ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2509/2014

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 112 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul dispozițiilor art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat P.I. împotriva sentinței penale nr. 71/NCPP din 21 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 11706/99/2013*, sentință care a fost menținută. În baza dispozițiilor art. 272 C. proc. pen., suma de 100 RON, reprezentând onorariu avocat oficiu, s-a dispus a fi avansată Baroului Iași din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, urmând a fi inclusă în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat P.I. să plătească satului suma de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 100 RON reprezintă onorariu avocat oficiu. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Iași a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 71/NCPP din 21 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 11706/99/2013*, s-a dispus respingerea contestației la executare formulată de contestatorul condamnat P.I. împotriva sentinței penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iași, menținută prin decizia penală nr. 155 din 17 septembrie 2007 a Curții de Apel Iași și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat fiind obligat la plata, cu titlu de cheltuieli judiciare, a sumei de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezenta onorariul apărătorului desemnat din oficiu. În motivarea sentinței penale sus-menționată, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 25 noiembrie 2013 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, contestația la executare formulată de către contestatorul-condamnat P.I. împotriva sentinței penale nr. 323 din 14 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 49/99/2006, menținută prin decizia nr. 155 din 17 septembrie 2007 a Curții de Apel Iași și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casați și Justiție.

S-a arătat că cererea nu a fost motivată, iar pe parcursul judecării cauzei contestatorului i s-au acordat, la cerere, mai multe termene de judecată în acest sens, în final contestatorul precizând, la termenul din data de 23 ianuarie 2014, că solicită să fie pus în libertate întrucât durata mandatului de executare emis în puterea sentinței contestate a expirat. Pe baza actelor și lucrărilor existente la dosar, Tribunalul a reținut următoarea situație cronologică: Prin sentința penală nr. 677 din 21 septembrie 2004 a Tribunalului Iași, inculpatul P.I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 18 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea, la data de 11 din 12 ianuarie 2003, a infracțiunii de omor calificat, iar în baza art. 88 C. pen.

anterior s-a computat prevenția din data de 13 ianuarie 2003 la zi. Sentința penală menționată a fost menținută prin decizia penală nr. 186 din 10 mai 2005 a Curții de Apel Iași, însă prin decizia penală nr. 5560 din 03 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul inculpatului P.I., dispunându-se rejudecarea cauzei de către prima instanță, iar măsura arestării preventive a fost revocată, la data de 03 octombrie 2005, inculpatul fiind pus în libertate. În rejudecarea cauzei după casare, prin sentința penală nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iași, inculpatul P.I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 18 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea, la data de 11/12 ianuarie 2003, a infracțiunii de omor calificat asupra victimei B.M., iar în baza art. 88 C. pen.

anterior s-a computat prevenția din data de 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005. După comunicarea dispozitivului sentinței penale sus-menționate inculpatului care a lipsit la dezbaterile asupra fondului, acesta a declarat apel pe care l-a depus la Curtea de Apel Iași, contrar prevederilor art. 367 alin. (1) C. proc. pen. din 1969, situație în care declarația de apel a fost restituită, cu mențiunea de a fi depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă. În acest interval, nefiind înregistrat nici un apel în termenul legal, Tribunalul Iași a emis la data de 04 iunie 2007, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007, în care s-a menționat faptul că sentința penală nr. 323 din 14 mai 2007, de condamnare la pedeapsa de 18 ani și 6 luni închisoare, a rămas definitivă prin neapelare.

La data de 09 iunie 2007, condamnatul P.I. a fost arestat în baza mandatului nr. 401/2007 emis de Tribunalul Iași. Ca urmare a declarației de apel formulată de condamnat și depusă la instanța competentă, instanța de control judiciar învestită a apreciat că apelul dedus judecății de către inculpatul P.I. a fost declarat în termenul legal de 10 zile. Prin decizia penală nr. 155 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel Iași, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul P.I., însă chestiunea privării de libertate a apelantului nu a fost examinată. Împotriva acestei decizii, inculpatul P.I.

a declarat recurs și, prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat, tranșând în mod definitiv asupra vinovăției acestuia și a dispus deducerea din pedeapsa aplicată atât a timpului arestării preventive de la 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005, cât și de la 09 iunie 2007 la zi (04 decembrie 2007). La data de 28 aprilie 2009, Tribunalul Iași a fost învestit cu soluționarea unei contestații la executare formulate de contestatorul P.I., prin care acesta a reclamat faptul că sentința penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iași nu a rămas definitivă prin neapelare, așa cum se arată în mandatul nr. 401 din data de 04 iunie 2007, susținând că, la data la care mandatul a fost pus în executare - 09 iunie 2007 - hotărârea respectivă nu era definitivă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior. Având în vedere că pe rolul instanței a mai fost înregistrată o contestație la executare formulată de aceeași persoană, ce făcea obiectul Dosarului nr. 3994/99/2009, cele două cauze, având ca obiect „contestație la executare”, acestea au fost reunite sub nr. 3141/99/2009. Prin sentința penală nr. 480 din 24 iulie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 3141/99/2009, Tribunalul Iași a admis contestația la executare formulată de condamnatul P.I. și, în consecință, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

anterior a dispus anularea în parte a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007 din 04 iunie 2007 emis de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 49/99/2006, în baza sentinței penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iași, sub aspectul mențiunilor referitoare la data și modul rămânerii definitive a sentinței de condamnare, precum și la perioadele deduse din pedeapsă. A constatat că sentința penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iași a devenit definitivă la data de 04 decembrie 2007, prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și a dedus din pedeapsă și perioada executată de către condamnat din data de 09 iunie 2007 la zi și în continuare până la expirarea pedepsei.

A dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni pe marginea formelor de executare inițiate în baza sentinței penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iași, conform sentinței. În temeiul art. 189 C. proc. pen. anterior, onorariul în sumă de 100 RON, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, s-a dispus a se plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, iar în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. anterior cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iași a reținut, în esență, că cererea contestatorului condamnat, având ca obiect contestație la executare este întemeiată doar în parte, din următoarele considerente: I. Situația reclamată de către contestator nu a putut fi dezlegată în cuprinsul art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. anterior. S-a constatat că este evident că la acel moment, după data de 04 decembrie 2007, când s-a pronunțat decizia definitivă nr. 5787/2007, condamnatul nu mai putea invoca faptul că execută o pedeapsă aplicată în baza unei hotărâri nedefinitive. Această chestiune, pendinte fondului cauzei, ar fi trebuit rezolvată în cursul judecății, în căile ordinare de atac, de către instanțele de control judiciar, singurele în măsură să găsească remediile juridice corespunzătoare situației particulare a inculpatului P.I. Prin urmare, s-a apreciat că instanța nu are căderea să statueze retroactiv și pe calea contestației la executare asupra unor împrejurări intrate în autoritate de lucru judecat. II.

Situația reclamată de contestator nu își putea găsi rezolvarea nici în condițiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, întrucât executarea hotărârii de condamnare nu este împiedicată de nici un incident de natura celor enumerate în acest text de lege. III. Pe de altă parte, este indubitabil că mandatul în ființă, nr. 401/2007, emis de Tribunalul Iași la data de 04 iunie 2007, nu reflectă fidel o realitate juridică, consfințită prin pronunțarea celor două decizii din apel și recurs (pct. 3 și 4). S-a apreciat că această lipsă de corespondență, între adevărul judiciar și formele de executare, trebuie și poate fi îndreptată, iar singura cale este cea oferită de dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. anterior, în teza nelămuririi cu privire la hotărârea care se execută. Așa fiind, apreciind că este necesară punerea de acord a mandatului de executare - ca act subsecvent hotărârii de condamnare - cu însăși hotărârea din care emană, Tribunalul a admis contestația la executare formulată de condamnatul P.I., iar în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior s-a dispus anularea în parte a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007 din 04 iunie 2007 emis de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 49/99/2006 sub aspectul mențiunilor referitoare la data și modul rămânerii definitive a sentinței de condamnare, precum și la perioadele deduse din pedeapsă.

Practic, mandatul a fost corectat prin înlăturarea mențiunilor privitoare la rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 323 din 14 mai 2007 „prin neapelare” și înscrierea mențiunilor corecte referitoare la parcurgerea căilor ordinare de atac: respingerea ca nefondat a apelului prin decizia penală nr. 155 din data de 27 septembrie 2007 a Curții de Apel Iași, respectiv respingerea ca nefondat a recursului prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 416-417 C. proc. pen. anterior, s-a luat act de faptul că data corectă la care hotărârea primei instanțe - sentința penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iași - a rămas definitivă, este data de 04 decembrie 2007, prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

S-a dat eficiență și celorlalte dispoziții din decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la deduceri, care nu se regăseau ca atare în mandat, în sensul întregirii formelor de executare cu dispoziția de deducere suplimentară din pedeapsă și a perioadei executate de către condamnat din data de 09 iunie 2007 la zi și în continuare până la expirarea pedepsei. S-a dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni pe marginea formelor de executare inițiate în baza sentinței penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iași, conform sentinței. În temeiul art. 189 C. proc. pen. anterior, onorariul în sumă de 100 RON, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, s-a dispus a se plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. anterior, cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului. Analizând contestația la executare ce formează obiectul dosarului, prin prisma motivelor invocate de contestatorul-condamnat P.I., instanța de fond a constatat că aceasta este nefondată, motivat de următoarele considerente: Potrivit art. 461 C. proc. pen. contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare Ia executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Persoana condamnată P.I. a mai învestit instanța cu soluționarea unor cereri similare, având același obiect în sprijinul cărora au fost invocate diferite motive, așa cum se poate observa din conținutul copiilor acestor sentințe depuse de contestator la dosarul cauzei. Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. în aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca clement al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României, parag. 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă analiză.

Contestatorul condamnat P.I. este în eroare atunci când susține (cum a făcut-o prin precizarea motivului contestației) că durata mandatului de executare emis în puterea sentinței contestate, a expirat.

Această eroare derivă din faptul că acesta a perceput incorect conținutul sentinței penale nr. 480 din 24 iulie 2009 a Tribunalului Iași, pronunțată în Dosarul nr. 3141/99/2009, prin care i s-a admis contestația la executare și s-a dispus anularea în parte a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 401/2007 din 04 iunie 2007 emis de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 49/99/2006, în baza sentinței penale nr. 323 din 14 mai 2007 a Tribunalului Iași, doar sub aspectul mențiunilor referitoare la data și modul rămânerii definitive a sentinței de condamnare, precum și la perioadele deduse din pedeapsă, constatându-se că sentința penală nr. 323 din data de 14 mai 2007 a Tribunalului Iași a devenit definitivă la data de 04 decembrie 2007, prin decizia penală nr. 5787 din data de 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și deducându-i-se din pedeapsă și perioada executată de către condamnat din data de 09 iunie 2007 la zi și în continuare până la expirarea întregii pedepse de 18 ani și 6 luni închisoare, în executarea căreia se află și a cărei durată nu expirat până la acel moment.

În termenul legal de 3 zile, împotriva sentinței penale mai sus arătată a fost declarată calea de atac a contestației de către contestatorul condamnat P.I. În motivarea căii de atac promovate, contestatorul condamnat P.I., în esență, a solicitat ca instanța de control judiciar să constate că a executat integral pedeapsa ce i-a fost aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, impunându-se lăsarea sa în libertate. Astfel, a solicitat admiterea căii de atac, desființarea hotărârii instanței de fond, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi soluții în sensul admiterii contestației la executare.

Examinând sentința penală apelată, pe baza tuturor actelor și lucrărilor existente la dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor de contestație invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele conferite de normele de procedura penală incidente în materie, Curtea a constatat nefondată contestația pentru motivele ce vor fi redate în continuare. Prin sentința penală nr. 323 din 14 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 49/99/2006, menținută prin decizia penală nr. 155 din 17 septembrie 2007 a Curții de Apel Iași, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 5787 din 04 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatorul P.I. a fost condamnat pentru comiterea unei infracțiuni de „omor calificat” prev. de art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen.

din 1969, cu reținerea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen. din 1969, la pedeapsa principală de 18 ani și 6 luni închisoare. În baza hotărârii de condamnare menționată, la data de 04 iunie 2007, Tribunalul Iași, în calitatea sa de instanță de executare, a emis pe numele condamnatului P.I. mandatul de executarea pedepsei închisorii nr. 401/2007, mandat în baza căruia acesta a fost încarcerat la data de 09 iunie 2007. Prin hotărârea de condamnare sus-arătată, corectată ulterior prin sentința penală nr. 480 din 24 iulie 2009 a Tribunalului Iași, menținută și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 680 din 29 decembrie 2009 a Curții de Apel Iași, din durata pedepsei de 18 ani și 6 luni închisoare aplicată contestatorului condamnat au fost deduse toate perioadele în care acesta s-a aflat în stare de arest preventiv și apoi în executarea sancțiunii penale.

Mai exact, au fost deduse și respectiv scăzute perioadele de la 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005 și de la 09 iulie 2007 și în continuare până la executarea pedepsei. Se constată astfel că din pedeapsa de 18 ani și 6 luni închisoare, condamnatul P.I. a executat perioada de la 13 ianuarie 2003 până la 03 octombrie 2005 și perioada începând de la 09 iulie 2007 până la zi, perioade care însumate reprezintă aproximativ 9 ani, 7 luni și 10 zile. În condițiile în care durata pedepsei închisorii definitiv aplicată și de executat în cazul condamnatului P.I. este de 18 ani și 6 luni, cu ușurință se poate observa că persoana condamnată nu a executat decât puțin peste jumătatea duratei pedepsei de executat, ceea ce îndreptățește la a reține ca fiind lipsită de suport real susținerea contestatorului condamnat în sensul executării în întregime a pedepsei ce i-a fost aplicată.

Față de cele sus redate, Curtea a constatat că nu există nici un impediment la executarea în continuare a pedepsei de 18 ani și 6 luni închisoare de către contestatorul condamnat P.I., după cum nu există nici un alt motiv faptic care să se circumscrie cazurilor legale de contestație la executare. În considerarea argumentelor sus redate, Curtea a constatat că sentința penală supus examenului este legală și temeinică, iar contestația este nefondată. Pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiilor art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat P.I. împotriva sentinței penale nr. 71/NCPP din 21 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 11706/99/2013*, sentință ce a fost menținută.

Împotriva deciziei penale nr. 112 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat contestație condamnatul P.I. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 28 iulie 2014. Examinând contestația formulată, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Dând eficiență principiului stabilit prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III și III 1 C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute, de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Conform art. 425 1 alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Totodată, conform dispozițiilor art. 425 1 alin. (7) C. proc. pen., decizia prin care s-a soluționat contestația nu este supusă niciunei căi de atac. _În prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizata cu contestația formulată de contestatorul P.I. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv decizia penală nr. 112 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care, în temeiul dispozițiilor art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat P.I. Prin urmare, condamnatului P.I. nu îi este recunoscută calea de atac a contestației împotriva deciziei penale menționate. Pentru considerentele ce preced, potrivit art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contetatorul P.I. împotriva deciziei penale nr. 112 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, urmând a fi obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatorul P.I. împotriva deciziei penale nr. 112 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din-fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință, azi, 09 septembrie 2014.