ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1702/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 227

din 28 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios

administrativ, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Ș.C.D., în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României – C.S.R.B.I.A.C.R.R., P.O.S.D. și P.C.P.N.,

acțiune având ca obiect anularea deciziei nr. 356 din 24 iunie 2004 emisă de

primul pârât.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că prin decizia atacată s-a dispus retrocedarea

nudei proprietăți a imobilului înscris în cartea funciară a localității Diniaș

în favoarea P.O.S.D., prevăzându-se totodată că destinația actuală a imobilului

se menține pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, urmând ca

utilizatorul să plătească chiria lunară prevăzută de H.G. nr. 244/2004.

S-a mai reținut că această

decizie a fost comunicată părților interesate, inclusiv reclamantei care a

încheiat la data de 22 iunie 2005 contractul de închiriere (locațiune), conform

prevederilor Legii nr. 501/2002, astfel încât în raport cu data emiterii

deciziei, data semnării protocolului de predare-primire al imobilului și data

perfectării contractului de închiriere, apare nefondată apărarea reclamantei în

sensul că a luat cunoștință de existența deciziei abia la 14 noiembrie 2005.

Pe fondul cauzei, instanța a

apreciat, pe de o parte, că la emiterea deciziei atacate s-a avut în vedere

destinația imobilului din litigiu, C.S.R. dispunând doar retrocedarea nudei

proprietăți cu menținerea destinației pe o perioadă de 5 ani, iar că actul

atacat a fost adoptat în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, prevederi ce au caracter

special în raport cu cele invocate de reclamantă.

În termen legal, împotriva

sus-menționatei sentințe a declarat recurs reclamanta Ș.C.D.

Invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., recurenta a

indicat următoarele motive de nelegalitate ale sentinței atacate:

excepției tardivității acțiunii invocată de pârâta P.O.S.D. ca urmare a

ignorării de către instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr.

94/2000 și a acceptării susținerilor acestei pârâte în sensul că încheierea

protocolului de predare-primire și încheierea contractului de închiriere

privind imobilul în litigiu fac dovada împrejurării că reclamanta a luat

cunoștință de existența deciziei contestate cu mult înainte de data de 14

noiembrie 2005; sub acest aspect recurenta a criticat lipsa de rol activ a

instanței de judecată care în lipsa unor acte pe care le-ar fi considerat

lămuritoare ar fi fost datoare să pună în vedere pârâtei care a invocat

excepția să facă dovada comunicării actului contestat către reclamantă;

fondului litigiului, concluzia instanței fiind aceea că actul a cărei anulare

s-a cerut a fost emis cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România; a precizat recurenta că prin raportare la dispozițiile legale și la

actele administrative nu s-au făcut verificări ale susținerilor sale în sensul

că imobilul în cauză nu s-a aflat niciodată în proprietatea pârâtei P.O.S.D. și

nici nu a fost utilizat vreodată în scopuri religioase, din conținutul C.F.,

lipsind orice mențiune privind eventuala înscriere a dreptului de proprietate

al vreunui cult religios; în același timp, în opinia recurentei, nu există

dovezi cu privire la preluarea abuzivă a acestui imobil, pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Examinând cauza prin prisma

criticilor aduse de recurentă, dar și în virtutea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în condițiile în care nu

s-a intrat practic în cercetarea fondului pricinii sunt incidente dispozițiile

art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Aceasta deoarece:

Fără a se pronunța explicit

asupra excepției tardivității acțiunii opuse de pârâta P.O.S.D. prin una din

cele două soluții posibile, fie de admitere, fie de respingere, din

considerentele sentinței se desprinde ideea că apărările pârâtei menționate au

fost însușite și de instanță.

Astfel, instanța fondului a

apreciat ca nefondată susținerea reclamantei că a luat cunoștință de existența

deciziei nr. 356/2004 abia la data de 14 noiembrie 2005, având în vedere „data

emiterii deciziei, data semnării protocolului de predare-primire a imobilului

și data încheierii contractului de închiriere a imobilului în litigiu”.

Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că raportarea instanței la datele arătate mai sus nu este

conformă cu dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată în

M. Of. nr. 779 din 1 septembrie 2005 (fost art. 2 alin. (6)).

Potrivit acestui text de

lege: „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi contestate la

instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat

imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora”.

Rezultă de aici ca fiind fără relevanță juridică data emiterii deciziei sau

data la care s-a aflat de existența ei.

Din actele dosarului rezultă

fără echivoc că reclamantei, la solicitarea acesteia, i-a fost comunicată

decizia nr. 356/2004 de către comisia specială de retrocedare prin adresa din 8

noiembrie 2005 (dosarul de fond).

Cum acțiunea a fost promovată

la data de 8 decembrie 2005 și pârâta care a invocat excepția în discuție nu a

produs alte dovezi în privința datei de comunicare a actului administrativ

contestat către reclamantă, excepția tardivității se constată a fi

neîntemeiată, astfel că soluția corectă era aceea a respingerii acesteia.

În privința fondului

pricinii, din sumara motivare a soluției de respingere a acțiunii (și) ca

neîntemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța fondului

nu a dat o dezlegare pretenției reclamantei, rezumându-se la simpla observație

că actul atacat a fost emis în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Or, în limitele sesizării

sale, instanța era datoare a verifica în raport de probatoriul administrat și

în raport de prevederile legal incidente în ce măsură sunt sau nu întemeiate

susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare la lipsa dovezilor

privind dreptul de proprietate al pârâtei P.O.S.D. asupra imobilului ce i-a

fost retrocedat prin decizia nr. 356 din 24 iunie 2004 și a celor privind

inexistența unei preluări abuzive de către stat a acestui imobil.

Pentru verificarea tuturor

acestor aspecte reiterate și prin cererea de recurs precum și a apărărilor

pârâtelor în raport de probatoriul existent și eventual prin suplimentarea

acestuia cu orice probă de natură a conduce la o soluție legală și temeinică,

Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ș.C.D. împotriva sentinței civile nr. 227 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2007.