ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1702/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 227 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Ș.C.D., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României – C.S.R.B.I.A.C.R.R., P.O.S.D. și P.C.P.N., acțiune având ca obiect anularea deciziei nr. 356 din 24 iunie 2004 emisă de primul pârât. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin decizia atacată s-a dispus retrocedarea nudei proprietăți a imobilului înscris în cartea funciară a localității Diniaș în favoarea P.O.S.D., prevăzându-se totodată că destinația actuală a imobilului se menține pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, urmând ca utilizatorul să plătească chiria lunară prevăzută de H.G.

nr. 244/2004. S-a mai reținut că această decizie a fost comunicată părților interesate, inclusiv reclamantei care a încheiat la data de 22 iunie 2005 contractul de închiriere (locațiune), conform prevederilor Legii nr. 501/2002, astfel încât în raport cu data emiterii deciziei, data semnării protocolului de predare-primire al imobilului și data perfectării contractului de închiriere, apare nefondată apărarea reclamantei în sensul că a luat cunoștință de existența deciziei abia la 14 noiembrie 2005. Pe fondul cauzei, instanța a apreciat, pe de o parte, că la emiterea deciziei atacate s-a avut în vedere destinația imobilului din litigiu, C.S.R. dispunând doar retrocedarea nudei proprietăți cu menținerea destinației pe o perioadă de 5 ani, iar că actul atacat a fost adoptat în baza prevederilor O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, prevederi ce au caracter special în raport cu cele invocate de reclamantă. În termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs reclamanta Ș.C.D. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a indicat următoarele motive de nelegalitate ale sentinței atacate: 1. Greșita soluționare a excepției tardivității acțiunii invocată de pârâta P.O.S.D. ca urmare a ignorării de către instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (6) din O.U.G.

nr. 94/2000 și a acceptării susținerilor acestei pârâte în sensul că încheierea protocolului de predare-primire și încheierea contractului de închiriere privind imobilul în litigiu fac dovada împrejurării că reclamanta a luat cunoștință de existența deciziei contestate cu mult înainte de data de 14 noiembrie 2005; sub acest aspect recurenta a criticat lipsa de rol activ a instanței de judecată care în lipsa unor acte pe care le-ar fi considerat lămuritoare ar fi fost datoare să pună în vedere pârâtei care a invocat excepția să facă dovada comunicării actului contestat către reclamantă; 2. Greșita soluționare a fondului litigiului, concluzia instanței fiind aceea că actul a cărei anulare s-a cerut a fost emis cu respectarea prevederilor O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; a precizat recurenta că prin raportare la dispozițiile legale și la actele administrative nu s-au făcut verificări ale susținerilor sale în sensul că imobilul în cauză nu s-a aflat niciodată în proprietatea pârâtei P.O.S.D. și nici nu a fost utilizat vreodată în scopuri religioase, din conținutul C.F., lipsind orice mențiune privind eventuala înscriere a dreptului de proprietate al vreunui cult religios; în același timp, în opinia recurentei, nu există dovezi cu privire la preluarea abuzivă a acestui imobil, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Examinând cauza prin prisma criticilor aduse de recurentă, dar și în virtutea dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în condițiile în care nu s-a intrat practic în cercetarea fondului pricinii sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Aceasta deoarece: Fără a se pronunța explicit asupra excepției tardivității acțiunii opuse de pârâta P.O.S.D. prin una din cele două soluții posibile, fie de admitere, fie de respingere, din considerentele sentinței se desprinde ideea că apărările pârâtei menționate au fost însușite și de instanță. Astfel, instanța fondului a apreciat ca nefondată susținerea reclamantei că a luat cunoștință de existența deciziei nr. 356/2004 abia la data de 14 noiembrie 2005, având în vedere „data emiterii deciziei, data semnării protocolului de predare-primire a imobilului și data încheierii contractului de închiriere a imobilului în litigiu”.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că raportarea instanței la datele arătate mai sus nu este conformă cu dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată în M. Of. nr. 779 din 1 septembrie 2005 (fost art. 2 alin. (6)). Potrivit acestui text de lege: „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi contestate la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora”. Rezultă de aici ca fiind fără relevanță juridică data emiterii deciziei sau data la care s-a aflat de existența ei. Din actele dosarului rezultă fără echivoc că reclamantei, la solicitarea acesteia, i-a fost comunicată decizia nr. 356/2004 de către comisia specială de retrocedare prin adresa din 8 noiembrie 2005 (dosarul de fond).

Cum acțiunea a fost promovată la data de 8 decembrie 2005 și pârâta care a invocat excepția în discuție nu a produs alte dovezi în privința datei de comunicare a actului administrativ contestat către reclamantă, excepția tardivității se constată a fi neîntemeiată, astfel că soluția corectă era aceea a respingerii acesteia. În privința fondului pricinii, din sumara motivare a soluției de respingere a acțiunii (și) ca neîntemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța fondului nu a dat o dezlegare pretenției reclamantei, rezumându-se la simpla observație că actul atacat a fost emis în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000. Or, în limitele sesizării sale, instanța era datoare a verifica în raport de probatoriul administrat și în raport de prevederile legal incidente în ce măsură sunt sau nu întemeiate susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare la lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate al pârâtei P.O.S.D.

asupra imobilului ce i-a fost retrocedat prin decizia nr. 356 din 24 iunie 2004 și a celor privind inexistența unei preluări abuzive de către stat a acestui imobil. Pentru verificarea tuturor acestor aspecte reiterate și prin cererea de recurs precum și a apărărilor pârâtelor în raport de probatoriul existent și eventual prin suplimentarea acestuia cu orice probă de natură a conduce la o soluție legală și temeinică, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ș.C.D. împotriva sentinței civile nr. 227 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2007.