ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1585/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin procesul - verbal încheiat la data de 11 decembrie 2007, inspectori ai A.N.V. – D.A.F.V. au stabilit în sarcina SC C.R. SA Ploiești o datorie vamală în sumă de 242.737 lei, reprezentând drepturi de import și TVA, dobânzi în sumă de 225.157 lei și penalități de întârziere în cuantum de 16450 lei. Pe baza acestui proces – verbal, A.N.V. – D.S.A.O.V. a emis Decizia nr. 71101 din 12 decembrie 2007 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal în limitele arătate mai sus. Cu cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2008, SC C.R. SA Ploiești a solicitat în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării celor două acte administrativ fiscale până la pronunțarea instanței de fond cu privire la legalitatea lor.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1989 din 25 iunie 2008 a admis cererea astfel cum a fost formulată. De asemenea, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 17.304 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că există în cauză o aparență de nelegalitate a actului administrativ – fiscal care a stabilit în sarcina reclamantei, obligațiile suplimentare de plată la bugetul de stat. Că, plata unei sume de bani nedatorată, ca efect ce decurge din însăși natura actului administrativ, constituie prin ea însăși un prejudiciu material, viitor, dar previzibil cu evidență.

În sfârșit s-a considerat că dovada pagubei iminente în cauza de față rezultă din însăși natura actului administrativ și a obligației de plată impusă societății comerciale de către pârâtă. Hotărârea judecătorească a fost atacată cu recurs de către pârâta A.N.V. Recurenta a susținut că cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale formulată de reclamanta SC C.R. SA Ploiești trebuia respinsă ca inadmisibilă deoarece suma achitată de această societate cu titlu de cauțiune este inferioară cuantumului stabilit prin dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat în mod eronat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ atât în privința cazului bine justificat, cât și a necesității de prevenire a pagubei iminente pentru societatea comercială.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, recurenta a solicitat, în subsidiar, reducerea acestora până la un cuantum corespunzător valorii, complexității cauzei și efortului depus de apărătorul societății comerciale. Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță, devreme ce reclamanta nu a invocat în concret o pagubă iminentă care s-ar produce prin aplicarea imediată a actelor administrativ-fiscale și nici nu a demonstrat cu probe concludente, posibilitatea producerii ei în viitor. Contrar afirmațiilor făcute în cuprinsul cererii de suspendare, actul de control încheiat de inspectorii A.N.A.F. la data de 11 decembrie 2007 nu are natura unui raport de inspecție fiscală. El s-a concretizat într-un proces-verbal de control, supus unor condiții de fond și de formă reglementate de C. vamal al României și oricum, la data efectuării controlului, autoritatea vamală nu avea posibilitatea legală de a efectua inspecția fiscală.

O atare competență a fost transferată A.N.V. începând cu data de 1 ianuarie 2008, doar în privința accizelor, nu și a drepturilor vamale constând în taxe vamale, comision vamal și TVA. Prin urmare, în mod eronat curtea de apel a reținut aparența de nelegalitate a actelor administrativ – fiscale contestate pentru lipsa din procesul verbal de control a avizului șefului de serviciu și a aprobării conducătorului organului de inspecție fiscală. Referitor la cuantumul sumei achitată de reclamantă cu titlu de cauțiune (de 10.000 lei), Înalta Curte constantă că, critica adusă sentinței este neîntemeiată. Concluzia se impune deoarece potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, cauțiunea este de până la 2.000 lei.

Textul legal, stabilește numai limita maximă a sumei de bani datorată cu titlu de cauțiune, fără a institui și o limită minimă în vederea exercitării de către persoana vătămată a dreptului de a cere suspendarea actului administrativ fiscal. Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, urmează a se admite recursul și a fi modificată sentința în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 și 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A. N., împotriva sentinței nr. 1989 din 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea formulată de reclamanta SC C.R. SA Ploiești, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 martie 2009.