ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 213/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 352 din 5 februarie 2008, a admis cererea formulată de reclamanta V.Ș., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Ministerului Economiei și Finanțelor , în prezent Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, în prezent Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Ministerul Transporturilor, având ca obiect plata primei de concediu pe anii 2002- 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, proporțional cu perioada lucrată la fiecare loc de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost angajată, în calitate de funcționar public, în cadrul Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Tribunalul București și Ministerului Transporturilor, în perioada 2002 – 2006, având dreptul, în conformitate cu dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, la o primă de concediu egală cu salariul de bază pe luna anterioară plecării în concediu. În condițiile în care aplicarea acestor dispoziții a fost succesiv suspendată, până la 31 decembrie 2006 și întrucât normele de suspendare nu mai erau în vigoare la data sesizării instanței, s-a apreciat că, revine instanțelor judecătorești cenzurarea legalității acestor suspendări.

În acest sens instanța de fond a apreciat că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție, întrucât dreptul de retribuire a muncii nu poate fi restrâns în mod discriminator și contrar regulilor impuse de o societate democratică, precum și dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, reclamanta fiind discriminată față de alți angajați și prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, prin suspendarea unui drept câștigat prin lege. S-a mai reținut că, deși, acest drept a fost suspendat în perioada 2001 – 2006, suspendarea exercițiului său nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect numai imposibilitatea temporară a realizării lui.

Curtea de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în perioada 4 decembrie 2002 – iunie 2004, în conformitate cu dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripției în caz de forță majoră, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice cu motivarea lipsei unui raport de garanție a sumelor solicitate, în contextul în care reclamanta nu este salariata acestui minister. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Transporturilor. În recursul său recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reitera excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei ca rămasă fără obiect în condițiile apariției O.U.G.

nr. 146/2007. În fața instanței de recurs reprezentantul acestuia a solicitat respingerea recursului ca rămas fără obiect, în urma plății drepturilor salariale solicitate, astfel cum s-a prevăzut prin O.U.G. nr.1 46/2007. Recurentul Ministerul Transporturilor, prin consilier juridic a susținut în motivarea depusă, în scris, la dosar, că obligația de plată a primelor de concediu este divizibilă între toți succesorii fostului Minister al Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, astfel cum au fost instituiți prin O.U.G.

nr. 24/2007, privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a administrației publice centrale, respectiv Ministerul Transporturilor, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale și Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, în acest context obligația sa de restituire fiind în proporție de ⅓. În aceea ce privește chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor , în prezent Ministerul Finanțelor Publice, s-a susținut că instanța de fond, prin soluția pronunțată a nesocotit atribuțiile ce revin acestei instituții în realizarea drepturilor ce fac obiectul prezentei acțiuni deoarece, în conformitate cu principiul anualității, instituit prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, sumele prevăzute în bugetul de stat pe anul 2007 se impun a fi utilizate exclusiv pentru cheltuielile previzionate pe anul respectiv, iar în condițiile în care solicitarea reclamantei-intimate este ulterioară adoptării legii bugetului de stat pe anul 2007, plata acesteia este imposibilă în lipsa intervenției Ministerului Finanțelor Publice în sensul disponibilizării sumelor necesare.

În fața instanței reprezentantul recurentului Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului și, pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca rămasă fără obiect depunând, în sprijinul susținerilor sale dovada achitării drepturilor bănești restante solicitate de aceasta. Analizând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, în scris, și oral în fața instanței, precum și de reglementările legale incidente, Curtea va respinge recursurile declarate în cauză, pentru următoarele considerente. Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că acordarea primei de vacanță, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii 2001 – 2006, prin dispoziții normative succesive, însă, așa cum corect a reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă exercitării lui, ceea ce ar contraveni atât prevederilor art. 53 din Constituția României revizuită, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementările art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

și a libertăților fundamentale. În acest context susținerile recurenților potrivit cărora, în raport de prevederile O.U.G. nr. 146/2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006, recursurile și, respectiv, acțiunea reclamantei au rămas fără obiect, nu sunt întemeiate, reprezentând, dimpotrivă un argument în sprijinul soluției pronunțate de instanța de fond. Pentru aceste considerente, constatând că, potrivit art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., nu există motive de casare sau modificare a hotărârii instanței de fond, Curtea va respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Ministerul Transporturilor, împotriva sentinței civile nr. 352 din 5 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal . Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2009.