ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1076/2009

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată la

12 martie 2009, Curtea de Apel Iași a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, formulată de

inculpatul recurent M.C.D. privind excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., în

raport cu dispozițiile art. 20 și 24 din Constituția României.

Pentru a pronunța

încheierea, instanța, sesizată cu judecarea recursului formulat de inculpat

împotriva deciziei penale nr. 473 din 17 noiembrie 2008 a Tribunalului Iași, la

termenul de judecată din 5 martie 2009, luând în examinare excepția de

neconstituționalitate menționată, excepție motivată, în esență, pe încălcarea

dreptului la apărare prevăzut și garantat de art. 24 din Constituție și de art.

6 alin. (3) lit. d) din C.E.D.O., art. 327 alin. (3) C. proc. pen., potrivit

căruia „ .. dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă,

instanța dispune citirea depoziției dată de acesta în cursul urmăririi penale

și va ține seama de ea la judecarea cauzei”, nu este constituțional pentru că

martorul, nefiind prezent în faza cercetării judecătorești, inculpatul nu are

posibilitatea să conteste o mărturie făcută în defavoarea sa, astfel

încălcându-se principiile contradictorialității și oralității, componente

importante pentru ca procesul penal să fie echitabil.

În dezvoltarea excepției de neconstituționalitate,

inculpatul recurent, prin apărător, a susținut că în faza procesuală a

judecății, potrivit art. 289 C. proc. pen., probele strânse la urmărirea penală

trebuie verificate de instanță, prin administrarea lor în ședință publică oral,

nemijlocit și în contradictoriu, numai în urma unei asemenea verificări, rolul

activ al instanței poate fi, ca rezultat, stabilirea unei certe situații de

fapt și încadrării juridice, inculpatul având dreptul să-și probeze nevinovăția,

o condamnare ce s-ar întemeia în mod determinant pe depozițiile făcute de o

persoană pe care inculpatul sau apărătorul său nu a putut-o interoga în cursul

procedurii, este de natură a-i restrânge dreptul la apărare, ceea ce reprezintă

o încălcare a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

La 12 martie 2009, instanța

de recurs, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, a respins-o

cu motivarea că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată, aspectele invocate nu au legătură cu cauza, în soluționarea căii

de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțată în apel (cum este cazul în

speță), instanța de recurs are posibilitatea să analizeze aspectele legate de

depozițiile martorilor.

Împotriva încheierii,

inculpatul, în termenul legal, a formulat recurs, cale de atac nemotivată în

scris.

La termenul de judecată

fixat pentru soluționarea recursului, inculpatul nu a depus motive, apărătorul

desemnat din oficiu lăsând soluția la aprecierea instanței.

Recursul nu este fondat.

Excepția de

neconstituționalitate invocată de recurent, în fața instanței sesizată cu

judecarea recursului său este neîntemeiată, întrucât textul procedural penal

criticat nu contravine prevederilor din Constituție menționate, dispoziția

legală ce face obiectul excepției este o normă de procedură a cărei

reglementare este, potrivit art. 126 alin. (2) din legea fundamentală

republicată, de nivelul legii. Dispozițiile legale referitoare la dreptul la un

proces echitabil nu impun decât separarea între urmărirea penală și cercetarea

judecătorească, Codul de procedură penală oferă suficiente garanții procesuale pentru

realizarea principiului nemijlocirii, în acord cu cerințele dreptului la un

proces echitabil, respectiv interdicția schimbării completului după începerea

dezbaterilor, administrarea probelor de către instanță, consemnarea în scris, a

actelor procesuale, instanța pronunță soluția în cauza dedusă judecății, iar,

cu prilejul judecării recursului (cum este cazul în cauză), verificarea

hotărârii atacate pe baza lucrărilor și a materialului cauzei este o activitate

proprie instanței de judecată.

Totodată, procesul

echitabil, respectiv principiul unicității și imparțialității justiției

înseamnă și dreptul inculpatului de a propune probe și de a cere administrarea

lor, acesta păstrându-se și în cursul judecății, în faza de judecată probele

sunt completate și discutate în contradictoriu, cu ocazia deliberării instanța

judecătorească fiind cea care face aprecierea definitivă a probelor, care, în

conformitate cu dispozițiile art. 63 alin. (2) teza I C. proc. pen., nu au

valoare mai dinainte stabilită.

De asemenea, în ce privește

verificarea hotărârii de către instanța de control judiciar (cauza de față), nu

este interzis în vreun fel dreptul inculpatului să-și susțină cauza în condiții

care să nu-l dezavantajeze și să beneficieze de toate garanțiile procesuale

pentru apărarea drepturilor sale, verificarea hotărârii realizându-se nu doar

pe baza lucrărilor și a materialului cauzei.

În aceeași ordine de idei,

procedura de judecată, care include și sistemul probator, constituie atributul

exclusiv al legiuitorului.

În practica C.E.D.O. în

materia ascultării martorilor în instanță, s-a statuat, ca regulă generală,

dreptul instanței de a decide cu privire la probele administrate în fața ei, art.

6 paragraful 3 lit. d) din Convenție lăsând această obligație la aprecierea

instanței, dar cu scopul completei egalități de arme în materie, în legea

procesual penală română [(art. 327 alin. (5)] fiind prevăzută obligația

instanței ca în caz de lipsă a martorului, să dispună motivat fie continuarea

judecății, fie amânarea ei, precum și aducerea silită a martorului, dacă lipsa

lui nu este justificată.

Cum, în recurs, instanța are

de verificat hotărârea atacată și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., inculpatului îi este asigurat dreptul la un proces

echitabil.

Ca atare, recursul declarat

va fi respins, ca nefondat, încheierea recurată fiind legală.

Potrivit dispozițiilor art. 192,

cu referire la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la

plata

cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul M.C.D. împotriva încheierii din 12 martie 2009

a Curții de Apel Iași, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 15184/245/2007.

Obligă recurentul inculpat

să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 martie 2009.