ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 213/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 352 din 5

februarie 2008, a admis cererea formulată de reclamanta V.Ș., în contradictoriu

cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri,

Ministerului Economiei și Finanțelor , în prezent Ministerul Finanțelor

Publice, Ministerul Justiției, în prezent Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe

lângă Tribunalul București și Ministerul Transporturilor, având ca obiect plata

primei de concediu pe anii 2002- 2006, actualizată cu indicele de inflație la

data plății efective, proporțional cu perioada lucrată la fiecare loc de muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că reclamanta a fost angajată, în calitate de funcționar public, în

cadrul Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Tribunalul

București și Ministerului Transporturilor, în perioada 2002 – 2006, având

dreptul, în conformitate cu dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

la o primă de concediu egală cu salariul de bază pe luna anterioară plecării în

concediu.

În condițiile în care aplicarea acestor

dispoziții a fost succesiv suspendată, până la 31 decembrie 2006 și întrucât

normele de suspendare nu mai erau în vigoare la data sesizării instanței, s-a

apreciat că, revine instanțelor judecătorești cenzurarea legalității acestor

suspendări.

În acest sens instanța de fond a apreciat

că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție, întrucât

dreptul de retribuire a muncii nu poate fi restrâns în mod discriminator și

contrar regulilor impuse de o societate democratică, precum și dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Constituție, reclamanta fiind discriminată față de alți

angajați și prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, prin suspendarea

unui drept câștigat prin lege.

S-a mai reținut că, deși, acest drept a

fost suspendat în perioada 2001 – 2006, suspendarea exercițiului său nu

echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect numai imposibilitatea

temporară a realizării lui.

Curtea de apel a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune în perioada 4 decembrie 2002 – iunie 2004, în

conformitate cu dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind

suspendarea cursului prescripției în caz de forță majoră, precum și cererea de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice cu motivarea lipsei unui

raport de garanție a sumelor solicitate, în contextul în care reclamanta nu

este salariata acestui minister.

Împotriva acestei sentințe, au declarat

recurs pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Ministerul Transporturilor.

În recursul său recurentul Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reitera excepția prescripției

dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat admiterea recursului și

respingerea acțiunii reclamantei ca rămasă fără obiect în condițiile apariției

O.U.G. nr. 146/2007.

În fața instanței de recurs

reprezentantul acestuia a solicitat respingerea recursului ca rămas fără

obiect, în urma plății drepturilor salariale solicitate, astfel cum s-a

prevăzut prin O.U.G. nr.1 46/2007.

Recurentul Ministerul Transporturilor,

prin consilier juridic a susținut în motivarea depusă, în scris, la dosar, că

obligația de plată a primelor de concediu este divizibilă între toți succesorii

fostului Minister al Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, astfel cum

au fost instituiți prin O.U.G. nr. 24/2007, privind stabilirea unor măsuri de

reorganizare a administrației publice centrale, respectiv Ministerul

Transporturilor, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț,

Turism și Profesii Liberale și Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și

Locuințelor, în acest context obligația sa de restituire fiind în proporție de ⅓.

În aceea ce privește chemarea în garanție

a Ministerului Economiei și Finanțelor , în prezent Ministerul Finanțelor

Publice, s-a susținut că instanța de fond, prin soluția pronunțată a nesocotit

atribuțiile ce revin acestei instituții în realizarea drepturilor ce fac

obiectul prezentei acțiuni deoarece, în conformitate cu principiul anualității,

instituit prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, sumele prevăzute

în bugetul de stat pe anul 2007 se impun a fi utilizate exclusiv pentru

cheltuielile previzionate pe anul respectiv, iar în condițiile în care

solicitarea reclamantei-intimate este ulterioară adoptării legii bugetului de

stat pe anul 2007, plata acesteia este imposibilă în lipsa intervenției

Ministerului Finanțelor Publice în sensul disponibilizării sumelor necesare.

În fața instanței reprezentantul

recurentului Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului și,

pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca rămasă fără obiect depunând, în

sprijinul susținerilor sale dovada achitării drepturilor bănești restante

solicitate de aceasta.

Analizând sentința atacată în raport de

actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, în scris, și oral în

fața instanței, precum și de reglementările legale incidente, Curtea va

respinge recursurile declarate în cauză, pentru următoarele considerente.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit

dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se

acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este adevărat că acordarea primei de

vacanță, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în

anii 2001 – 2006, prin dispoziții normative succesive, însă, așa cum corect a

reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului,

atâta vreme cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia.

Un astfel de drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat

întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept

prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă

exercitării lui, ceea ce ar contraveni atât prevederilor art. 53 din

Constituția României revizuită, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementările art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

și a libertăților fundamentale.

În acest context susținerile recurenților

potrivit cărora, în raport de prevederile O.U.G. nr. 146/2007, pentru aprobarea

plății primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001-2006,

recursurile și, respectiv, acțiunea reclamantei au rămas fără obiect, nu sunt

întemeiate, reprezentând, dimpotrivă un argument în sprijinul soluției

pronunțate de instanța de fond.

Pentru aceste considerente, constatând

că, potrivit art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., nu există motive

de casare sau modificare a hotărârii instanței de fond, Curtea va respinge

recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

de Ministerul Transporturilor, împotriva sentinței civile nr. 352 din 5

februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal .

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20

ianuarie 2009.