ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 406/2009

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 371 din 30 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Iași a fost condamnat inculpatul B.M., pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 14 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza dispozițiilor art. 61 C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiționate a inculpatului din pedeapsa de 6 ani și 10 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1023 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei Iași, din care s-a constatat că a rămas un rest neexecutat de 855 zile, rest care a fost contopit cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentință, adăugându-se un spor de un an, dispunându-se ca inculpatul să execute, în total o pedeapsă de 15 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) și e) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.

S-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus din pedeapsa aplicată reținerea și arestarea preventivă a acestuia de la 13 aprilie 2005 la zi. Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3700 lei. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele : La data de 15 decembrie 2004, inculpatul B.M. a fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 6 ani și 10 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1023 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei Iași, iar la un interval scurt de timp, după liberare, a întâlnit-o în Stația C.F.R. Iași pe martora S.V., cu care a reînnoit relația de concubinaj. Împreună, inculpatul și martora, s-au stabilit la locuința nepotului acestuia, respectiv B.L.

din satul Horpaz, comuna Miroslava, județul Iași, iar cele necesare traiului erau asigurate din veniturile obținute din cerșitul în gara C.F.R. Iași. La începutul lunii aprilie 2005, inculpatul B.M. a adus-o în locuință pe victima cu numele de „I.” și pentru că i-a acordat găzduire a pus-o să cerșească pentru el. În noaptea de 8 aprilie 2005, în timp ce se aflau în locuință, inculpatul B.M. i-a cerut victimei să-i restituie un pulover pe care i-l împrumutase anterior. Deși puloverul i-a fost restituit, discuțiile dintre cei doi au degenerat într-o ceartă, soldată în final cu lovituri puternice aplicate de inculpat victimei, care a căzut în stare de inconștiență pe covorul din cameră, unde a și rămas, în timp ce inculpatul și martora S.V.

s-au culcat. În jurul orelor 4,00 dimineața, inculpatul B.M. s-a trezit și, constatând că victima a decedat, i-a cerut martorei să-l ajute să ascundă cadavrul în tufișurile de pe malul iazului din sat. La solicitarea inculpatului, martora S.V. a pus cadavrul victimei într-o cuvertură galbenă, transportându-l în spate până în zona iazului, inculpatul mergând în urma martorei. Pe traseu martora a scăpat cadavrul, fiind nevoită să-l târască o porțiune de drum, după care cadavrul a fost ascuns între tufișuri, unde cei doi, cu ajutorul unui hârleț, l-au acoperit cu pământ. La data de 9 aprilie 2005, în jurul orelor 9,00, șeful postului de Poliție din comuna Miroslava a fost sesizat telefonic, de la Dispeceratul I.P.J.

Iași, cu privire la faptul că la marginea satului Horpaz, în apropierea iazului Iezareni, a fost găsit cadavrul unei persoane. Cu ocazia cercetărilor efectuate la fața locului au fost ridicate mijloace materiale de probă și s-au efectuat fotografii judiciar operative. La data de 10 aprilie 2005, s-a efectuat necropsia cadavrului persoanei cu identitate necunoscută, de sex feminin, în vârstă de 20-25 de ani, medicii legiști concluzionând că, moartea a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute, consecutivă unui politraumatism cu fracturi costale bilaterale, pneumotorax, contuzie pulmonară, plagă pulmonară, contuzie pancreatică. Totodată, s-a stabilit că topologia și morfologia leziunilor pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, iar între leziunile constatate la examenul necroptic și deces există legătură de cauzalitate.

S-a mai constatat că, în momentul decesului victima prezenta o alcoolemie de 0,25 grame %o, iar decesul a survenit la 8 aprilie 2005. La data de 13 aprilie 2005 inculpatul B.M. a refuzat să dea declarație, cu privire la uciderea victimei cu numele „I.”, precizând totodată că va fi de acord cu audierea sa, doar după ce va fi efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică numitei S.V. La 19 septembrie 2005 inculpatul B.M. a consimțit să dea o declarație la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, susținând însă că autoarea faptei de omor este martora S.V. și nu el; că în noaptea de 5 aprilie 2005 martora și victima „I.” s-au certat, după care S.V. i-a aplicat victimei multiple lovituri, care au condus la decesul acesteia.

În declarația dată în fața primei instanțe la 7 noiembrie 2005, inculpatul a susținut că nu a avut nici o participație la săvârșirea infracțiunii și că martora S.V. i-a spus că are un văr polițist, cu o funcție înaltă, care va administra probele de o asemenea manieră, încât întreaga responsabilitate să cadă asupra inculpatului. Fiind audiată la urmărirea penală, martora S.V. l-a indicat pe inculpat ca autor al faptei; aceasta a recunoscut că a lovit victima cu pumnul în spate, dar că lovitura aplicată nu a fost de natură să suprime viața victimei, având în vedere persoana care a executat lovitura (de sex feminin, firavă, de aproximativ 45 de kg), precum și distanța dintre agresoare și victimă.

La data de 5 mai 2005 martora S.V. a fost expertizată de medicii psihiatrici, constatându-se că aceasta prezintă stări de iritabilitate nejustificată, dar conștientizează boala, considerând-o curabilă. Fiind audiați, martorii C.P. și C.N., cu care inculpatul a susținut că se află în relații de dușmănie, au arătat că, în dimineața zilei de 10 aprilie 2005, în jurul orelor 9,45, au fost apelați telefonic de B.L. (nepotul inculpatului), care le-a spus că unchiul său este autorul omorului numitei „I.”. Pe parcursul cercetărilor, inculpatul a solicitat, în mod constant, expertizarea pumnilor martorei S.V., cererea fiind formulată la parchet la data de 13 aprilie 2005 și, ulterior, reiterată de acesta în toate declarațiile și memoriile date.

Proba a fost însă respinsă cu motivarea că nu ar fi lămurit raportul de cauzalitate între pretinsul obiect al agresiunii (pumnii martorei), loviturile aplicate (un singur pumn) și urmarea produsă. Față de aceste considerente, prima instanță a reținut că, în drept, fapta inculpatului B.M., care în noaptea de 8 aprilie 2005, i-a aplicat numitei „I.” mai multe lovituri cu pumnii și cu picioarele în zona spatelui, cauzându-i leziuni care au dus la decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, faptă prevăzută de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, inculpatul B.M. a solicitat achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta de omor nu a fost comisă de el, iar din probele administrate, nu rezultă că este autorul faptei, probele fiind ambigui și contradictorii, nefiind răsturnată prezumția de nevinovăție. De asemenea, inculpatul B.M. a indicat ca autor al omorului pe martora S.V., susținând că din probele administrate rezultă că aceasta a lovit-o cu pumnii, de mai multe ori, pe victimă. În susținerea apelului s-au depus înscrisuri și s-a solicitat administrarea probei testimoniale cu martorii P.C., B.L., B.I., B.E., A.M. și R.M.

Prin decizia penală nr. 159 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Iași, secția penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, menținându-se starea de arest a acestuia, cu motivarea că, pe baza probelor administrate în cauză, instanța de fond a ajuns la concluzia justă că fapta există și a fost comisă cu vinovăție de inculpatul B.M. Totodată, din probele administrate în apel nu a reieșit că victima I. ar fi fost lovită, în mod exclusiv, de martora S.V. și că ar exista o legătură de cauzalitate între leziunile constatate cu ocazia necropsiei, care au condus la decesul acesteia și fapta martorei S.V., care a lovit victima o singură dată cu pumnul în spate. Coroborând declarațiile martorilor audiați în apel cu celelalte probe administrate în fața instanței de fond, Curtea de Apel Iași a reținut că rezultă, fără putință de tăgadă, că inculpatul B.M.

este autorul faptei de omor, împotriva persoanei rămase neidentificate, numită I., în cauză neconstatându-se elemente noi de natură a crea îndoială instanței cu privire la săvârșirea faptei de către inculpat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M., care a reiterat apărările formulate în fața primei instanțe și a instanței de apel. Prin decizia penală nr. 5586 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 159 din 2 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală, care a fost casată integral, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în instrumentarea cauzei penale de față, din analiza actelor dosarului rezultă că, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat, în principal, pe baza declarațiilor singurului martor direct, S.V., al cărui discernământ este diminuat și prezintă elemente subiective supraadăugate privind întâmplările cotidiene, astfel cum rezultă din expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză. Mai mult, din declarațiile inculpatului și ale martorei reiese participația acesteia din urmă la lovirea victimei și la ascunderea cadavrului în afara locuinței inculpatului, astfel că la aprecierea declarației acesteia trebuie avut în vedere interesul procesual al martorei, de a nu fi pusă sub acuzare.

Or, axarea acuzării pe mărturia acestei persoane, coroborată cu declarațiile unor martori indirecți, aflați în dușmănie cu inculpatul, declarații ce conțin aprecieri cu aspect de probabilitate (exemplificativ: declarația martorului C.N., „părerea mea, că în noaptea de 8 aprilie 2005 cel care a omorât-o pe A. a fost B.M. ..”, nu este de natură să ofere suficiente temeiuri pe baza cărora să se stabilească, în mod cert, vinovăția inculpatului, soluțiile pronunțate nefiind convingătoare.

Referitor la cercetarea judecătorească efectuată s-a reținut că, deși instanțele au dovedit preocupare, audiind un număr mare de martori ai acuzării și ai inculpatului, instanța de apel, fără a manifesta rol activ, a luat act de renunțarea procurorului la audierea martorei S.V., a cărei declarație era relevantă pentru cauză, deși acesta precizase că va lua măsurile necesare pentru identificarea martorei și, totodată, existau date, rezultate din declarațiile celorlalți martori audiați, despre locurile frecventate de aceasta, stația C.F.R. Iași sau Mitropolie. Prin neaudierea martorei S.V. s-a încălcat dreptul inculpatului de a interoga martorii din proces, în condiții de contradictorialitate, prevăzut și de art. 6 paragraful 3 din C.E.D.O., regula fiind ca elementele de probă să fie produse în fața acuzatului, cu prilejul unei audiențe publice și în vederea dezbaterii în contradictoriu.

În acest fel, s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului care, nici în stadiul anterior fazei de judecată, nu a avut posibilitatea de a interoga martora, cu atât mai mult cu cât condamnarea s-a întemeiat, în mod determinant, pe declarația acesteia. Ca atare, Înalta Curte a constatat că în cauză este necesară completarea cercetării judecătorești, prin refacerea probei cu audierea martorei S.V., în condiții de contradictorialitate, precum și administrarea probelor solicitate de inculpat în apărare, concludente și utile cauzei, la care s-a făcut referire în motivele de recurs, pe baza cărora să se stabilească în mod complet împrejurările în care a fost săvârșită fapta, precum și existența sau inexistența vinovăției inculpatului, în condițiile respectării dispozițiilor art. 63, 65 și 66 C. proc.

pen. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 02691/45/2006. În rejudecare, prin decizia penală nr. 88 din 11 septembrie 2008, Curtea de Apel Iași, secția penală, a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul B.M., împotriva sentinței penale nr. 371 din 30 mai 2006, pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul nr. 8807/2005. A fost menținută starea de arest a inculpatului B.M., iar în baza art. 88 C. pen., s-a dedus arestarea preventivă a acestuia de la 30 mai 2006, la zi. A fost obligat apelantul să plătească statului suma de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Iași a reținut că, din probatoriul administrat atât la urmărirea penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești, rezultă fără dubiu că inculpatul este autorul faptei pentru care a fost trimis în judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și pct. 14 C. proc. pen. În principal, inculpatul a solicitat a se dispune achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât, în mod greșit, a fost identificat și condamnat ca autor al unei fapte pe care nu a săvârșit-o. În subsidiar, inculpatul a solicitat redozarea sancțiunii aplicate, în sensul reducerii cuantumului acesteia, față de vârsta sa înaintată și de afecțiunile pe care le prezintă. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., combinat cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 C. proc. pen., constată că, prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare. De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. Înalta Curte constată că, invocarea de către inculpat a nevinovăției în raport de fapta săvârșită contrazice nesusținut probatoriile administrate în cauză.

Simpla afirmație a unei stări de fapt fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile. Instanța de apel, printr-o judicioasă apreciere a probatoriilor administrate, a stabilit elementele cheie în baza cărora l-a identificat pe inculpat ca autor al faptei de omor. Potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 62 C. proc. pen., în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului, scop în care organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.

Pe de altă parte, potrivit art. 5 2 C. proc. pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. În situația în care există probe de vinovăție, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie prin probe contrare, asupra cărora organele judiciare sunt obligate să se pronunțe, în sensul admiterii sau respingerii motivate a acestora. Pe parcursul desfășurării procesului penal, atât organele de urmărire penală, cât și instanțele de judecată au obligația administrării tuturor probelor care contribuie la aflarea adevărului, indiferent dacă aceste probe conduc la stabilirea vinovăției sau a nevinovăției inculpatului și indiferent dacă inițiativa probațiunii a aparținut organelor judiciare ori inculpatului.

Această modalitate de abordare a problematicii probațiunii în procesul penal este singura cale de realizare în practică a principiului egalității armelor în procesul penal, a respectării dreptului la apărare al inculpatului, pe fondul contradictorialității fățișe și permanente între acuzare și apărare în decursul tragerii la răspundere penală. În realizarea acestor deziderate, instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelului, la cererea inculpatului a procedat la audierea martorilor P.C., B.L., B.I.N., B.E., A.M. și R.M. Acești martori însă nu au relevat aspecte noi, care să modifice situația de fapt reținută de prima instanță. Martorii audiați, fiind fie rude, fie cunoștințe ale inculpatului, colegi de penitenciar (martorul R.M.), au relevat aspecte pe care le-au aflat din relatările inculpatului, astfel încât declarațiile date de aceștia nu se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză.

În declarația dată, martorul B.I.N. a susținut că, în luna aprilie 2005 l-a întâlnit pe inculpat, care era însoțit de o femeie cu numele V., ce avea mâinile cu multiple vânătăi și care îi povestea inculpatului „cum a bătut o fată cu pumnii și picioarele peste tot corpul, apoi cu o cizmă”. Martorul B.E., fratele inculpatului a relatat că acesta i-a povestit cum S.V. a bătut-o „cu pumnul drept” pe I., pentru că i-a furat un pulover. Martorii P.C. și R.M. au susținut, în declarațiile lor că, întâlnind-o pe S.V., aceasta le-a povestit, din proprie inițiativă, cum a bătut o fată găzduită de inculpat, care a murit; că singură a transportat și ascuns cadavrul într-un tufiș și că, în tot acest timp, inculpatul dormea.

Martorii au mai susținut că S.V. ar fi afirmat că nu a fost anchetată de poliție, întrucât are o rudă polițist. De remarcat este faptul că martorii propuși de inculpat în apărare au încercat să acrediteze ideea că știu din spusele martorei S.V., pe care au întâlnit-o în diverse zone de pe raza orașului Iași, fie singură, fie însoțită de inculpat, că aceasta a comis omorul, inculpatul B.M. neavând nici o participație. Înalta Curte constată că, din probatoriile administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești rezultă, fără putință de tăgadă că inculpatul este cel care a agresat victima, pe fondul altercației ivite între cei doi. Astfel, în declarația dată la urmărirea penală, martora S.V.

a susținut că inculpatul B.M. a lovit-o pe victimă cu pumnii în spate. Din examinarea planșelor fotografice rezultă că urmele de lovituri s-au localizat în zona spatelui victimei. La examenul extern al cadavrului, descris în raportul de necropsie medico-legală, s-au constatat lividități cadaverice roșiatice-violacee, situate decliv pe fața dorsală și pe fețele laterale ale corpului victimei; loviturile aplicate au produs victimei fractura oaselor C.6, 8-12 dr. pe linia axială mijlocie și C.9-12 dr. paravertical cu infiltrat hemoragic. Deși martora S.V.

a recunoscut că a lovit și ea o dată victima cu pumnul în spate, deasupra feselor, această lovitură izolată, analizată prin raportare la persoana care a executat lovitura (persoană de sex feminin, firavă, de aproximativ 45 de kg), precum și prin raportare la distanța dintre agresoare și victimă, nu prezintă importanță în stabilirea raportului cauză-efect, importante fiind loviturile cu rol tanatogenerator, așa cum rezultă din raportul de necropsie. În cursul rejudecării apelului, inculpatul B.M. a solicitat din nou expertizarea „pumnilor martorei S.V.”, probă ce i-a fost respinsă, în mod întemeiat, în această fază procesuală, după trecerea unui interval de timp de 3 ani de la data săvârșirii faptei, proba nefiind utilă, concludentă și pertinentă cauzei.

De asemenea, inculpatul a mai solicitat să se stabilească pe baza unei expertize medico-legale dacă victima a avut leziuni preexistente, cu rol determinant în decesul acesteia. Având în vedere că raportul de necropsie medico-legală a descris detaliat leziunile victimei și a stabilit legătura directă de cauzalitate între leziunile constatate la examenul necroptic și decesul victimei, fără a evidenția leziuni preexistente, proba i-a fost respinsă ca fiind neconcludentă. Față de împrejurarea că numita S.V.

a fost descrisă de martorii audiați în cursul cercetărilor ca fiind o femeie de aproximativ 1,60 m înălțime, cu o constituție firavă, rezultă că, aceasta nu putea să lovească cu atâta intensitate victima, indiferent că ar fi folosit pumnii sau o cizmă, așa cum au susținut martorii indirecți ascultați la solicitarea inculpatului, încât să-i producă leziunile constatate la necropsie (politraumatism cu fracturi costale bilaterale, contuzie pulmonară, contuzie pancreatică), leziuni ce au determinat insuficiența cardio-respiratorie, pneumotoraxul și au condus la deces. Pe de altă parte, martorii C.N. și C.P., vecinii inculpatului, l-au descris pe acesta ca fiind un om deosebit de violent, care racola tineri și tinere fără adăpost, din rândul boschetarilor, pe care îi bătea și îi viola.

Totodată, martorii au declarat că, de frică, nu au intervenit, dar erau indignați de comportamentul inculpatului, care, în replică, le spunea că face ce vrea și că poate „să omoare pe cine vrea, pentru că este casa lui”. Deși martora S.V. s-a aflat în evidențele Spitalului de Psihiatrie Socola Iași, cu mai multe internări, diagnosticul fiind „tulburare afectivă bipolară, tulburare de personalitate de tip impulsiv, din depozițiile martorilor audiați a rezultat că aceasta era supusă în relațiile cu inculpatul, care o punea să cerșească și îi oferea găzduire. Rezultă că, dacă inculpatul ar fi intervenit în noaptea de 8 aprilie 2005 pentru a aplana conflictul dintre martora S.V. și victimă, așa cum acesta a susținut, este greu de crezut că S.V., concubina inculpatului, găzduită în casa acestuia, nu l-ar fi ascultat.

Înalta Curte constată că nici susținerea inculpatului în sensul că dormea în timp de S.V. a bătut-o pe victima I., susținere făcută și de martorul inculpatului, D.V. nu poate fi primită, nefiind posibil ca, la loviturile de o asemenea intensitate, aplicate atât de violent, asupra unei ființe umane, aceasta să nu se manifeste și vocal, prin strigăte, gemete și să nu ceară ajutor. Prevalându-se de împrejurarea că în casă nu se mai afla nici o altă persoană, cu excepția concubinei sale, S.V., inculpatul a încercat să valorifice, evident în favoarea sa, lipsa unor martori direcți, precum și imposibilitatea reaudierii în apel a numitei S.V., cu toate diligențele făcute. Un alt aspect care demonstrează nesinceritatea inculpatului este comportamentul acestuia în procesul confruntării cu martora S.V.

în cursul urmăririi penale. Inculpatul B.M. a solicitat în repetate rânduri efectuarea unei asemenea confruntări, însă când s-a procedat efectiv la confruntare a refuzat participarea, invocând motive puerile, de genul că S.V. este influențată, dar nu a menționat numele persoanei care a influențat-o, și că această confruntare, după părerea lui, este tardivă. Inculpatul a fost testat și cu tehnica de detectare a comportamentului simulat (poligraf), rezultând că, la întrebările critice au fost evidențiate modificări semnificative ale stresului emoțional. Față de întreg materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că, inculpatul B.M. este cel care în noaptea de 8 aprilie 2005 i-a aplicat mai multe lovituri victimei cu numele de I., care au condus la decesul acesteia.

De asemenea, Înalta Curte constată că, pedeapsa aplicată inculpatului a fost just individualizată, cu respectarea tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., astfel că nu se impune reducerea cuantumului acesteia. La individualizarea pedepsei, instanțele de fond și apel au avut în vedere pericolul social concret al infracțiunii săvârșite (suprimarea vieții unei persoane), modul și împrejurările comiterii faptei, încercarea inculpatului de a ascunde urmele infracțiunii, prin transportarea cadavrului într-o zonă izolată, pe malul iazului din sat, printre tufișuri, faptul că nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, precum și persoana inculpatului care este recidivist postcondamnatoriu. Astfel, din fișa de cazier judiciar de la dosar urmărire penală rezultă că inculpatul B.M.

a mai suferit 3 condamnări: prin sentința penală nr. 498 din 20 aprilie 1989 a Judecătoriei Iași a fost condamnat, la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru infracțiunile prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., art. 200 alin. (2) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen. și art. 20 raportat la art. 200 alin. (2) C. pen.; prin sentința penală nr. 265 din 21 februarie 1991 a Judecătoriei Iași a fost condamnat, la pedeapsa de 5 ani și 2189 zile închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.; prin sentința penală nr. 1023 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei Iași, a fost condamnat, la pedeapsa de 6 ani și 10 luni închisoare, pentru infracțiunile prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., art. 197 alin. (1) și art. 180 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

A fost arestat, la data de 20 iunie 2000, și liberat condiționat la 15 decembrie 2004, rămânându-i un rest de pedeapsă de executat de 855 de zile închisoare, iar la aproximativ 4 luni de zile de la liberarea sa din penitenciar a comis infracțiunea de omor din prezenta cauză. În aceste condiții, nu se poate avea în vedere, neexistând corespondent în probele dosarului, reevaluarea criteriilor de individualizare cu care au operat instanțele de fond și apel. Pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății ar crea un sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Având în vedere că inculpatul a comis o faptă reprobabilă, de o gravitate deosebită, sancționată în toate timpurile și tipurile de societate sub forma paricidului, Înalta Curte constată că prima instanță a dat dovadă de maximum de clemență, orientând pedeapsa câtre limita minimă prevăzută de textul sancționator. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 88 din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală. Potrivit art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc.

pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 13 aprilie 2005 la 5 februarie 2009. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 88 din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 13 aprilie 2005 la 5 februarie 2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 februarie 2009.