ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1087/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta N.C. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, Școala Națională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Craiova și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâții să dispună obligarea acestora la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură de la data de 1 septembrie 2006. În perioada 1 ianuarie 2005– 2 mai 2005 a fost auditor intern la Curtea de Apel Craiova, de la 2 mai 2005- 1 februarie 2006 a fost director executiv la Școala Națională e Grefieri; de la 1 februarie 2006-1 septembrie 2006 a fost auditor intern la Consiliul Superior al Magistraturii și la Ministerul Finanțelor Publice , în perioada 1 ianuarie 2001-31 ianuarie 2001. A mai arătat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 care reglementează statutul funcționarilor publici are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu dar că ulterior, printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol.

Cum la această dată suspendările dispuse prin legile bugetului din fiecare an și-au încetat aplicabilitatea, reclamanta apreciază că este îndreptățită la primele de vacanță din ultimii ani conform art. 166 din Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 respectiv Codul muncii. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1963 din 18 iulie 2007 a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost completată, dispunând obligarea pârâților să-i plătească acesteia sumele cuvenite cu titlu de primă de concediu pe perioada 2001-2006 inclusiv, corespunzător perioadei în care reclamanta a fost funcționar public, având raporturi juridice de serviciu cu pârâtele, primă actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, reclamanta a făcut dovada calității de funcționar public, aceasta desfășurându-și activitatea în cadrul instituțiilor pârâte de la momente diferite, în cursul anilor 2001-2006. A mai reținut și să dreptul la prima de concediu este acordat prin legea care a intrat în vigoare la data de 8 ianuarie 2000 și care nu a fost abrogată până în prezent și, că instanța nu poate analiza legalitatea unei măsuri dispuse prin lege, ci doar concordanța acesteia cu legea. Împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală au declarat recurs, fiecare separat, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Recurentul Consiliul Superior al Magistraturii prin recursul declarat a susținut că în cazul reclamantei, pentru perioada menționată își găsesc aplicabilitate dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2006 nr. 380/2005 astfel că, ținând cont de faptul că suspendarea unei dispoziții legale nu poate avea ca efect decât neaplicarea ei pe perioada cât durează suspendarea, prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu pot fi aplicate pentru anul 2006. La rândul său, recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin recursul declarat a susținut în esență, că soluția instanței de fond este criticabilă prin aceea că nu a dat eficiență deciziilor nr. 414/2005, nr. 37/2005, nr. 148/2005, nr. 278/2005 și nr. 398/2005 pronunțate de Curtea Constituțională, care au statuat că drepturile suplimentare, cum sunt primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în actele normative, nu constituie drepturi fundamentale consacrate de constituție care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate de către legiuitor.

În fine, printr-un ultim motiv de recurs recurentul a mai susținut și faptul că prin lege îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de legiuitor astfel că, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat, întrucât ca urmare a suspendării acestor dispoziții legale pentru perioada 2001-2005 nu au fost și nu sunt prevăzute sumele necesare plății acestor prime. În recursul său Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, deoarece acest fapt înseamnă încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 744/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, acte normative care au suspendat dreptul pretins de aceasta.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la plecarea în concediu, „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui,atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că reclamanta are dreptul la primă de vacanță, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Prin urmare, este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În acest sens s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, în considerentele căreia se reține că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu în conformitate cu dispozițiile art. 28 C. muncii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și, în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu, pentru perioada menționată în acțiune.

În consecință, pentru aceleași considerente și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de recurenții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură vor fi respinse ca nefondate, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Consiliul Superior al Magistraturii de Ministerul Economiei și Finanțelor și de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva sentinței civile nr. 1963 din 18 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2008.