ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4453/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea reclamantul D.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, anularea Hotărârii nr. 396 din 29 februarie 2008 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de refugiat și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin declarațiile de martori a făcut dovada încadrării în situația prevăzută de lege. Prin sentința civilă nr. 115/CA/2008 - PI din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând anularea hotărârii atacate și obligarea pârâtei să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că din probatoriul administrat rezultă că în perioada Dictatului de la Viena reclamantul a fost întâlnit împreună cu părinții săi în refugiu, respectiv în localitatea Turda, situație ce atrage incidența art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Satu Mare, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând, în esență, că premisele acordării beneficiului O.G. nr. 105/1999 constau în existența unei persecuții din motive etnice ce a avut drept consecință strămutarea în altă localitate. Totodată, a precizat recurenta, este adevărat că legea permite ca dovada să se facă cu titlu de excepție prin orice mijloc de probă, în speță cu declarații notariale, dar doar în situația în care aceasta nu se poate face cu acte oficiale, imposibilitate care trebuie însă dovedită.

Or, în aprecierea probelor, Comisia a reținut că declarațiile de martori pe care petentul a înțeles să își bazeze cererea nu sunt relevante, întrucât, pe de o parte, martorii se mărginesc la a face o simplă afirmație cu privire la strămutarea reclamantului fără invocarea unor situații care să permită stabilirea stării de fapt, iar pe de altă parte, între susținerile reclamantului și cele ale martorilor există o neconcordanță în sensul că primul indică localitatea Turda, iar martorii fac referire la Câmpia Turzii. În ceea ce îl privește pe martorul T.G., precizează recurenta, este de reținut că nu a rezultat că s-ar fi aflat în perioada de referință în Câmpia Turzii sau că acesta ar fi fost refugiat în aceeași localitate cu reclamantul, iar faptul că acest martor și-a schimbat declarația în fata instanței în sensul că ar fi făcut o confuzie între localitatea Câmpia Turzii și Turda, confirmă îndoiala Comisiei.

De asemenea, din probatoriul administrat nu rezultă că martorul V.I. s-ar fi aflat în perioada în discuție în Câmpia Turzii, iar mai mult decât atât, martorul nu a fost în măsură să indice cu exactitate localitatea de refugiu a reclamantului. Recurenta-pârâtă opinează că declarațiile martorilor date nemijlocit în fața instanței sunt confuze și neverosimile, pe baza acestora neputându-se concluziona că reclamantul ar fi fost refugiat împreună cu familia ca urmare a persecuțiilor etnice. Apreciază recurenta că reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice și nici a strămutării, atâta timp cât din probele administrate nu rezultă că ar fi fost obligat să își schimbe domiciliul din motive etnice și nici că ar fi avut domiciliul în localitatea Turda în perioada de refugiu.

Înalta Curte de Casație si Justiție, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată fondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează: Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu. Prin „persoană strămutată" în altă localitate, conform dispozițiilor H.G.

nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice". În ceea ce privește cauza dedusă judecății, împrejurările de fapt invocate de către reclamant, declarațiile autentice administrate în cauză, celelalte înscrisuri aduse în probațiune, precum și depoziția martorilor audiați nemijlocit de instanță nu fac dovada încadrării în situația prevăzută de art. 1 din Legea nr. 189/2000. Astfel, prin declarațiile autentificate depuse la dosarul cauzei, martorii T.G. și V.I.

au declarat că reclamantul s-ar fi refugiat în cursul lunii martie a anului 1941 din localitatea Craidorolț în Câmpia Turzii, Județul Cluj, ca urmare a cedării Ardealului de Nord, întoarcerea având loc în luna noiembrie a anului 1945. Totodată, ambii martori au declarat că au luat cunoștință de aceste fapte întrucât, în perioada refugiului, s-au întâlnit cu reclamantul la Fabrica de Ciment din Câmpia Turzii. Prin acțiunea introductivă, reclamantul a precizat că refugiul ar fi avut loc din comuna natală, Craidorolț, în localitatea Turda. Cu ocazia audierii, martorul V.I. a declarat că a fost refugiat în Turda, că reclamantul lucra la fabrica de ciment și că nu mai poate preciza cu certitudine dacă s-a întâlnit cu acesta la Turda sau în Câmpia Turzii.

În cauză însă nu s-a făcut dovada faptului că martorul V.I. s-ar fi aflat în aceeași situație cu reclamantul, la dosarul cauzei fiind depusă Hotărârea nr. 1178 din 2 decembrie 2002 Casei Județene de Pensii prin care s-a admis cererea acestuia de recunoaștere a perioadei 4 februarie 1951-31 decembrie 1953 ca fiind efectuată în detașamentele de muncă din cadrul D.G.S.M. Martorul T.G. a precizat că s-a întâlnit cu reclamantul și cu părinții acestuia în perioada de refugiu, că tatăl reclamantului lucra la fabrica de ciment din Turda și că nu cunoaște în concret dacă părinții reclamantului locuiau efectiv în Turda sau în Câmpia Turzii. Totodată, cu ocazia audierii cei doi martori nu au mai făcut referire la motivele ce au determinat mutarea din localitatea de domiciliu, la data plecării, respectiv întoarcerii în localitatea de domiciliu.

Înalta Curte, în raport cu probele administrate în cauză, apreciază că reclamantul nu a făcut dovada mutării sau schimbării de domiciliu din motive etnice, astfel încât în cauză nu se poate reține calitatea acestuia de persoană strămutată, în înțelesul dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999. Din declarațiile autentificate și declarațiile date nemijlocit în fața primei instanțe nu rezultă că refugiul reclamantului și al părinților acestora s-ar fi datorat persecuțiilor etnice suferite de aceștia și nici nu se poate reține cu exactitate pretinsa localitate de refugiu. Situația relevată nu atrage incidența prevederilor O.U.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, întrucât acest act normativ a vizat acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945. Pentru considerentele arătate, Înalta Curtea, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat și va modifica sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 115/CA/2008 - PI din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul D.P., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2008.