiat instanța de fond a constatat că plângerea inițială a petentului împotriva celor 3 agresori a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 la 22 august 2007 sub nr. 9213/P/2007 și a fost trimisă Secției 13 Poliție la 4 septembrie 2007, ulterior repartizată intimatului subcomisar de poliție la Secția 13 Poliție, după ce au fost efectuate actele premergătoare pentru a se stabili dacă sunt indicii care să impună începerea urmăririi la 20 noiembrie 2007. La data de 25 noiembrie 2007 intimatul a intrat în concediu de odihnă până la 25 decembrie 2007. Ulterior a procedat la audierea martorilor P.R., G.G. la 10 ianuarie 2008, P.C. și C.V. la 14 ianuarie 2008 și C.A.M.

la 10 ianuarie 2008. Audierea martorilor s-a făcut la 15 ianuarie 2008. Întrucât martorul M.D. era minor la data săvârșirii faptei, intimatul a întocmit adresă către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, în vederea întocmirii unui referat de evaluare, adresa fiind formulată la data de 14 ianuarie 2008 și înregistrată la serviciul de probațiune la 1 februarie 2008. La propunerea învinuiților a citat și audiat în apărarea acestora doi martori D.V. și N.C. la 10 aprilie 2008 și respectiv 11 aprilie 2008. Procurorul care supraveghea urmărirea penală a solicitat completarea probatoriului cu reaudierea martorilor C.V.

și efectuarea cu acesta a unor recunoașteri din grup după fotografii, activități efectuate de intimat la 5 mai 2008. Având în vedere poziția intimaților de nerecunoaștere a faptei, procurorul de supraveghere a solicitat testarea poligraf a acestora, în acest sens solicitând o programare la serviciul criminalistic, primind termen pentru testare la 27 mai 2008, învinuiții luând cunoștință de termen și fiind audiați în acest sens la data de 7 mai 2008. Așa cum rezultă din declarațiile acestora au fost de acord cu testul poligraf, totuși la data stabilită pentru testare nu s-au prezentat, invocând diferite motive. La data de 5 iunie 2008 intimatul a întocmit referat cu propunere de trimitere în judecată a intimaților, urmând ca procurorul să se adreseze serviciului de probațiune pentru întocmirea referatului de evaluare privindu-l pe minorul M.D.

După cum se poate observa din desfășurarea cronologică a actelor procedurale efectuate intimatul a desfășurat în fiecare lună activitățile de urmărire penală pe care le-a considerat necesare (cu excepția lunii martie 2008) în conformitate cu dispozițiile legale, neputându-se vorbi de o tergiversare a cauzei din partea acestuia, atâta timp cât prelungirea în timp s-a datorat unor cauze independente de voința acestuia (referatul de evaluare privindu-l pe minorul M.D.

nu a fost întocmit într-un timp scurt de către serviciul de probațiune și chiar în lipsa acesteia intimatul a întocmit referatul cu propunere de trimitere în judecată, programarea pentru testarea poligraf s-a făcut de către serviciul criminalistic și nu de către intimat la data de 27 mai 2008, acesta nestabilind datele în mod subiectiv, ci acest lucru s-a făcut de servicii specializate, fără legătură cu intimatul; a fost aproximativ o lună de zile în concediu de odihnă) astfel încât nu i se poate reține vreo culpă în administrarea dosarului cu privire la tergiversarea cauzei sau favorizarea vreunei persoane din dosar, nefiind întrunite elementele constitutive ale vreunei fapte penale. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate reține criticile formulate de petiționar în plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen. adresate instanței supreme, referitoare la insuficienta cercetare, neaudierea sa deoarece, pe de o parte, în etapa actelor premergătoare procurorul este singurul care apreciază asupra oportunității efectuării verificărilor pe care le consideră necesare și suficiente, iar pe de altă parte, au fost efectuate acte premergătoare. Invocarea de către petiționar a neaudierii sale, așa cum prevede art. 76 C. proc. pen., nu poate fi avută în vedere, deoarece audierea vizează procesul penal numai după începerea urmăririi penale, fază care presupune garanțiile procesuale pentru efectuarea unei urmăriri penale complete. În etapa actelor premergătoare, etapă care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă, ci se fac numai verificări cu privire la presupuse fapte penale.

Cu privire la cazul de casare invocat de către petiționar art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. (instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului) privind așa zisa omisiune esențială a instanței de fond de a se pronunța asupra unor cereri, din analiza conținutului actelor și lucrărilor dosarului nu rezultă o asemenea omisiune din partea instanței, faptul că aceasta a respins solicitarea petiționarului de a atașa un dosar, apreciind-o ca nefiind utilă cauzei, nu face să fie incident acest caz de casare.

Aprecierea utilității administrării unor probe revine instanței de judecată care instrumentează cauza, aceasta în virtutea rolului său activ, de a lămuri cauza sub toate aspectele, poate admite doar acele probe care sunt utile, adică necesare pentru soluționarea cauzei penale în conformitate cu legea și adevărul, sunt utile și trebuiesc administrate numai probele concludente ceea ce înseamnă că o probă utilă este și o probă concludentă, dar nu orice probă concludentă este și utilă. Astfel, dacă o situație este dovedită din probele existente, o nouă probă concludentă, care să dovedească aceeași faptă, devine inutilă, ceea ce instanța de fond a și apreciat în cauză. Susținerile petiționarului privind nemotivarea hotărârii judecătoriei sunt nefondate, instanța fondului a motivat riguros în fapt și în drept soluția pronunțată, faptul că aceasta nu a admis plângerea acestuia nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

De asemenea, deși petiționarul susține că la dosarul cauzei nu există nici o adresă din partea procurorului de anchetă prin care s-a solicitat efectuarea unor recunoașteri din grup, testare poligraf, faptul că intimatul a efectuat aceste acte conform dispozițiilor legale în scopul soluționării în mod complet și în conformitate cu principiul aflării adevărului în cauza, procurorul care supraveghea activitatea de urmărire penală neopunându-se administrării lor nu poate fi interpretat că a tergiversat aflarea adevărului, atâta timp cât a încercat să lămurească situația de fapt prin administrarea tuturor probelor pe care le apreciază utile și concludente. În consecință, întrucât nu există dovezi de săvârșire a faptei penale sesizate, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată recursul petiționarului ca nefondat și îl va respinge potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În baza art. 195 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.E. împotriva sentinței penale nr. 23 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 aprilie 2009.